Reunim aici câteva texte din producţia lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume. Interesant e faptul că diversitatea exprimată prin producţia numeroşilor heteronimi, nu-l împiedică pe poetul ortonim să dezvolte propria sa complexitate, iar ea se adaugă spectacolului de identităţi deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Pessoa însuşi, ca multiplu de sine, trăieşte însă grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire şi absenţă dramatică de identitate. O tristeţe insidioasă contaminează majoritatea textelor. Şi, ca de obicei, fabuloasele sale abisuri şi profunzimi conferă dimensiuni unice scenelor banale pe care le reţine acest metafizician al cotidianului.

Căldura moartă

Căldura moartă mişcă-alene moii
Copaci prin care trece leneş vântul.
Nimic în suflet nu mi se clinteşte.
Un gol de gânduri este-n gândul meu.

De vreau ceva, e altul care-l vrea.
Iar de-i târziu, voi mai întârzia.
Nici nu-i albastru cerul, e doar fum
Sau ceva cenuşiu ce se-înnegreşte.

Iar de privesc în mine, pot zări
Un loc pustiu, ca o pustie piaţă
Într-o cetate moartă, unde lupt
Ca unul neiubit de zei vreodată.

15. 06. 1921

 

După ce în oglindă

După ce în oglindă eu m-am zărit
Mi-am tras faţa brusc înapoi.
Sunt tare urât şi tare îmbătrânit.
Dar ar fi fost şi mai impertinent
Dacă faţa nu mi-o zăream, neatent,
Sau, într-o altă variantă, pe un alt ton...
Să-mi fi zis ea numai: pardon!

24. 03. 1923

 

Aici în străfundul

Aici în străfundul acestui apartament
Unde nu în el, ci doar în mintea mea locuiesc
Întemniţat în propria mea fiinţă, chiar în acest moment
În care eu pe mine mă simt absent, şi cu mine mă întâlnesc,

Aici, acum, eu rememorez
Cât din mine a încetat să mai fie
Şi, inutil, îl tot plâng pe acel [...]
Care sunt însă nu a putut să fie.

şDecembrie 1924ţ

 

Era un mort

Era un mort care fusese găsit pe stradă.
Îl duceau pe o targă
Spre casa ce nu era casa lui, ci o mare
Casă, ca un centru politic, o şcoală, pe strada largă.

Îl duceau, după ce de pe jos a fost ridicat,
Doborât acolo de o boală necunoscută, de un atac subit.
Avea, ca noi toţi, desigur, viaţa lui şi inima lui.
L-au cules de acolo de unde căzuse şi a murit.

Scrie la ziar că avea „înfăţişare de muncitor”, şi chiar
De n-ar scrie, cum să aibă o altă înfăţişare,
La drept vorbind, unul ca el, care în viaţa publică
E luat de pe jos, fiindcă tocmai acolo cade şi moare?

Văd cum îl duc pe targă, iar în sufletul meu, deodată,
Se stârneşte un frig necunoscut, o teroare.
În duc spre morgă, seara e foate calmă...
Oare sunt eu altceva, am o soartă mai bună oare?

N-a fost identificat? Dar cine din noi este, cât timp e viu
Şi nu e dus pe brancardă? Sau e altceva când e dus în sicriu?

5. 02. 1928

 

Treceam eu pe stradă

Treceam pe stradă gândindu-mă imprecis
Trist, în felul meu cel obişnuit.
Mi-a trecut pe dinainte un băieţel,
m-a privit, un surâs
I-a luminat faţa subit.

Ştiu prea bine, chiar ştiu: surâdea el cumva
Poate altcuiva oarecare.
Dar atunci mi-a surâs şi mie din toată inima
Mi-aş putea eu dori mai mult, oare?

Eu în viaţa asta nu sunt nici eu şi nici nimenea,
Umblu nefiind, pe unde mi se năzare
Măcar să îmi surâdă cineva pe stradă, aşa
Chiar dacă din întâmplare.

22. 04. 1928

 

Ştiu bine

Ştiu bine. Sunt trist, şi sunt chel.
Pot trage destule concluzii
Ca să nu mai fiu ţinta
Anumitor iluzii.

Pe toate le poţi uita. Iată stele
Se rotesc reci. Noaptea e liniştită.
Ca un burete sufletul meu se umple
De răceala lor absorbită.

26. 08. 1930

 

În călătoria către nimic

În călătoria către nimic
Sunt cu toţii buni de călătorit.
Nu există pe acolo nici drum nici potecă
Dar cu toţii ajung negreşit.

În călătoria către nimic
Toţi drumeţesc continuând să pălăvrăgească;
Nu există pe acolo nici drum nici potecă
Dar cu toţii sunt ocupaţi să vorbească.

În călătoria către nimic
Merge câte unul singur cu gura mută.
Dar la ora când se soseşte
Niciodată de pe el colbul nu-şi scutură.

21. 03. 1931

 

Venea elegantă şi cam zorită

Venea elegantă şi cam zorită
Fără grabă, şi oarecum surâzând,
Iar eu o poemă precisă deşi pripită
I-am întocmit pe loc, în mintea mea compunând...

Sentimentul. Dar nu despre ea vorbeam în poem
Nici despre mersul ei, de copilă matură
Ce dispăruse brusc, parcă la un semn
Dând colţul străzii, la eterna acesteia cotitură…

În poem vorbesc despre mare, descriu
Valurile ei şi un sentiment de langoare.
Apoi recitesc şi îmi reamintesc chipul viu
Care devine o figură de fum când îl scriu
Şi mă cheamă la colţul străzii din mare.

14. 08. 1932

 

Greaţă

Greaţă. Nu am chef de nimic.
A exista numai cât să nu mor.
Aşa cum casele au faţada lor,
Am eu acest fel de a fi nimic.

Greaţă. Nu am chef de nimic
Mă aşez la marginea străzii pe vine.
Deja obosit de a mai străbate
Drumul până la pragul casei vecine.

Graţă şi mai şi. Ce apăsare mizeră
E numai voinţa mea prizonieră
Din gândurile mele cele abandonate
Ca unul cu privirile lung holbate...

8.12.1933

 

Era un beţivan infinit…

Era un beţivan infinit…
Mă privea drept în ochi
Cu o privire fără privire
Ce părea doar că plânge,
Îşi ducea tremurând la gură
Paharul, apoi o singură-nghiţitură…

Drac împieliţat ! De acord cu el,
Oare numai fiindcă mi se întâmplă des
Să beau chiar mai mult decât el,
Cu paharul în mâna mea, tremurând la fel?
Eu mă beţivănesc de a nimic nu fi
Şi tremur de a nimic nu înţelege.

7. 07. 1934

 

Surâzând

Surâzând, iar mâinile sale încă adastă
Pe clapele pianului, iar apoi încetând,
Dar fixându-şi auditoriul, şi invitând
Oamenii să surâdă, surâde...

Nu vrei să ţi se spună că ai interpretat
Cu artă, cu siguranţă, cu multă emoţie.
Nu ai făcut decât să surâzi...Iar aşa ai rămas
Imperceptibil captivă în nicio senzaţie...

Când muzica ia sfârşit, şi lumea s-a terminat,
Reţinem că totul nu are pic de însemnătate...
Şi că nimeni nu simte altceva decât o profundă
Dorinţă şi dor de ceva care tocmai s-a încheiat...

Dar tu în continuare surâzi... Ne ridicăm în picioare,
Cu toţii sincer îţi mulţumim şi ţi-o declarăm...
Iar printre noi curge un fel de râu,
şi o barcă alunecă…
Fără să auzim clipocit de vâsle, dar noi ascultăm.

10. 08. 1936

 

Am descifrat deja

Am descifrat deja acel cifru lipsit de noimă
Şi-am înţeles că nu are nicio valoare.
Mi-am câştigat aşa dreptul de a cuvânta
peste-o turmă
De indivizi care stau în picioare.
Voi proclama legea mea inutilă
În faţa adunării acestor muţi asesori
Prolixă, naturală, rigidă şi futilă
Obosită de-atâtea studii, deseori,

Care m-au învăţat cât de false sunt toate
Legile şi false toate acele drumuri, ori
Că toate lucrurile sunt doar nişte roate
Sau doar nişte mori.

10. 09. 1934

 

Pe când mă îndreptam…

Pe când mă îndreptam beat spre casă
Ţinu adevărul să mi se-arate.
Dar cum mă duceam beat spre casă
L-am priceput numai pe jumătate.

Zicea că iubirea-i înşelătoare
Şi că pierdere de vreme e raţiunea,
Dar şi că cel care ştie să le câştige
Şi să învingă poate să se distingă.

De la băutură îmi veneau toate oare,
De la vre-un chef cu pileală pe veresie?
Numai că eu nu fusesem la nicio serbare
Mai înainte, nici la chef nici la veselie.

8. 10. 1934

 

Reuniune

Reuniunea fusese fixată
În ajunul lui niciodată.
Unii erau foarte secretoşi
Alţii erau numai sperioşi.
Unii avuseseră viaţa greşită
La alţi speranţa era rătăcită
Din ceea ce se numeşte viaţă.

Însă nimeni nu şi-a făcut apariţia.
Unii urmau să ajungă în cer,
Aţii aveau să sfârşeasc-n infern,
Iar alţii, fiecare pe ritmul lui sempitern
Urmau să ia un drum ceva mai etern.

Şi am apărut eu, numai eu;
Iar la şedinţa ce nu avea prevăzut
Prezident, m-am numit
Secretar, iar apoi mi-am vorbit.
Intrând pe ordinea de zi.

Dacă aşa se întâmplă acum
Sau de se va fi întâmplat orişicum
Oriunde pe lume, şi cum necum,
Eu nu ştiu şi nu vreau să ştiu.
Mă simt cât se poate de liniştit
Că şedinţa nu s-a ţinut.

18. 10. 1934

 

Libertate
(Lipseşte aici un citat din Seneca)

Ah ce plăcere
Să nu faci nimic din ce ţi se cere
Să ai cu tine o carte de citit
Dar să nici n-o deschizi. Atât.
Căci a citi e o plictiseală
Iar a studia e doar pierde-vară.
Soarele continuă a lui tură
Fără literatură.
Râul curge şi el, vrând nevrând
Fără ediţie originală
Iar briza aceasta se simte oricând
De cât de firesc este ea matinală,
Fiindcă timpul nu se grăbeşte nicicând.

Cărţile sunt numai hârtii cu cerneală mânjite.
A studia e situaţia în care rămân indistincte
Distanţele dintre nimic şi lucrurile ce nu-s mimic.

Uneori e mai bine, alteori ceaţa rămâne
Iar atunci se poate presupune un pic
Că D.Sebastião1 vine, sau că nu vine!

Mari sunt poezia, bunătatea şi dansul
Dar copiii sunt ceea ce e cel mai bun pe lume,
Flori, muzică, lună, soare, toate devine blestemate
Atunci când în loc de a crea, sunt secate.

Dar decât toate acestea mult mai presus
Este Domnul Nostru Isus
Care la finanţe nu se prea pricepea
Şi nici nu avea, nici nu frecventa biblioteca...

16. 03. 1935

 

Există dureri mai grele

Există dureri mai grele decât durerile,
Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,
Deşi sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decât cele pe care le-aduce viaţa, senzaţii
Simţite doar cu imaginaţia, proprii
Vieţii noastre chiar mai mult decât viaţa noastră.
Lucruri nenumărate care, neexistând
Există, există cu încăpăţânare,
Sunt ale noastre, cu încăpăţânare,
şi suntem noi…
În bulboana cea verde a fluviului maiestuos
Se regăseşte strălucirea albilor pescăruşi…
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
Din ceva care nu există, şi nu poate,
şi cam asta e totul.

Mai daţi-mi vin, căci viaţa nu e nimic.

19. 11. 1935

Prezentare şi traducere de Dinu Flămând

Notă
1 Aluzie la celebrul rege portughez mort într-o bătălie în Nordul Africii, aflat la originea mitului care îi prevestea întoarcerea şi, deci, izbăvirea Portugaliei.