Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Geografie literară:
Poeţi români din nordul Bucovinei de Ştefan Hostiuc


Rupte, prin forţa împrejurărilor, de tradiţia culturală a Bucovinei interbelice, literele cernăuţene reuşesc să se refacă abia în deceniul al şaptelea al secolului trecut. Promoţia anunţată de cele două volume colective, Plaiul doinelor (1968) şi Glasuri tinere (1971), scoase de Editura "Karpaty" din Ujgorod, înviorează întrucâtva atmosfera culturală, dar nu reuşeşte să se constituie într-o generaţie capabilă să zdruncine modelul tradiţionalist al scrisului, instaurat la sfârşitul anilor '50 prin întârziatul debut al poetului Vasile Leviţchi. Primele semne ale sincronizării cu procesul literar din patria istorică apar la Cernăuţi în deceniul al optulea, prin scrisul tinerilor poeţi Arcadie Suceveanu şi Ilie T. Zegrea.

Dacă în diacronie alinierea la tradiţie era imposibilă, în sincronie au putut fi captate modéle atractive din }ară. Iar lipsa de contact cu poezia bucovineană de până în 1944 (trecută la index şi păstrată în fondurile secrete ale bibliotecilor), a fost compensată cu lecturi din cei mai importanţi scriitori români interbelici. în perioada sovietică, operele acestora puteau fi găsite la Cernăuţi în librăria "Mystetztvo" (ulterior "Drujba"), care comercializa cărţi din ţările C. A. E. R.

Scos pe linie moartă vreme de un deceniu şi jumătate, scrisul românesc din capitala Bucovinei istorice avea nevoie de refacerea instituţiei culturale. Primul cenaclu literar românesc ia fiinţă la Cernăuţi în timpul aşa-numitului "dezgheţ" ("ottepel") hruşciovist. După zece ani, în 1967, apare prima publicaţie românească, Zorile Bucovinei, iar peste încă cinci ani se înfiinţează, la Universitatea de Stat din Cernăuţi, prima catedră de filologie română (zisă atunci moldovenească). Editura "Karpaty" din Ujgorod îşi deschide în vechea capitală a }ării Fagilor o filială pentru autorii români. Radiodifuziunea şi televiziunea locală emit mici emisiuni în limba română. Astfel, în cadrul biologico-social al unei singure generaţii demografice cuprinzând primele trei decenii postbelice au putut fi condensate câteva promoţii de scriitori care, de bine, de rău, pornind de la gradul zero de literatură (în 1945), readuc treptat scrisul românesc din nordul Bucovinei în albiile unui început de modernism moderat (în jurul anului 1975) urmat, abia la sfârşit de secol, de primele exerciţii postmoderne.

Prezentăm în continuare portretele literare ale câtorva poeţi români contemporani din Cernăuţi.

Mircea LUTIC (n. 1939), poet din promoţia lui Ilie Motrescu (1941-1969) - un Labiş al literelor din nordul Bucovinei, a cărui moarte violentă rămâne până astăzi un mare mister -, va publica în anii '70 la Editura "Karpaty" din Ujgorod două volume de versuri, Baştina luminii (1973) şi Fereastră de veghe (1978), după care se va dedica traducerilor artistice pentru edituri din Chişinău. Traducerile îi vor aduce câteva premii literare importante. Poezie nu va scrie decât sporadic până în anul de răscruce 2000, când Editura "Prut" din Cernăuţi îi tipăreşte volumul Datul întru fiinţă, o sinteză a întregii creaţii.

Pomădat cu neaoşisme, garnisit cu expresii preţioase, scrisul său din 1973 ("Nimb de colb ţesut de curcubee") se proiectează pe fondul unui "tânăr zbor pe larg de zare", figurând o ameţitoare "rotire spre lumină". în 1978, îl aflăm la fel de pudrat cu "pulbere de mărgăritar", cu "argintiu pospai" şi alte sulemeneli verbale. Iubitor de înălţimi, versul matinal se pierde în rubiniul zorilor şi se revarsă hedonist, ca "viers alb de ciocârlie", peste peisajul în deşteptare al literelor bucovinene.

Trebuie să recunoaştem însă că lumina pe care o preamăreşte în anii şaptezeci este de fapt efectul vechiului "legământ" cu atotputernicul zilei. Abia în drumul său spre Damasc din ultima decadă a secolului trecut, poetului i se revelează, coborând "în al îngerilor ghers", lumina cea adevărată. "Baştina luminii" devine peste decenii "meleag cuminicat cu rouă-n prour", iar "fereastra de veghe" se deschide spre "totul cel mare". Orbitoare, poezia care odinioară se prăbuşea "în albe prăpăstii de lumină", acum se retrage în flacără subţire, în "candela fiinţei". Lumina "căzută" în păcatul vechii retorici se ridică prin abolirea cenzurii interioare către taina cuvântului neprihănit.

Redresarea din anii �90 atestă, aşadar, un efort de autodepăşire. Refăcut spiritual şi moral, poetul revine la uneltele sale primenit în cu totul altă lumină decât cea invocată, deseori cu sens propagandistic, în volumele din 1973 şi 1978, dând glas tinereţii recuperate şi maturităţii împlinite. Primenirea, e adevărat, şi-o pregăteşte din perioada debutului: "Revin în lumină./ Din timp în timp, întunericul ar vrea să mă-nvăluie./ Dar catapetesmele lui se frâng. Se năruie stâlpii furtunii./ Atunci mă preschimb/ într-o albă minune". (Primenire)

Atitudinea visătoare, specifică versurilor din tinereţe, trece, odată cu schimbarea vremurilor, în patos şi reflecţie retorică, iar mai recent (după ce clopotul conştiinţei de neam oboseşte să bată cu intensitatea de la începutul anilor '90), în "rostire cristică", meditaţie cucernică, trăire religiosă, cogitaţie existenţial-ontologică: "Se înfioară semnele de-apoi,/ Peste-al fiinţei dat, în care nu-s/ Făgăduinţe şi-arătări de sus,/ Că-n toate rădăcină suntem noi...// Arboru-i cruce. Şi pe cruce pus,/ De la-nceput de vreme, stă Isus" (Datul întru fiinţă).

Dacă în Fereastră de veghe balastul înghite poezia, în volumul din 2000, Datul întru fiinţă, precum şi în ediţiile bilingve româno-ucrainene (versiunea românească aparţinând lui Vitali Kolodii, poet cernăuţean de expresie ucraineană), Noimă/ Suty, (Cernăuţi, "MISTO", 2000) şi Ecou de foc/ Vidlunnya vognyu, (Kiev, "Holovna speţializovana redacţia literaturî movamî naţionalnîh menşîn Ukrainî", 2001), situaţia e tocmai inversă. Dintr-un poet surprins în neglijenţă în volumul din 1978 (versuri ieftine, fragmente de pluguşor de "viaţă nouă"), Mircea Lutic se transformă, după 20 de ani de muncă tăcută, într-un perfecţionist. Urmând modelul rondelului, o specie cultivată din tinereţe, poetul atras în ultimul timp de sonet şi poezia de atmosferă reia frecvent tehnica laitmotivului, a repetiţiei, a reiterării obsedante a motivelor-cheie.

Artizan al cuvântului, Mircea Lutic se pricepe la potriviri meşteşugite de imagini şi fraze de mare efect, reuşind să lucreze atât de bine versul încât forma însăşi devine produs artistic. Or, primejdia cea mai mare pentru "poezia artistă" (Marcel Raymond) este preţiozitatea. Când poetul artizan reuşeşte s-o depăşească, de sub peniţa sa muncită ţâşnesc adevărate bijuterii lirice.

Grigore C. BOSTAN (n. 1940) debutează editorial la amiaza vârstei, după poeţii generaţiei lui Suceveanu: "La jumătatea vieţii nu se mai vede vârful/ copacilor sădiţi pe când eram copii,/ şi nu-nţeleg acuma, pe la amiaza vârstei,/ cum scriu poeţii noştri pe frunze poezii". Aluzia cu scrisul poeziilor pe frunze este făcută la adresa mai tinerilor confraţi şi ar trebui să fie înţeleasă ca o replică la romantismul minor de care aceştia se mai lăsau ademeniţi în drumul lor spre modernitate. Dar şi autorul Cântecelor de drum (Ujgorod, Editura "Karpaty",1982), chiar dacă nu face poezie din ierburi şi izvoare, se ţine mereu în preajma lor.

Peisaje cu păduri şi pârâiaşe săltăreţe, parabole cu "manechine" şi roboţi, imagini cu umbre radioactive, cu gropi şi epicentre, cântece de drumeţie în lumi virtuale, lieduri cu ecouri intergalactice, notiţe de agendă gen SF, mesaje cifrate, fabule, epigrame, toate adunate într-un singur volum, demonstrează caracterul heteroclit al unui debut târziu adunând versuri produse într-un interval de 20 de ani. Printre altele fie spus, Editura "Karpaty" obişnuia să scoată de sub tipar plachete-ghiveci, cu poeme lirice, fabule, epigrame, versuri originale şi traduceri, toate la un loc.

A doua culegere de versuri a lui Grigore Bostan, Revenire (Ujgorod, Editura "Carpaţi", 1990), are o structură oarecum asemănătoare celei dintâi, dar piesele incluse sunt oarecum superioare valoric. Obsesia zborurilor intergalactice, a survolării timpului rămâne tema predilectă a aventurii lirice. Dar pentru că punctul terminus al aventurii spaţiale a imaginarului e tot acasă, revenirea la vatră, la brazii copilăriei, la roua de pe ierbi se dovedeşte a fi la fel de obsedantă ca dorul de ducă.

După ce ne oferă Cetatea de sus (Hliboca, 1994), o poezie SF cu adieri postmoderne ("Incendiat de acest amurg nestăvilit/ Cartierul de sus/ îşi strânge în palme/ cheia de piatră, roşie./ Ar luneca spre margini/ să se mai răcorească/ pe malul râului/ dar îl opreşte/ un cerc de întuneric/ şi unul de lumină..." - Cartierul de Sus), după ce cutreieră, în scafandru de astronaut al imaginarului, constelaţii şi survolează în nava visului cosmosoid, galaxii, poetul, ispitit de ficţiuni extraterestre-transtemporale şi intrigat de ideea de viaţă dincolo de viaţă, de posibilitatea de existenţă a lumii "dincolo de pereţii unei respiraţii", plonjează curajos în abisul existenţei transmundane, în transvital, căutându-şi identitatea în dimensiuni paralele (Dincolo de vârstă, Timişoara, Ed. "Augusta", 1996).

Cântecele de drum de ţară cedează locul cronogramelor în piatră (Cronograme în piatră, Cernăuţi, 2003), care prin transcendere devin holograme astrale. Concepute astfel, poemele seamănă cu nişte "extrase" din jurnalul de bord al unui "temponaut".

în lirica cernăuţeană din a doua jumătate a secolului al XX-lea, nimeni nu a practicat o asemenea poezie. Or, nu atât capacitatea ei de a fi vizionară sau ludic-experimentalistă, cât faptul de a fi propus o gândire îndrăzneaţă a spaţio-temporalităţii în termenii enigmaticului "dincolo" transmundan va impresiona peste vremuri cercetătorul interesat de evoluţia scrisului românesc la Cernăuţi.



Vasile T|RÂ}EANU (n. 1945) debuteză editorial prin volumul colectiv Plaiul doinelor (Editura "Karpaty",1968), împreună cu promoţia '60. Dar în pragul deceniului al optulea promoţia se destramă şi poetul rămâne aproape singurul om de creaţie care poate fi contactat la Zorile Bucovinei (unicul ziar românesc din Cernăuţi), de scriitorii basarabeni, în scurtele lor vizite în }ara Fagilor. Dar tocmai din această cauză, conducerea poetofagă a ziarului îl sileşte să schimbe "Secţia Culturală", unde fusese angajat de Vasile Leviţchi, primul redactor-şef, pe "Secţia Agricultură". Desprins de matricea fondatoare a promoţiei sale, el se ataşează generaţiei '70, dornic să participe împreună cu aceasta la înnoirea poeziei române în vechea capitală a Bu-covinei. Ataşarea însă e mai mult afectivă. Aderarea efectivă a poetului la programul estetic al generaţiei care l-a adoptat se va produce peste decenii.

Păstrând mereu accente tradiţionaliste, scrisul sentimental al poetului e pus neîncetat în situaţia ambivalentă de a răspunde concomitent, printr-un echilibru greu de menţinut, chemării contradictorii a forţelor centripete şi a celor centrifuge ale paradigmei promovate de confraţii cernăuţeni din anii '70, tinzând în intenţie spre nucleul generaţiei, iar în invenţie spre periferia ei. în cele opt volume ale sale - primele editate la Ujgorod (Harpele ploii, 1981; Dreptul la nelinişte, 1984; Linia vieţii, 1988) şi Chişinău (Teama de înstrăinare, 1990), ultimele, la Timişoara (Litanii în }ara de sus, 1995; Şi ne izbăveşte pre noi, ediţie de autor, 1999; Pământ în retragere, 1999; Dinafară, 2003) - se întâlnesc şi se concurează două Euri poetice opuse: unul conservator şi altul reformator.

Poet al marginii (de suflet, de ţară, de paradigmă), Tărâţeanu nu a apucat bine să fie modern că s-a şi trezit cu postmodernitatea în braţe. Sentimental în tinereţe, acum obişnuieşte să cocheteze şărlătăneşte cu ironia. Dar nu uită nici de "sensul iubirii" de Nichita Stănescu. Stilul Pământului în retragere rămâne încă neomogenizat. Volumul adună între coperte versuri total diferite ca gândire şi expresie poetică: tradiţionalist-semănătoriste ("Din ceruri tărâmuri visate-nfiripă/ roze-amintiri rămase în lunci/ iar iarba otavă mustind mătăsoasă/ trezi-va invidie albă în prunci" - Statornicie), sentimental-patriotice ("în căsuţa noastră am ajuns străini/ în pragul ei, o doamne-i/ coronat cu spini" - Căsuţa noastră), religioase ("Cerul aprinde candela sus/ sfinte colinde înalţă Isus" - De Sfintele paşti), epigonic-moderniste ("El nearipă în zbor/ El neapă în izvor/ necuvântul în cuvânt/ nepământul în pământ/ neuitarea în uitare/ cântecul în necântare /.../ şi aşa la nesfârşit/ iată-mă-s, m-am nechitit" - Vis cu Nichita) şi, în sfârşit, dilematic-postmoderniste ("între dilemele zilei/ ca între două ascuţişuri de săbii/ nu-mi mai fac nici o iluzie/ cu privire la mine./ Jertfa-mi nu poate fi decât/ plata pentru răscumpărarea greşelilor" - Pământ în retragere). Stilul nou, al modei postmoderne, pare a i se potrivi cel mai bine autorului în momentul de faţă, dar el încă nu-l reprezintă atât de bine, în esenţa sa, precum cel de adineauri, al vechiului patos. Şi, ca o soluţie de compromis, poetul recurge în Dinafară, volumul său din 2003, la o sinteză, în care patosul de tribună se înmoaie, devenind patos de surdină. Dar tot patos.



Simion GOGIU (n. 1948), poet din promoţia anilor '70, pendulează la fel ca şi confratele său, Vasile Tărâţeanu, între expresia modernă şi cea tradiţionalistă: "Voi cerca să zic şi dacă/ răsuna-va cornul lunii/ vor fi cântecele mele/ ca oglinda blândei mume /.../ Peste suflet lin vor cerne/ paşnic imnul dăinuirii,/ înverzi-vor ierbi materne/ peste blânda ţării fire" (Voi cerca...). Prin Lacrima toamnei (Timişoara, Editura "Augusta", 1999), poetul (în)cearcă o uşoară primenire romantică a viziunii sămănătoriste din Sărutul spicelor (Ujgorod, Editura "Karpaty", 1984) şi La ţărmure de suflet (Ujgorod, Editura "Carpaţi", 1989). Se pare că el chiar doreşte să schimbe ceva în evoluţia scrisului său, dar încă e prea puţin convins de necesitatea ieşirii din tiparul de gândire al primelor volume. Aplicând manevra desfiinţării prin absorbţie, volumele anterioare sunt "topite" în Lacrima toamnei. Versurile de odinioară consună perfect, conceptual şi stilistic, cu ineditele de ultimă oră, omogenizarea lor într-o unică "lăcrimare" producându-se de la sine. Astfel, după primele două inedite de la începutul volumului din 1999 au putut să urmeze, fără să deranjeze cât de puţin orizontul de aşteptare al cititorului, două poeme mai vechi, unul (La miezul nopţii) din volumul din 1989, altul (Ora delirând) din volumul din 1984, continuate cu o inedită (Singur) succedată, la rândul ei, de o poezie de mai demult (Linişti), nimerită tocmai bine în vecinătatea alteia mai noi (Cluj). Deci una nouă, alta veche, şi tot aşa până la capătul volumului. Chiar dacă, mai spre sfârşit, numărul ineditelor creşte uşor, în ansamblu situaţia nu se schimbă: "întârziatele iubiri" din Sărutul spicelor nu deranjează contextul lamento-ului autumnal. Dimpotrivă, ca stil şi tematică, poemul întârziatelor iubiri, scris cu 20 de ani în urmă, pare a fi conceput o dată cu poemele cele mai noi din Lacrima toamnei.

Unele versuri ale lui Simion Gociu lasă impresia de şantier în lucru. Imagini incitante, precum "Te caută timp mut şi te doreşte steaua" sau "De poţi, mă fură iar din trupul zilei" sau "Vocale risipite-n spaţii râvnesc la carnea ta", sunt urmate de stihuri pripite, nelucrate până la capăt.

Dacă la un poet puternic legat de natură există cumva vreo corespondenţă între schimbarea anotimpurilor şi succesiunea etapelor creaţiei, atunci ne putem lesne explica regretul pe care bruma de pe tâmplele poeziei lui Simion Gociu îl încearcă pentru timpurile când era rouă pe spicele câmpiei.

Ilie T. ZEGREA (n. 1949) este poetul care, alături de Arcadie Suceveanu (n. 1952), se înscrie cel mai bine în paradigma poeziei cernăuţene din anii '70. După publicarea, la Editura "Karpaty" din Ujgorod, a unui volum de compromis estetic, Timpul ierbilor (1977), volum care, în afară de numeroase carenţe, mai are şi meritul incontestabil de a fi deschis colegilor de promoţie calea debuturilor, autorul prezintă aceleiaşi edituri manuscrisul plachetei Crinul îngândurat, ţinut fără nici un răspuns timp îndelungat în sertarele filialei din Cernăuţi. Apărută în 1986, placheta reproduce, în mare modelul retorico-propagandistic impus de editor, reprezentând mai degrabă starea generală de permanentă presiune ideologică asupra scriitorului, decât potenţialităţile creatoare ale acestuia. Aşa stând lucrurile, volumele editate în Ucraina (Ujgorod, Cernăuţi) sunt prea puţin semnificative pentru tabloul de ansamblu al creaţiei artistului. Asemenea confraţilor mai în vârstă, Vasile Leviţchi şi Ion Gheorghiţă, bucovineanul Ilie T. Zegrea se afirmă ca poet prin cărţile tipărite în Republica Moldova, la Chişinău: Navigator în septembrie (Literatura Artistică, 1985) şi Oglindă retrovizoare (Hyperion, 1991).

La sfârşit de mileniu, în singurătatea apocalipsei, poetul se lasă tot mai ispitit de dulcele "cântec de blondă ghilotină", care reia, într-un regim grav, chemarea sirenică mai veche, la fel de ispititoare acum ca şi odinioară, a poetului pe "un eşafod de flori". Dar, dacă mai înainte relaţiile cu moartea erau mediate de toamnă, lăsându-li-se pulsiunilor thanatice şansa să se manifeste spectaculos, în chip de salto mortale, din plăcerea romantică a suicidului ("Din podul vechi al toamnei mă arunc..."), în ultimul timp ele se agravează şi nu mai suportă medierea. în reveriile iernii, zăpezile decapitază îngeri, iar poetul coborât de pe podul vechi al toamnei îşi însuşeşte, la o înălţime mai joasă, starea scribului "îndemnat de biciul de argint al morţii".

Deseori în poezia lui Zegrea se întâmplă să ningă bacovian. Atunci biciul de argint devine lance de amurg: "Deschideţi ferastra că ninge/Cu sufletul meu peste burg/ Lumina în trup mi se-nfige/ Cu lancea acestui amurg." Este interesant de urmărit aici jocul mişcărilor tranzitorii, al închiderii/ deschiderii, precum şi acela al fuziunii lumină/tenebră. Deschiderea ferestrei prefigurează defularea, iar pătrunderea, aproape fizică, a amurgului în corp atrage după sine bucuria sublimării pulsiunilor refulate. A ninge cu sufletul peste burg, a te identifica, în iarna visului, cu ninsoarea purificatoare, a reveni la tihna din care descinde fiinţa, la calmul ei de până la naştere - iată unul din mesajele tainice ale acestor versuri.

Din aceeaşi familie de imagini cu ninsoare face parte şi crinul, floarea de tinereţe a poeţilor cernăuţeni din generaţia '70. Starea crinului e ninsoarea infinită: "Floarea de crin va lumina speranţă/ şi vor cădea ninsori, ninsori, ninsori..." (Scrisoare dintr-un decembrie fără zăpadă). E puritatea - floral întruchipată - a sensului poetic primordial, e strălucirea pe valuri de ocean nemărginit a velei eliberate (dar şi eliberatoare) de contingent, e beţia aproape rimbaldiană a velierului, modern şi romantic deopotrivă, ajuns - în sfârşit! - în apele poeziei cernăuţene.

Simţul dezvoltat al diafanului, capacitatea de a conjuga stilurile pentru a scoate efecte deosebite, predispoziţia pentru tonul elegiac de expresie mai nouă, vocaţia certă pentru imagini dinamice, creaţia în limbaj, gândirea acustică a versului, - toate acestea denotă un spirit poetic modern, familiarizat cu doctrinele esteticii contemporane.

Ca şi congenerul său, poetul Arcadie Suceveanu, care debutează editorial cu câţiva ani mai târziu la aceeaşi editură, "Karpaty", din Ujgorod, Ilie T. Zegrea înţelege să fie modern fără să fie ermetic. Modernismul său e de sorginte romantică. Experimentului tehnicist neoromanticul Zegrea îi opunea experienţa tragicului existenţial: "Explozii lente-n ramii de gutui/ Pun filtre dulci luminilor discrete/ Nici nu-ţi dai seama unde e sau nu-i/ Tristeţea ce ne fură azi, poete" (Scrisoare). în Singrătatea apocalipsei (Bucureşti, Editura Eminescu, 1998 - colecţia "Poeţi români contemporani"), experienţa tragică se ridică până la cota de trăire apocaliptică a lumii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara