Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Ploua infernal de Marina Constantinescu


Zi de duminică. Ciudată. Într-o parte a oraşului este potop, în cealaltă, soarele se lăţeşte pe cerul senin. Apoi, situaţia se inversează. O dată, şi-ncă o dată, şi-ncă o dată"Oraşul întreg pare că se învîrteşte într-un carusel imens. Senin-ploaie, senin-ploaie, ploaie-ploaie, ploaie. "Apă cît vezi cu ochii"". Mi s-a murat şi sufletul. Merge şi-aşa. Ştiam că seara mă duc la Bulandra ca să văd Scaunele lui Eugčne Ionesco, în regia lui Felix Alexa, o coproducţie a Institului francez cu Municipalul. Toată după-amiaza m-am uitat pe geam şi m-am gîndit la Vlad Mugur. La orele din zilele şi din nopţile în care am discutat acest text absolut extraordinar al lui Ionesco. În ierarhiile mele. Vlad Mugur era îmbibat pur şi simplu de fizica şi metafizica fiecărui cuvînt, de ritmurile experienţelor unor vieţi acumulate în doar cîteva cuvinte, de invenţia lingvistică, de spaime de tot felul. Piesa îl bîntuia, îi neliniştea mintea şi trupul. Spectacolul său de la Teatrul Maghiar din Cluj, despre care am scris nenumărate pagini, cred că este cea mai inspirată şi mai autentică lectură pentru Scaunele. Din ce ştiu eu. Este un reper teatral de o profundă şi tulburătoare valoare, o performanţă, din toate punctele de vedere, la care simt nevoia să mă întorc din cînd în cînd. Este o revenire aproape ritualică pe care o fac, un exerciţiu de re-descoperire a miracolului în teatru. Bătrînii pe buza neantului, prizonieri în ei înşişi, în vidul din ei, în decorul lui Helmuth Stürmer, definiţie a decrepitudinii şi delabrării. Bătrîna legată cu sfori care o trag în toate părţile, care deschid şi trîntesc uşi, scaunele care ies din decor, din pereţi, de peste tot, sufocant, mirările clovnereşti ale actorilor, tăcerile lungi, peştele din acvariul fără apă" Ploaia nesfîrşită mi-a amintit de o repetiţie pe care am văzut-o la Budapesta, în cîrciumioara Teatrului "Barka", înaintea reprezentaţiei de seară. Magda Stief-Bătrîna, Biro Joszef-Bătrînul, Vlad Mugur-Regizorul, Barmanul şi Eu-Spectatori. Şi multe, multe scaune goale. Puteau să repete pe scenă, la urma urmelor. Vlad Mugur nu a ales întîmplător spaţiul descris mai sus. Chiar şi zgomotele făceau parte din lumea spectacolului, precum şi vidul aşternut într-un loc populat de regulă, pe care actorii îl ştiau în ambele ipostaze. Se auzeau, uneori, vîntul şi ploaia de afară. Lucrau de zeci de ori la rînd fiecare expresie, fiecare intonaţie, accent, fiecare intenţie. Vlad îi oprea şi nu pricepeam imediat de ce. Le vorbea cîteva minute, dădea indicaţii concrete sau născocea mici povestioare cu tîlc. Abia după ce reluau, observam diferenţele. Repetiţia mi se părea istovitoare, regizorul nu-i cruţa. Se forma un fel de angoasă în plus, aceea a perfecţiunii pe un text fără greşeală, scris pentru performanţă actoricească. Spectacolul era impecabil, m-a marcat ori de cîte ori l-am văzut, la Teatrul Maghiar din Cluj, în celebrul turneu de la Bucureşti, unde a fost găzduit de Bulandra, dar la Sala "Izvor", la Budapesta. Vlad Mugur nu le prea oferea actorilor lui formidabili momente de respiro. Chiar şi la masă sau după reprezentaţii, în faţa berilor tentante şi reci, în discursul său plin de parabole, tot despre Scaunele vorbea, despre ce ar fi trebuit să fie şi n-a fost în privirea x sau întoarcerea y. Am asistat atunci, puţin, la un cantonament al performanţei, un studiu teatral incitant pe textul lui Eugčne Ionesco. Şi înţeleg tot mai limpede de ce este atît de greu fără Vlad Mugur.

Ploua infernal şi în duminica aceea în care am plecat la Teatrul "Bulandra". Am ajuns mai devreme. Stăteam în maşină şi apa ne cuprinsese, încet-încet, jur-împrejur. Bietul meu Tico se transforma într-o insulă. "Eram uzi leoarcă, frigul ne intrase în oase, după atîtea ore, zile, nopţi, săptămîni" În ploaie. Ne clănţăneau urechile, picioarele, genunchii, nasul, dinţii"au trecut optzeci de ani de-atunci." A cui e vocea asta? Cine spune toate astea? Bătrînul, Eu, El? Intru în Sala "Toma Caragiu". Caut un program. Nu găsesc. Mă aşez confortabil. Se aude ploaia. Şi vîntul de afară.

Oana Pellea-Bătrîna şi Răzvan Vasilescu-Bătrînul. Căţăraţi fiecare, dreapta-stînga, pe cîte un scăunel de bucătărie, aşa cum spune autorul. În mijlocul scenei îi aşteaptă două scaune, unul lîngă altul.

M-am săturat de istoria Franţei, căcăreaza mea. Vreau să mă uit; bărcile de pe apă sînt ca nişte pete pe discul soarelui." După această replică de început a Bătrînului, mi-am dat seama că regizorul Felix Alexa a optat pentru traducerea lui Vlad Zografi şi Vlad Russo, publicată la Editura Humanitas. Dan C. Mihăilescu foloseşte, în varianta lui de la Editura Univers, "iepuraşul meu" ca echivalent al alintului. Privesc decorul, instalat pe duşumeaua nouă a scenei. Pereţi circulari, uşile şi restul conform indicaţiilor şi planului desenat de autor. Cuvîntul "tablă" a condus probabil la alegerea negrului, astfel încît pereţii sînt ca o tablă de şcoală, semicirculară, pe care stau scrise, o caligrafie şcolărească, replici din piesă, aglomerate unele în celelalte, ca în mintea protagoniştilor. Cuvintele, singurele care îi populează, îi vizitează, cuvintele-obsesii, care închid în ele viaţa înseşi, vidul, neantul acestor bătrîni de 95 şi 94 de ani. Mi se pare singura idee transmisă de decor, dincolo de citirea propriu-zisă a indicaţiilor autorului. De fapt, asta este, finalmente, senzaţia pe care mi-a lăsat-o întregul spectacol. O citire aproape ad litteram a textului. (Scrie că Bătrînul se aşează în braţele Bătrînei, asta se şi întîmplă. De pildă.) Fără desluşiri majore, fără soluţii originale, fără pătrunderi în adînc, fără prea multe căutări în text, în lumea pe care o aduce la vedere Ionesco. Un spectacol corect, care arată bine la suprafaţă, care are şi eleganţă, dar n-are adîncimi. O formă simplă, dincolo de care nu se ascund conţinuturi, consistenţe. O punere în scenă care respectă textul, dar care lasă virgin dramatismul, tragismul ei. Care nu investighează cum suma experienţelor unei vieţi poate să alcătuiască, totuşi, vidul, golul, dincolo de zgomotul şi devălmăşia amintirilor, imaginilor, obsesiilor. Şi nu se simte pe scenă şi în jocul actorilor, decît prea puţin, şi atunci în jocul Oanei Pellea, urletul, bocetul singurătăţii, al fricii, al morţii, emoţia sfîşietoare din piesă. Prima parte a spectacolului, poate şi cea mai dificilă, pînă să dea buzna "musafirii", pînă să se precipite situaţiile, ritmurile, pînă să fie aduse scaunele de peste tot, pînă să apară o dinamică din scriitură, vizibilă, nu se stabileşte, nu se descifrează relaţia între actori. Nici regizorului, şi, de aceea, nici lor nu le este foarte clar ce joacă. În ce registru, în ce cod stă limba lui Ionesco, născocirile ei fabuloase, mesajul de desubt, încărcătura lui dramatică, tulburătoare. Se narează. Şi nu e limpede nici aşa, pînă la sfîrşit, cine sînt aceste personaje, ce vor, ce li se întîmplă, cum este pînda morţii, singurătatea, alienarea, sinuciderea din final. Asta nici nu prea reiese.

Undeva, într-o scrisoare către un regizor care nu înţelesese esenţialul, Ionesco îi spune: "ş"ţ Supune-te, te implor, acestei piese. Nu-i micşora efectele, nici marele număr de scaune, nici marele număr de sonerii care anunţă sosirea invitaţiilor invizibili, nici tînguirile bătrînei care trebuie să fie ca o bocitoare din Corsica ori din Ierusalem, totul trebuie să fie exagerat, caricatural, penibil, copilăresc, fără fineţe. Greşeala cea mai gravă ar fi modelarea piesei, ca şi modelarea jocului actorului. În ce-l priveşte pe acesta, trebuie să apeşi pe un buton ca să-l faci să demareze: spune-i tot timpul să nu se oprească din drum, să meargă pînă la capăt, la limita lui. De-o mare tragedie e nevoie şi de mari sarcasme. Lasă-te, pentru o vreme, modelat de piesă."

Cîteva gesturi, clipitul ochilor, tîrşîitul picioarelor, o voce uşor ireală, abstractă, un soi de nervozitate combinată cu idolatria necondiţionată, angoasa din final, se văd mai limpede în ce face Oana Pellea. în special în partea a doua, acolo unde ea reuşeşte să-şi ducă personajul mai departe în înţelegerea hăţişului verbal Oana Pellea izbuteşte asta, spre deosebire de Răzvan Vasilescu, părînd că şi-a luat descifrarea, pe alocuri, pe cont propriu. Mi se pare că Răzvan Vasilescu nu este marcat de ciudatul amestec de derizoriu, spirit ludic, cinism şi metafizică. Şi, de fapt, nici unul dintre actori pînă la capăt. Poate pentru că nici regizorul Felix Alexa nu s-a lăsat prins în aceste liane. De cele mai multe ori se joacă corect, dar realist absolut, distanţîndu-se cu toţii de cel mai abstract, mai metafizic text al lui Eugčne Ionesco. Cu alte cuvinte, spectacolul mi se pare perfect onorabil, curat, respectuos faţă de ce stă scris în piesă, cu o scenografie a Dianei Ruxandra Ion ce te emoţionează, mai ales dacă nu cunoşti indicaţiile autorului, un spectacol modern cu doi actori importanţi. Dar fără umbră de tragism. Un Ionesco devitalizat, cufundat în cea mai exactă interpretare realistă.

Cînd am ieşit, ploua la fel. Infernal.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara