„trec mereu graniţa dintre/ lucruri şi
umbre/ alunec dincolo de văzut şi nevăzut/
şi mă întorc înapoi în lumină./ Convins
că eternitatea/ încape la fel de bine/ într-o clipă ca
şi într-un veac,/ îmi simt sufletul apăsat/ de o
tristeţe de moarte“ (Lucruri şi umbre). În acest
autoportret din cea mai recentă carte
de poezie, Recviem pentru ţara pierdută
(Editura Cartea Românească, 2016),
Nichita Danilov fixează unitatea spaţiutimp
în care îşi scrie poemele, la graniţa
dintre lucruri şi umbre şi la poarta dintre
văzut şi nevăzut, noaptea, cînd e ziua clară
a vederii secunde şi a erosului: „Noaptea
cînd se şterg/ diferenţele dintre lucruri şi
umbre/ dintre aparenţă şi esenţă/ dintre
mîini şi coapse/ dintre palme şi sîni/ noaptea
cînd carnea de bărbat/ se amestecă gemînd
cu carnea de femeie/ cînd mişcările trupurilor
fierb/ cînd gesturile dau în clocot/ cînd
hainele de pe podea/ aruncate în dezordine/ iau forma
trupurilor ce le-au abandonat/ imitîndu-le gesturile/
atunci, brusc, apare în întuneric/ o rază infimă de
lumină/ separînd genunchii de umăr/ şi tălpile de
creştet/ atunci ţipătul de durere/ se transformă în
geamăt/ atunci geamătul se transformă în bucurie/
atunci teama de-a luneca în hău/ devine o
adiere plină de lumină,/ atunci sînii se dezlipesc de
piept/ iar pleoapele se deschid/ asemenea unor aripi/
ce alunecă pe umeri“ (Noaptea). Ziua clară din
întunericul nopţii e timpul cunoaşterii (cum, la
Eminescu, „noaptea clară“), cu viziunea lirică a unui
neam plecat în Exodul „său“, după ce lumea acestuia
va fi fost făcută: „crunta prigoană“ din „Patria-mumă“
trimite neamul în pustie, visînd, însă, mereu, la „ţara
noastră din vis/ la ţara pierdută“. Clopote
este, asemeni Cîntecului pentru oastea lui
Igor, evocînd timpul întemeierii ţării ruşilor:
un amplu poem epic al în-fiinţării şi, deopotrivă,
al năruirii neamului în uitarea patriei pierdute
şi în pulverizarea identităţii, purtîndu-şi
clopotele, precum evreii conduşi de Moise,
chivotul, în lungul exod niciodată încheiat,
în tensiunea aceleiaşi forţe a credinţei, numai
că fără speranţa sfîrşirii exilului într-o Ţară
a Făgăduinţei: ţinta exodului neamului lui
Nichita Danilov din ţara pierdută e linia
mereu înşelătoare a orizonturilor succesive
din pustiul atoatecuprinzător, în frică, surpare,
prigoană, cu singura salvare venind din puterea
de nezdruncinat a credinţei în Dumnezeu: Clopote
este un poem antologic, de manual de literatură,
istorie şi mitologie: „Atunci cînd umbra primilor
călăreţi/ apărea ondulîndu-se pe deal şi veneau/
vremuri de restrişte,/ ne sculam în toiul nopţii,/
stingeam focurile,/ ne strîngeam lucrurile/ şi, într-o
linişte deplină,/ o luam din loc, tîrîndu-ne paşii/ prin
iarba umedă/ sau prin zăpada ce tocmai/ începea
să se aştearnă din cer./ Şi primul lucru de care aveam
grijă/ erau clopotele. Două clopote mari,/ că puteai
întoarce carul în ele,/ şi alte şapte ceva mai mici,/ dar
care scoteau un dangăt/ atît de plăcut, încît ne
îmbălsămau/ cu sunetele lor molcome, dulci, inimile./
Fie vara, fie iarna,/ le aşezam pe sănii/ şi porneam în
exod/ tîrîndu-ne paşii prin pulberea/ drumului, albită
de razele reci ale lunii,/ sau prin zăpada proaspăt
căzută/ în care ni se înfundau paşii/ ca într-o pîclă
moale;/ aşezam clopotele pe sănii/ umplîndu-le cu
saci de grîu, de ovăz sau de făină,/ astfel încît
bătaia limbii lor/ să nu ne trădeze./ Ne înhămam apoi
noi înşine la ele,/ legînd curele şi frînghii peste
grumazuri;/ trăgeau la jug bărbaţii,/ dar şi femeile, în
urmă/ veneau bătrînii şi copiii/ înhămaţi la sănii mai
mici,/ încărcate cu icoane, cu prapuri, cu cărţi sfinte/
şi tot felul de odăjdii,/ în urma noastră se ţineau
orătăniile/ cu ciocurile înfundate în cîrpe;/ cîrduri de
raţe, de găini şi de gîşte,/ apoi turma de capre şi turma
de oi,/ cîinii şi pisicile legate cu cîrpe la bot;/ după ce
treceam de un deal,/ unii dintre noi făceau drumul
îndărăt,/ ca să măture urmele trecerii noastre/ dinaintea
iscoadelor;/ nu aveam nici cai, nici boi,/ nici alte animale
de tracţiune,/ ci doar un asin bătrîn şi orb,/ care ne
servea drept călăuză./ ...Dumnezeu ne dădea atîta
putere,/ încît dacă la pornire/ ne înhămam cîte douăzeci,
treizeci/ la un clopot aburcat pe o sanie,/ după primul
deal şi prima vale,/ simţeam în sufletul nostru/ atîta
credinţă şi atîta putere,/ încît povara ni se părea a fi
foarte uşoară:/ acum sania o puteau trage/ două sau
trei perechi de picioare,/ sau chiar un singur om,/
bărbat sau femeie;/ noi mergeam în urma lui/ şi cîntam
îmbătaţi în bucurie Osana! (...)“.
Temele, atmosfera, orizontul şi limita de
dincolo de zariştea viului din Recviem pentru
ţara pierdută sînt ale unei alte Apocalipse, dar nu
aceea a momentului exploziei, al venirii ei, ci a unui
destin, în durata unei istorii care se spulberă în
mitologia şi legendele ţării (patriei) din cer (cum
e aceea a oraşului pierdut, scufundat, Kitej Grad,
despre care vorbesc stavroverii în cîntecele lor),
numită şi ţara pierdută, acoperită de întuneric,
eternă, din vis, a pustiei somnului, în celălalt poem
epic care dă şi titlul volumului. Imagini aspre,
ultimative, din Apocalipsa după Ioan Teologul, ca
şi urletul în tăcere al poetului expresionist se regăsesc
în toate cărţile lui Nichita Danilov, de la Cîmp negru
şi Deasupra lucrurilor, neantul, pînă la Suflete de
second-hand, Mirele orb şi Centura de castitate;
cartea recentă schimbă sensibil registrul expresionist,
imaginînd pe drumurile neamului în apocalipsa
destinului său, în veşnic exil, o fiinţă încă în palpitul vieţii, prin care poetul (se) vede la capătul de dincolo
de orizontul întunericului; „Şi am văzut casele omului/
risipite ca nişte cochilii de scoici/ jupuite de carne/ pe
malul nisipos al rîului./ Le-am cules în palme,/ am
sădit cîte o flacără/ înlăuntrul lor şi apoi le-am aşezat/
din nou la locul lor pe străzi./ Îngenuncheat lîngă
semafor/ am văzut pîlpîind/ în dreptul ferestrelor/
cîte un chip omenesc, cîte un suflet“ (Ferestre): în
neantul de deasupra lucrurilor şi în negura exodului,
se decupează o fereastră prin care pătrunde imaginea
nu a Edenului de unde va fi fost alungat omul căzut,
Cain, ci aceea a patriei din cer, în lumina din ochii
tinerilor, care „luminau ca nişte leduri în noapte“,
pe cînd cară pămîntul şi osemintele celor de dinainte,
dincolo şi dincoace de fîşia arată sau în lumina lină
din nişte candele „aprinse la lumina lunii“, în rostirea
rugăciunii Tatăl nostru. Ion Negoiţescu remarca faptul
că „poezia lui Nichita Danilov este umană în sens
religios“, Radu G.Ţeposu vorbea despre „nostalgia
discretă a purificării“, iar Alexandru Muşina comenta,
cîndva, amestecul de „fervoare mistică şi dandism“;
Recviem pentru ţara pierdută aduce, faţă de celelalte
cărţi, un mesaj creştin explicit al celor „înarmaţi cu
credinţă şi răbdare“, iertînd, îmblînzind duşmanii,
purtînd nostalgia unui timp al întemeierii, cu imaginea
unei lumi prost întocmite, dar care poate fi reinventată,
nu prin anarhie, ci prin (re)dobîndirea luminii şi iubirii:
nu e o poezie religioasă precum aceea a lui Daniel
Turcea, Ioan Pintea, Constantin Hrehor, Gheorghe
Simon, Dan Laurenţiu sau Cezar Ivănescu, ci urmează
comuniunea în gînd cu Dumnezeu, alegînd calea
orbilor, a unei parabole dintr-un celebru tablou al
lui Breughel (pe care o evoca şi în volumele Nevasta
lui Hans şi Mirele orb), unde poetul se caută şi se
descoperă pe peretele unei grote, pe care ochii caută
adevărul şi nu găsesc decît copii ale sale: cu ochiizaruri,
una dintre cele mai puternice imagini din lirica
noastră de azi: „Printre ochii orbi strînşi în pumni,/
noi ascundeam şi cîte un zar,/ cîte un ochi viu ce ne
putea schimba destinul./ Băteam zarurile în palmă/
şi le aruncam la picioarele idolilor falşi,/ la picioarele
manechinelor/ potopite de reclame,/ sperînd de fiecare
dată/ ca din cupa palmelor noastre/ să se rostogolească
ochiul cîştigător,/ ochiul menit să ne lumineze
destinul;/ de fiecare dată însă din căuş/ se rostogoleau
zornăind surd/ ochii orbi, ochii nemişcaţi,/ acoperiţi
de-o peliculă albă, opacă,/ care ne priveau fără să ne
vadă/ şi înlăuntrul cărora imaginea noastră răsturnată/
se proiecta peste lume;/ trăiam o nesfîrşită şi dulce
iluzie“ (Recviem pentru ţara pierdută).
în poezia din Mirele orb şi Imagini de pe
strada Kanta, în proza din Nevasta lui Hans,
Apocalipsa de carton, Capete de rînd şi
Urechea de cîrpă şi, acum, în urmă, în Recviem pentru
ţara pierdută, spaţiul de identificare e cel al oraşului
pustiu, unde se aude doar ţipătul înăbuşit, „susurat
la ureche“, al lui Iov; oraşul lui Nichita Danilov este
al omului fără rădăcini, din convoiul plecat în exil, dus
în orizontul neştiut, în cer sau în somn, e oraşul „gălbui
risipit/ pe colina albastră“, fără identitate, dintre o
piaţă publică, o stradă asfaltată şi o casă „străină“,
într-un peisaj bolnav, minimalist, unde poate
începe Apocalipsa şi, deopotrivă, Geneza, momentul
inaugural absolut, cînd „jumătăţile“ trebuie să facă
Unu, visul (re)naşterii unei lumi ce zace în adormire;
chiar dacă oraşul pare al uitării lui Dumnezeu şi al
timpului sfîrşit, cum se spune în Oraşul, bîlciul ionescian,
aflat în stăpînirea păpuşilor de ceară, a unor oameni
ca nişte „statuete de plastilină“ şi a unor clovni „umpluţi
cu aer“, fantoşe printre care poetul însuşi îmbracă un
costum de mire, iar vîntul „trece pe străzi/ cu lornionul
strîns/ sub sprîncene“, scapă în imaginea subtilă a
unei (re)naşteri, cu oameni trecînd, fie şi încolonaţi,
pe străzi, purtîndu-şi, scîncind, umbrele în braţe: „Îmi
leagăn singur umbra/ ca pe-o păpuşă de ceară înfăşată
în cîrpe/ o leagăn tăcut pînă adorm/ şi apoi, aşa
adormit,/ cu capul năucit de somn/ ies pe uşa casei
direct/ pe bulevardul oraşului luminat de reclame/
unde văd trecînd/ un cortegiu de bărbaţi şi femei,/
care îşi leagănă tăcuţi/ umbrele-n braţe pînă adorm./
Clipesc de trei ori şi-mi scutur/ cu durere somnul de
pe pleoape/ şi adorm iar pornind încet/ încet pe urmele
tuturor adormiţilor/ care trecînd încolonaţi pe străzi/
îşi leagănă scîncind umbrele-n braţe“ (Păpuşi de ceară).
Cîteva poeme căutîndu-şi temele majore întrun
fel de picturalitate conexă, în girafele lui Dali (Există)
şi pe strada Coridei a lui Picasso (Bătrînul Picasso),
într-un portret de reţinut al lui Mihai Ursachi, din
„mahalaua celestă“ a Ţicăului Iaşilor (Idolul) ori întrun
poem de dragoste pe care orice antologie de gen
l-ar trece în sumar (Drumul), împlinesc o carte din
seria de excelenţă a poeziei lui Nichita Danilov.