Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Poeme „cretane” de Irina Petraş

Alexandra Medrea, Poeme/Poèmes, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2016, 158 + 250 pag.
Cunoscută mai ales ca foarte bună traducătoare din Kazantzakis (vezi Raport către El Greco, Teatru, Ascetica, Fratricizii, Şarpele şi crinul), Alexandra Medrea este şi autoarea unor cărţi de eseuri cu inserţii autobiografice mărturisind despre pasiunea sa pentru spaţiul/spiritul elen (este şi membră a Societăţii Internaţionale „Les Amis de Nikos Kazantzakis”). După Grecia sau nostalgia lipsei de măsură şi Voiaj în dublu V, a publicat cartea experienţei sale de traducătoare: Traducând pe Nikos Kazantzakis. Cuvintele sale sunt ale unei îndrăgostite: „Guvernez solitară peste cărţile lui Nikos Kazantzakis, cuvintele se luptă între ele, fiind deja tainic unite în sufletul meu... Vreau să-mi apropii armonia verii cretane, ieşind triumfătoare din frescele palatului de la Cnossos, din crângurile înflorite ale văii Kairatos, unde fluturii zboară printre crini, iar păsările cântă cu ciocurile înălţate spre cer... Sunt mai mult un poet al limbii decât un traducător… Formulând şi reformulând, reflectând şi analizând, încerc un dialog dens şi precis cu Nikos Kazantzakis.” Versiunea românească arde la o temperatură egală cu cea a textului original. Pliată perfect pe relieful accidentat, dramatic al personalităţii lui Kazantzakis, traducătoarea izbuteşte să producă textul pe care acesta l-ar fi scris dacă ar fi compus în limba română, adăugându-i o înfiorare în plus, căci ai mereu senzaţia că frazele româneşti şi-ar dori să se oprească, să intre în vorbă, să comunice impresiile de cititor exaltat, fremătând.

Ei bine, cred că poezia sa datorează enorm acestei experienţe. Poemele – scrise în română şi în franceză – sunt efectele exersării ani în şir, mental, dar şi prin experienţă directă, a celebrei „priviri cretane”. E o poezie solară şi crepuscular-nostalgică în acelaşi timp. Păstrează „ţipătul” lui Kazantzakis într-un ecou prelung şi prelungit, prin exerciţii repetate de admiraţie, dar se şi repliază în sine căutând acolo urmele unei mari întâlniri. Poemele filigranate, avare cu vorbele, şoptite parcă, sunt file dintr-o poveste de dragoste sublimată. Sunt ţăndări ale dialogului tăcut cu o operă. Par albumul memorativ, melancolic, discret al unor trăiri tulburătoare. Patetismul constitutiv autoarei e ţinut în frâu, căci febra identificării cu opera lui Kazantzakis s-a mulcomit şi îşi caută alte oglindiri. Laconică şi senzuală, poezia Alexandrei Medrea îşi construieşte o subţiratecă mitologie de uz personal: „Corabie / cu trei catarge / Creta / pluteşte pe ape / înspumate / înotând / printre valuri / soarele / cade asupra ei / ca un mire... (Miracol de amiază)

Plachetele succesive – căci avem de-a face cu o antologie în două volume, câte unul pentru fiecare dintre limbile în care scrie autoarea – au purtat nume vorbind şi ele despre germinări, oglindiri, desluşiri în umbra unui model: Seminţe, Signes, Ellipses, Reflets, Scânteieri. Motoul din Kazantzakis: Sufletul meu era ca un gândăcel auriu care se cuibărise până în zori între petalele unui crin, ieşind cu totul şi cu totul muiat în polenul preţios, se poate citi ca mărturisire a rostirii în ecou, prin contaminare. E o poezie elementară scăldată în lumină. Elementele apar în fiecare pagină, eroii delicatelor poeme sunt pământul, marea, nisipul, iarba, văzduhul, toate sub cer, sub strălucirea soarelui, în reverii suspendate, insinuante, între vis şi trezie, bântuite de viziuni şi fantasme.

Iată Odysseus, dedicat anume lui Nikos Kazantzakis: „Viclenia divină / pune la cale / o prea iscusită / capcană: / Ithaca! / un râs izbucneşte / homeric / în tării / şi dulcea capcană / se face pe dată / mii de fărâme...”. De la un poem la altul, se ţese un fluid muzical (vezi poemul cu chiar acest titlu: „Printre chiparoşi / solemni / şi albe făclii / de coloane / pământul înalţă / imnuri păgâne / către cer...”), îmbrăcând ipostaze ale supunerii la o vrajă chiar de poeme stârnită: „Pe trupul meu / curg clipe / de nisip / ca fire subţiri / de mătase / sufletul meu / se înveleşte în soare / ca un fluture / ţesut în gogoaşă...” (Plajă); „Întinse tăceri / de verzi nisipuri / pasc caii albi / marea tremurând / cu trupul / cuprins de mari / fierbinţeli / în pânzele visului / scăldată / în apa străvezie / a lunii...” (Noapte de mătase). Menirea lor e declarat exorcizantă, rostul lor e de a răspunde dorinţei de a trăi înalt, în largi, dar totuşi reticente abandonuri: „Mă port / cu o anume / delicateţe / cu multele cuvinte / care sădesc durerea / în adânc / refuz să le rostesc / căci mânuiesc / cu stângăcie / suferinţa…” (Cuvinte).

Doi poeţi, Horia Bădescu şi Rodica Marian, escortează poemele, îmbiind la o lectură aromitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara