Lidija Dimkovska, Diferenţă. Traducere din macedoneană în română: autoarea, Gabriela şi Constantin Abăluţă, Ioana Ieronim, Dagmar Maria Anoca, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 507 p.

Atitudinea faţă de invizibil a orientalului, gata oricând să iasă la iveală, conferind liniştea interioară şi un sens vieţii (spre deosebire de occidentalul care – dacă totuşi crede în cele nevăzute, le vede ca lumi separate), face din nuvela belgianului Eric- Emmanuel Schmitt o poveste cu miză filozofică.

La succes a contribuit şi filmul lui François Dupeyron, cu Omar Sharif în rolul bătrânului Ibrahim, obţinând în 2004 Premiul César pentru cea mai bună interpretare.
Un băiat sărac, Moise, zis Momo, evreu locuind în Paris, cu o famile destrămată (tatăl depresiv , mama i-a părăsit) se împrieteneşte treptat cu un turc (musulman sufi) , negustor de legume de pe aceeaşi stradă. Bătrânul Ibrahim se preface cu înţelepciune că nu-i vede micile furtişaguri , îl învaţă arta de a zâmbi cuceritor, de a avea încredere în el însuşi, îl încurajează în toate isprăvile vârstei, fiindcă ştie „ce e scris în Coran” . Ştie ce e scris în Coran: adică înţelege omul cu toate slăbiciunile lui, dar şi cu puterea de a transcende cele lumeşti. Se ocupă de băiat, ajungând să-l adopte, îl ia într-o excursie la mare, apoi pleacă prin Balcani spre Turcia, povestindu-i lui Momo, care conduce maşina şi nu poate privi în jur, tot ce vede important (invizibilul devenind vizibil). Fiindcă Ibrahim – numele arabizat al patriarhului Abraham – este, ca şi Moise, adeptul unei religii abrahamice, amândoi sunt „oamenii Cărţii”, alături de creştini: ceea ce face de înţeles o anumită înrudire spirituală şi relativizarea religioasă. Dacă, în final, Momo devine musulman, preluând învăţăturile şi practicile sufi – dansul extatic, care îi transmite aceeaşi linişte pe care o avea şi Ibrahim, care moare împăcat cu sine şi cu lumea –, schimbarea pare de la sine înţeleasă.
Totuşi, religia e în cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt numai un sâmbure pe care ni-l putem imagina dezvoltându-se. E limpede că autorul priveşte lucrurile cu detaşare comparatistă, folosind miezul mistic pentru a conferi unei poveşti de substituire (asemănătoare cu aceea dintr-un roman de R. Gary) o deschidere spre mister, deci alt tip de valoare. În realitate, nu se ajunge la emoţii religioase specifice, micul Moise ar fi putut la fel de bine să se apropie de un bătrân budist, taoist sau creştin isihast, esenţială fiind nu schimbarea doctrinei, ci relaţia de prietenie între doi oameni de vârste diferite.
Cititorul român, care a crescut cu Tache, Ianke şi Cadâr, piesa interbelicului Victor Ion Popa (de neuitat datorită triadelor Finteşteanu- Giugaru-Anghelescu şi Beligan – Moraru –Dinică), şi care nu vede nimic de mirare în toleranţa religioasă şi convieţuirea între creştini, evrei şi musulmani, ştie foarte bine că „lentoarea e secretul fericirii” (cum îl învaţă Ibrahim pe micul Moise, devenit Mohamed, să trăiască). Nu va găsi nimic de mirare în sfaturile turcului şi nici în substituirea Moise-Mohamed, dar se va simţi acasă citind această nuvelă mai ales datorită stilului teatral. Vioiciunea dialogală dă viaţă cărţii şi îi explică succesul: în prim plan se află comunicarea, nu concluzia, relaţia între doi oameni care se transformă, cunoscându-se, gândind împreună. Dialogul constituie o structură strălucitoare (într-o sferă mai amplă decât a dialogului interreligios), vădind nu numai talentul de dramaturg al lui Eric- Emmanuel Schmitt, autorul unor zeci de piese şi scenarii, ci şi cel de muzician (arta de a crea armonie) şi practica de filozof. Dacă adăugăm la toate acestea reuşita traducerii – Simona Brînzaru, în largul ei şi când e vorba de echivalarea expresiilor argotice – e de aşteptat ca nuvela lui Eric-Emmanuel Schmitt să devină un best-seller şi în România.

*

Olargă deschidere către diferite genuri literare are şi Lidija Dimkovska, poetă, traducătoare, eseistă, prozatoare, editoare macedoneană, n. 1971 la Skopje, cunoscută în România mai ales pentru traducerile din literatură română (e, de altfel, doctor în filologie al Universităţii Bucureşti), trăind în prezent la Ljubliana. Lidija Dimkovska mizează şi ea pe confruntarea Orient- Occident, dar stilul ei aspru, realist (apropiat de modul cum se scrie poezia de limbă germană), percepe mai degrabă graniţele spaţiale şi administrative, dificultatea de a mai păstra contururile ordinii naţionale, explozia crizei sociale, exploatarea muncii migranţilor, redefinirile rolului religiei, schimbările de identitate. „Isusologilor, Allahologilor! / Constantinopolul nu are contemporani./ Aici totul este profesional.../ Dincolo de perfecţiune mintea e un seif jefuit/ care ascunde numai tristeţe.(...)/Între naştere şi moarte viaţa nu are nici o garanţie, / singurul service de reparaţii e în noi înşine” (Diferenţă).
Un limbaj tern, dezamăgit, un cenuşiu de „remake al istoriei” amalgamează foste precepte religioase, iluminând, pentru contrast, câte un vers („Când iubitul s-a întors de la Constantinopol cu gutuile galbene/ Fatma din lumea de dincolo i-a surâs amar”). Asumându-şi privirea balcanicului, căutătoare de simboluri şi poveşti ascunse, Lidija Dimkovska nu renunţă la filtrul raţiunii („Poetul – din străinătate – observă cu şiretenie paharul meu banal; /eu pot să-mi filtrez propria viaţă, separând apa chioară”, Apă chioară). Simbolurile rămân, însă mascate de foarte multe cuvinte – atât de multe, încât traducătorii (o elită de poeţi-traducători, unul mai talentat ca altul) abia fac faţă cu păstrarea inteligibilelor („Pentru toate e nevoie de o cheie, numai pentru conştiinţă nu,/ dotată horticultural cu pajişte englezească, pitic şi gard de senzori/ o casă în care Dumnezeu cel unic este o infirmieră/ care-l vizitează pe om trei zile după naştere şi trei zile înainte de moarte./ În servieta ei neagră cu cheiţa ei cu doi zimţi/ ea îşi duce balanţa să cântărească viaţa întâi, moartea pe urmă”. Cheia).
Despicarea firului în patru, pentru „descifrarea sensului vieţii”, de exemplu pe tema Există un suflet naţional? îi prilejuieşte autoarei şi exersarea ironiei: „Ştiinţa a dovedit, de pildă, că suflet rus nu mai există/ şi cel care visează îngeri, în moarte calcă peste ei de parcă ar fi umbre./ Poate există suflet turc, clocoteşte în receptor fratele meu/ căci în fiecare dimineaţă ascultă cântări din ceainicul lui Nazim Hikmet/ înainte ca poetul să vină cu căruţa de covrigi/ la poarta pământului: Ia unul de pomană./ Pe urmă tace gâtuit. Şi căutăm/ sufletul macedonean pe tăbliţe de înmatriculare/ pe drumul îndumnezeit între est şi vest... / (...) morţii sunt imigranţi ilegali” (Suflet naţional) . Ironie, dar şi umor negru: „Poşta electronică a mortului/ va primi în continuare oferte: «Pierdeţi 5 kg în 7 zile, gratuit»./ Şi se va micşora pomul vieţii, se va anula carnea pe oase, până ce anulează cele cinci mese pe zi, până devine bonsai.” (Bonsai).
„Creşte mereu numărul oamenilor fără suflet, al sufletelor fără nume”, constată cu amărăciune poeta. Poemele din volumul Diferenţă, „despre cum să-ţi decorezi subconştientul, egoul, infernul” într-o lume sufocată de azilanţi şi morţi – au o mare miză teoretică, dar îşi îngăduie până la urmă strigătul autentic: „De ce niciodată n-am învăţat să opresc pe nimeni din drumul spre moarte?”