ofoarte exigentă ediţie critică de Opere
complete (tomul I) ale lui Pierre
Reverdy (1889-1960) a fost lansată
în anul 2010 de Editura Flammarion din Paris, sub
îngijirea lui Etienne-André Hubert, după cea dintâi
apărută în 1967, de mult epuizată. E o ediţie cronologică
acoperind deocamdată versurile şi prozele poetice
din anii 1915-1922, adunate de autor în culegerea
Plupart du temps (Mai întotdeauna), textele publicate
în revista „Nord-Sud“ (1917-1918), reflecţii critice
şi de estetică sub titlul Self Defence (1919), Alte
scrieri despre artă şi poezie, La peau d’homme (Pielea
omenească – roman şi povestiri), Risques et
périls – Riscuri şi pericole – povestiri 1915-1928,
Le cadran quadrillé (Cadranul cadrilat – o sută de
poeme), La meule de soleil (Claia de soare), alte
poeme regăsite şi un număr de inedite. Era un act
editorial important, de prestigioasă repunere în
circulaţie a unui scriitor de primă linie novatoare
în aria modernităţii lirice a secolului XX, dar care
se înscrie neîndoielnic sub semnul permanenţelor.
Pentru pagina de faţă, am selectat câteva
poezii scrise între anii 1915-1918, adică în prima
perioadă de creaţie a autorului. Se simte încă în ele
atmosfera lircii simboliste, cu obiecte şi prezenţe
umane estompate, de penumbră, cu sunete ce apar
mai curând ca ecouri ale lumii din jur sau venind
dinspre spaţiul interior. O prozodie liberă aduce
din loc în loc rime simple, deloc sofisticate precum
în vremuri mallarméene, contribuind la asigurarea
unei remarcabile fluenţe discursive. O lirică fundamental
elegiacă, de reverie melancolic discretă, propusă de
un poet delicat, care evită orice stridenţă, ca pentru
a nu tulbura starea poetică împărţită între un lăuntru
nesigur de sine şi un afară la fel de fragil.
Nu e de uitat că Pierre Reverdy este cel care a oferit suprarealismului prima definiţie a imaginii poetice, preluată de André Breton şi prelungită apoi în ecou de mai multe voci ale poeziei novatoare a anilor ’20 ai secolului trecut. Dacă e să-i găsim un confrate român înrudit ca sensibilitate şi viziune, din imediata contemporaneitate, acesta este, desigur, Ion Vinea.
O
Există mâini care trec
Ceva trece în vânt
Cel puţin trei capete se balansează
Ochii mei pleacă repede alergând
Aş ajunge la timp
Însă un pumn mă lasă
Un om a căzut
Cineva a ieşit şi nu mai revine
La etajul cinci lampa aprinsă rămâne
În noapte
Sub ploaie
18 franci cincizeci de taxi
Numărul cade în apă
Ea trece prin faţa gurii de canal
O groapă
Ce greaţă
E ca o inimă pendula ce bate-n casă
Există momente în care-ai vrea
Să fii mai bun ori să ucizi pe cineva
Există o capcană o pisică
neagră fuge repede pe zăpadă
Şi oameni!
Decât de agenţi de oameni mai puţin îmi e frică
Luna a obosit de cât s-a tot uitat
La noapte Ea a plecat
Îmi voi găsi şi eu de lucru un pic
Uşa fereastra nu-mi servesc la nimic
Mă rog ca să-l emoţionez pe portarul de la raiul
În care tu îţi duci traiul
Ora 3 şi ¼ Cât am trăit
Mereu prea târziu m-am trezit
Timpu-a trecut
Şi nimic n-am făcut
O umbră alunecă între curte şi grădină şi iar
Voi fi aici mâine dimineaţă
Pe trotuar
Chipuri plutesc jos în ceaţă
Sângele turbat
O gaură neagră-n care se năpusteşte vântul
Toate se-nvârt rotund
Fereastra se-ndepărtează de oglinda din fund
– Vinul n-are niciun amestec în treaba asta –
E-un peisaj fără ramă
Numerele din capul meu încep să se rotească
Şi aleea se alungeşte
Umbra zidului din faţă creşte
Până-n tavan
Se-aude venind cineva care nu apare
Vorbe se-aud
Se-aud râsete şi se-aude-o plânsoare
O umbră trece
După oblon se rostesc cuvinte de-ameninţare
Zi monotonă
Din cauza apei acoperişul alunecă
Din cauza ploii se topeşte tot
Petrolul alcoolul lumânarea mea slabă
Au dat casei foc
O grădină fără de păsări
O grădină fără de zgomot
Veţi culege flori negre
Frunzele nu-s niciodată verzi
Spinii sunt roşii toţi
Şi mâinile voastre-s însângerate
Pe-aleea din mijloc trece-o procesiune
Prin fereastra celei ce-a murit
La care arde o lumânare
Iese un cântec încetinit
Era ea şi cealaltă
Vecina şi ea
Toată lumea cântă în gura mare
Iar pe scara cu lume râzând
Cineva care cade se-aude ţipând
Un câine în fugă scapă
Numai ploaia se-aude plângând
Riduri ale timpului
Cu cât strig cu-atât e mai tare vântul
Se-nchide uşa
Duce cu el blana şi penele
Şi hârtia ce zboară
Alerg pe drum după frunzele
Care şi ele zboară
Acoperişul se ridică
E cald
Soarele-i un magnet
Care ne susţine
La depărtare de kilometri
Îmi place zgomotul pe care-l faci
Cu picioarele, fată,
Mi s-a spus că alergi
Dar n-o să ajungi niciodată
Bătrânul amator de artă surâde prosteşte
Falsificator şi hoţoman
Animal nou
Se sperie de orice
Se usucă într-un muzeu
Şi la expoziţii ia parte
L-am pus pe ultimul raft într-o carte.
Ploaia nu mai cade
Închide-ţi umbrela
Ca să-ţi văd picioarele
Înflorind la soare
Surpriză de sus
În fundul coridorului se vor deschide uşile
O surpriză-i aşteaptă pe cei care trec
Câţiva prieteni se vor afla acolo
Există o lampă pe care nu o aprinde nimeni
Şi ochiul tău unic ce străluceşte
Scara se coboară desculţ
E un hoţ ori ultimul venit
Pe care nimeni nu-l mai aştepta
Luna se-ascunde într-o găleată cu apă
Un înger se joacă cu cercul pe-acoperiş
Casa se prăbuşeşte
În pârâu curge un cântec
Răbdare
Glasurile ce se-nălţau tremură-n zare
Calme-n poiană sunt toate şi toţi
I-ai putea vedea cum trec pe cei ce se duc
Pe drumul ăsta fără urme de roţi
De unde vine cel pe care nu-l ştii
Înlăuntru oamenii privesc
Peste nevăzutele mâini
Cum trec mâini mai vii
Cuvintele sunt mai grele ca sunetul
Cad
Pleoapele bat
S-a vorbit în şoaptă pe acest ton
Şi-un astru nou se ridică
Speranţa luceşte
O poartă se mişcă
Copacul din faţă s-a aplecat
Zidul se lungeşte la nesfârşit
Nimic nu-i limpede-n capul meu
Pe trotuarul negru şi lucitor
Se opreşte acelaşi mereu.
Traducere şi prezentare de Ion Pop