Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Până la bulevard şi retur de Cătălin Sturza

Pentru mine numele lui Mihai Zamfir se asociază cu Pierre Guiraud sau cu Paul Ricoeur. Cu greu mi-l închipui coborând din Arcadia structuralismului şi a semiologiei în bătătura unei naraţiuni banale. Cum să povesteşti, după Kristeva şi Grillet, cu fir epic coerent, unitate de spaţiu şi timp, construind, pe deasupra, nişte personaje consistente, autentice (!?), ca-n vremea lui Proust & comp.? Imaginaţi-l pe Rebreanu făcând cursuri cu Eco, luând lecţii de la Barthes şi apoi scriind Ion! Întors la el în sat, tobă de carte, fiul ţăranului arată cu degetul grebla şi-şi întreabă tatăl: "asta cum se numeşte?". Până când calcă pe ea şi memoria îi revine brusc. Mihai Zamfir se fereşte să cadă în ridicol făcând, osentativ, paradă cu abilităţile de teoretician. E, din contră, un gospodar aşezat, cu borcanele bine separate: Frye şi Gadamer pe raftul de sus, proza pe raftul de jos. Astfel, reuşeşte să devină romancier, scriind cu sufletul, departe de închisoarea intelighentiei orgolioase. Un om de ştiinţă (vezi cazul Grillet) încearcă să (-şi) demonstreze că poate crea fără talent, urmând, ca în bucătărie, reţete. Mihai Zamfir crede cu obstinaţie că poetul trebuie, musai, să fie inspirat.

Dar de ce se simte apropiat sufletul acestui redutabil universitar? De Bucureştii începutului de secol XX şi de literatura veacului al XIX-lea, în primul rând. Apoi de casele vechi, fără vârstă, cu marchize de sticlă colorată, pridvor cu colonade, trandafiri, iasomie şi nuci bătrâni. De baruri în care îţi prelungeşti la nesfârşit şederea în faţa unui pahar de rom în timp ce afară crivăţul suflă necruţător. De copilărie, cu cartoanele de prăjituri "Anghelescu", bomboanele fondante ale cofetarilor brăileni şi povestea de dragoste a părinţilor care se plimbă, cast, de mână pe bulevard. De dolce far niente şi de loisir. De tot ce e vechi, îngălbenit de vreme, are miros de levănţică şi vine dintr-un timp mai bun (trecutul e, întotdeauna, mai bun!) în care oamenii trăiau liberi şi fără griji. De ochii verzi ai unei fete frumoase şi de scrisul frumos, în general. Ce detestă Mihai Zamfir? Cenuşiul unei vieţi deprimante, rutina, plictiseala gesturilor anodine, blocurile-ghetou şi "cuceririle" comunismului, la grămadă. Scriitorul e un estet (şi un calofil!), un Paşadia sufocat de miasmele "epocii de aur", care se agaţă de fiecare ţigară şi de orice fronton rococo. Personajele sale poartă această angoasă, a creatorului apolinic urmărit de urât, peste străzile unui Bucureşti viu, cu o voinţă a lui, ale cărui organe sunt, însă, hipertrofiate de cancerul comunist. Numai descrierea oraşului, cu străzile care-şi varsă fluxul de oameni dintr-una într-alta, cu zonele agitate care te aruncă în salutare oaze de repaus, cu clădirile vechi pierdute printre blocuri dezolante ar ţese, singură, un întreg roman. Şi încă unul reuşit, căci aceasta este partea cea mai valoroasă a cărţii! Cele două romane, ambele apărute la Cartea Românească (în 1987 şi în 1992) alcătuiesc, în această juxtapunere inspirată de la Editura Polirom, un tot unitar.

Nu cred că Poveste de iarnă a fost republicată alături de mai substanţialul Acasă din raţiuni comerciale. E mai mult decât atât! Privite în acelaşi cadru, unul pare o eboşă a celuilalt. Părţile bune ale Poveştii... le preia Acasă, gafele sunt, discret, înlăturate, la a doua încercare mâna e sigură şi conturul (desenat după regulile echilibrului clasic) reuşeşte bine. Povestea... nu e, totuşi, un laborator de creaţie propriu-zis, e o entitate eşuată din cauza unei nefericite orientări teziste. Mircea Stere este un Ladima întârziat, un intelectual excepţional, vorbitor de multe limbi străine, pasionat de poezia franceză contemporană şi de prozatorii secolului al XIX-lea. Eşuează într-un birou, trăieşte în anonimat, după ce a ratat perspectiva unui strălucit doctorat. Victima sistemului, care promovează nonvalorile, dominat de atotputernicul nepotism, Stere întoarce orgolios spatele lumii şi preferă să se lase înghiţit (dar nu alterat!) de mediocritatea ei. La 40 de ani e singur şi în pragul crizei de la mijlocul vieţii. Apare frumoasa Adriana, o Emilie perfectă (în exterior), cu 10 ani mai tânără, banală şi nulă spiritual care, dintr-un snobism "sănătos" (fetişist?) hotărăşte că, pe durata iernii, are nevoie de o "cură intelectuală". Stere, cu pardesiul şi cravata lui de Colombo, neîndemânatic şi demodat, cade, uşor, în plasă. Cea mai veche poveste din manual: ferească Dumnezeu ca la 40 de ani să dai peste o... Adriana se plictiseşte, fuge în grupul vechilor prieteni mai tineri, ceea ce-l distruge, sufleteşte, pe Stere.

Până aici toate bune, descrieri excepţionale, Bucureştiul ca personaj, cu marile magazine şi aglomeraţia din pragul sărbătorilor, povestea cu telefonul, de o delicateţe aparte (de ce îşi anunţă Stere, de fiecare dată, vizitele prin telefon? din politeţe? ca s-o protejeze pe Adriana de un posibil flagrant?), langoarea, loisir-ul, Lyonul cel din amintiri. Până când apare jurnalul lui Niki (fratele mai tânăr al lui Stere). Într-o secundă, tot edificiul s-a spulberat, în locul catedralei gotice a rămas o baracă din carton. Totul era... un studiu de caz! Niki (tipul învingătorului, experimentat cu femeile, care plănuieşte o carieră de succes ca regizor) o cunoaşte pe Adriana şi ar putea să-şi avertizeze fratele că s-a încurcat cu frivola perfectă, dar preferă să asiste la prăbuşirea acestuia. Pentru că are nevoie de un scenariu de film şi pentru că îşi dispreţuieşte fratele, considerându-l un "ratat". Niki e o copie de ipsos a Emiliei-Adriana, un mediocru complexat de intelighentie care încearcă să se defuleze distrugând-o cu barosul. Jurnalul (un fel de atelier al scenariului) e un rechizitoriu în care, prin fiecare afirmaţie veninoasă pe care Niki o lansează, nu arată decât ce bun e Stere (intelectualul adevărat) comparativ cu el, viermele potentat. Niki citeşte literatură numai ca să afle "lucruri utile", Stere reciteşte Goethe pentru a n-a oară din pură plăcere. Şi tot aşa, bine-rău, adevărat-fals, consistent-derizoriu, Cain şi Abel. Cain o rupe în engleză, Abel citeşte în latină, Cain îl omoară pe Abel, după care scrie scenariul peste care se suprapune povestea!

Totuşi, scenariul e privit din perspectiva rafinatului, a lui Stere, pluteşte în aburii ameţitori ai dramei, iubirea disperată proiectează banalitatea întâmplării în eter. "Dintr-o poveste de mâna a treia iese un scenariu de mâna a treia, afară de cazul că eşti un geniu al cinematografiei" spune undeva, cu dispreţ, Niki. Din contră, mai toate filmele bune au în spate poveşti simple, şi acest adevăr îl ştie foarte bine Mihai Zamfir. Greşeala lui este că se identifică şi pactizează cu Stere împotriva lui Niki, care nu are nici o şansă. Inutil efort, pe care, în următorul roman (Acasă) îl precupeţeşte. Descrierile sunt aici dilatate, peste Bucureştiul nesfârşit se pliază, ca o membrană, sufletul personajului-narator, trecutul e smuls de sub moluz şi noroaie şi e refăcut, cu acribie, bucată cu bucată. În cele 40 de zile ale istorisirii iubirile sunt solare, imaginea mamei e luminoasă, acelaşi personaj cerebral (Mircea Stere fără nume) relatează, la persoana I, o altă versiune a poveştii, pentru a arăta, parcă, felul cum fericirea poate să fie departe sau aproape în funcţie de poziţia privitorului. Mircea e acum printre cei puternici, e însurat, are o aventură extraconjugală, reface experienţa fericită a părinţilor. Romanul e o colecţie de imagini (colţuroase, pregnante, nicidecum în roz), dintre care una e cu adevărat remarcabilă: cea în care, asemenea unui condamnat la moarte, o casă făcută să reziste veacurilor e jefuită, abandonată şi dărâmată. La un moment dat apare un artificiu neaşteptat: când să pun capăt acestor pagini? se întrebă autorul. Când să opresc slide-show-ul? suflă, discret, la ureche Holban, cu vocea lui Robe-Grillet.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara