Liviu Ioan Stoiciu, Nous,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015,
90 pag.
Autobiografismul este
una dintre constantele
liricii şi prozei lui Liviu
Ioan Stoiciu, iar cea mai
recentă carte a sa, Nous
(Editura Limes, 2015),
confirmă o dată mai
mult faptul că materia şi
materialul liric se află chiar
înlăuntrul poetului, în zona
fiinţei interioare, unde realul
se forjează în maşinăriile visului
şi ale coşmarului:
„Nedus la împărtăşanie de mic – am
crescut/ doar cu mine însumi, dezamăgit,
supărat, trist, pierdut pe/ o cale care
n-are nici o legătură,/ nu mă mai uit
în urmă, nici în sus, să cer ajutor./
Merg la întîmplare, fără/ gînduri de
reabilitare a mea în faţa propriilor
ochi, nu/ mai e nimic de făcut, am
îmbătrînit/ încetul cu încetul, am
coborît sub mine însumi, sunt un
sub./ Parcă nici n-aş fi fost vreodată
altul,/ nici n-aş fi trecut pe aici, pe
unde se înalţă focuri şi se taie/ porcii,
înaintea sărbătorilor de iarnă. Măcar
atît./ Merg înainte cu capul plecat,/
îţi scriu cu sînge, adică, într-un vis
nesfîrşit, am început/ să văd negru
în faţa ochilor, stau ascuns/ acum în
lanul de porumb de la marginea
satului, că/ a apărut iar unul/ la mine
înlăuntru care mă roagă în genunchi
să-l/ omor şi-mi strigă: «N-ai curaj!/
N-ai curaj!»” (Sunt un sub). Liviu Ioan
Stoiciu este, aşadar, un sub, se supune,
fără a cîrti, unei forţe interne devastatoare
care îi selectează memoria şi amintirileecran,
îi sapă „mormîntul interior”
odată cu neliniştile, spaimele, tăcerile
şi dezabuzarea, îl duce cînd dincoace,
cînd dincolo, construind un cuib al
fricii pe unde trec năluci, lucruri
necurate, semne ale fluidelor unor
evenimente din viitor sau fantasme
ale trecutului venind din „lumea
cealaltă”, precum bunicul „în uniformă
regală de gală”, poftind la o halcă de
mămăligă putregăită ori oamenii din
satul natal, asaltaţi de „cel rău”,
demonizaţi, străbuni care se întorc
în vizită, asemeni bunicului „răscrăcănat”;
persistenţa acestor imagini din alt
timp şi de altundeva, devenind reperele
sigure ale unui real de-construit,
naşte în mintea cititorului bănuiala
că totul e o parabolă: lumea din/de
sub e chiar lumea aceasta, în fiinţa
ei. Acolo, sub, ne spune. Liviu Ioan
Stoiciu e rău, e ca aici; din/de sub se
vede o lume surpată în alcool,
peste care s-a lăsat deznădejdea,
pradă farselor negre, un ţinut al
molîilor, „al tăcuţilor bakuba” şi al
„veselilor baluba”, unde se ţin lanţ
petreceri ale vrăjitoarelor într-un colţ
„deasupra Palatului Cotroceni”, cu
oameni care s-au familiarizat cu răul,
ale căror chipuri „se rezumă la/ puncte
sau linii desenate pe nisip,/ care
figurează ochi, sprîncene şi gură, ce
dispar/ la prima furtună?” (Cît cuprinde),
dar admiră „frumuseţea mamei noastre
comune, România”, cum se spune în
Ia şi gustă, cu figuri de identificare
precum acelea ale şontorogului pocit,
„iluminat”, care va fi salvat oamenii
de sub „puterea unor vrăji ruseşti”,
figura „tînără” a unei cerşetoare cu
turban, din faţa Muzeului de Istorie
ori sufletele „celor plecaţi în căutarea/
unei lumi mai bune şi nemaiîntorşi
în/ România, deveniţi sclavi în
străinătate”: aceştia sînt oamenii de
lîngă răsuflătorile infernului.
Lumea lui Liviu Ioan Stoiciu este
o lume pe dos, ieşită din fire, care
se vede prin ochii unui spînzurat
de picioare, cum scrie poetul în Că
s-a lăsat deznădejdea; iată omul care
vine din viitor în poezia din Nous:
„Se învîrte în jurul cîntarului vechi,
«e din al/ doilea război mondial», are/
autorizaţie de funcţionare pusă la
vedere, cît/ mă costă? Dă din cap,
încrezător,/ se urcă, urmăreşte clapa
de înălţime, pusă pe cap, cît/ am? În
ultima vreme am dat semne/ alarmante
de slăbiciune/ şi de împuţinare.
«Că tot ceea ce era sigur, a devenit/
îndoielnic» – eu vin din viitor, din/ al
treilea război mondial, iubitule, îi
spune celui care-l/ cîntăreşte. Război
care i-a afectat cu/ adevărat doar pe
cîţiva «ca mine», sceptici... Plăteşte,/
din indolenţă, cu o medalie de război,
pe/ care abia o primise – n-am/
bani la mine. Eşti nemulţumit,
cantaragiule? Uite,/ ia şi urechea asta
a mea – îşi/ smulge urechea dreaptă.
Nu! Cantaragiul, îngrozit, o/ refuză
şi o ia la fugă./ El rîde, sardonic: ai
vedenii macabre, bătrîne, îi/ strigă
din urmă şi-şi/ lipeşte cu scuipat
urechea, la loc” (Vine din viitor).
Poemele se scriu de o parte şi de alta
a unui baraj psihic, într-un viscol
sufletesc şi în adîncimile mlăştinoase
ale lăuntrului: cuplul erotic e în
violenţă, sînge, spaime, teroare,
asasinat, în coşmarul unde, în faţa
ochilor, se află doar „resturi de abator”
şi unde totul e în zadar, iar fiinţa nu-
şi mai poate îngădui nici măcar vaietul,
geamătul, regretul, din cer căzînd
doar picuri de singurătate. Protagonistul
liricii din Nous este omul de-căzut,
terminat psihic, cu minţile pierdute,
primind din trecut doar imaginea
unui rîu al morţii, departe de „vîrsta
de aur”, născut cocîrjat în vîrsta de
fier; „Se întoarce din drum, închide
şi deschide/ ochii, e adevărat, nu i se
pare? Vaca paşte pe malul/ rîului
morţii. – Ai uitat acolo vaca, în/
buruieni, din copilărie, de la 11 ani?
Nu mai ţine/ minte exact cîţi ani avea/
atunci cînd a uitat-o, dar cum de
şi-a amintit tocmai/ acum de vaca
asta, la bătrîneţe?/ Adună bălegar
de vacă uscat, să aibă ce să ardă/
în sobă. Îşi/ trage piciorul drept
sub el, aşezat/ la umbră, şi-şi scoate
mîncarea din traistă – cu/ un profund
sentiment de nelinişte,/ teamă şi
tristeţe că a uitat de vacă atîta timp.
Vacă/ lăsată la păscut în copilăria lui
pe malul/ rîului... Nu! Se/ răzgândeşte,
nu-i e foame destul, se ridică. Nu/ se
poate. Şi pleacă mai departe,/ cocîrjat”
(Uitată din copilărie) Din aceeaşi
memorie vine şi Cantonul 248 din
Adjudu Vechi, evocat într-o (auto)ironie
atît de specifică scrisului lui Liviu
Ioan Stoiciu care, oricum, ar fi trebuit
făcut cetăţean de onoare al acestuia;
mai ales că este singurul său locuitor.
Acestea sînt vestigiile derizorii
ale trecutului; dar ce vine din viitorul
trecut? Numai o cale a căderii pînă
la starea de „dobitoci zdrobiţi pe
dinlăuntru”, cum se spune în Matriţe:
„Goluri, căderi în spirală, matriţe de
lut/ ale spiritului lor, sparte,/ sparte
de atunci de cînd unii au fost numiţi
«Cei/ ce nu se vînd» – deşi alţii/ au
susţinut că nu era nevoie oricum
de asemenea/ dobitoci./ Dobitoci
zdrobiţi pe/ dinlăuntru, căzuţi în adînc,
fără nimic sfînt?/ Diavolul în persoană
cerîndu-ne/ să fim umili, să stăm/
liniştiţi în colţul nostru şi «să nu ne
ocupăm de nimic/ deosebit, că se
ocupă el» – dintr-o/ silă de toate,
rămaşi fără suflet, matriţe, numai
piele/ şi os, matriţe umplute de
vrăjitoare cu/ apa de la morţi…”.
Liviu Ioan Stoiciu explorează lăuntrul
profund, sinele de sub, unde fantasmele
şi demenţa horei lor hipnotice iau
locul icoanelor de la mănăstirile
Buciumeni, Sihastru, Hadîmbu (pe
care le explorează în a doua secţiune
a cărţii, Jurnal Nous) şi trimit magicul
nous în ficţiunea grecilor de altădată.
Poezia din Nous, a aceluia care „a
răsturnat totul pe dos şi s-a scufundat
în/ el însuşi, de unde iese necunoscîndu-şi/
adîncimile, tot pierdut, tot ignorant
– după o viaţă”, continuă o aventură
lirică începută de la fanionul Cantonului
248 în urmă cu mai bine de treizeci
de ani, singulară în poezia noastră
de azi.
