Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Ploaia de trei sute de zile de Gabriel Chifu

Romanul lui Gabriel Chifu este o distopie. Autorul a scris cronica neagră a straniei morţi, prin înec, a unei ţări dominate de păcat, violenţă, nestatornicie şi deşertăciune morală. Postmodernă în structură, cartea străluceşte prin îmbinarea de naraţiune clasică şi poezie, meditaţie filozofică şi explorare a minţii umane, instinctualitate primară şi înalt intelectualism. Personajele transmit, prin vocile puternic individualizate, mesaje explicite. Ele vorbesc în numele unei realităţi deja condamnate, dar care se iluzionează că poate supravieţui prin duplicitarism, minciună, turpitudine şi violenţă — ori chiar printr-un sumbru vizionarism. Admirabil scrisă şi structurată, Ploaia de trei sute de zile seduce prin subtilitatea ideilor şi uimeşte prin înălţimea tonului oracular, de inevitabilă şi asumată tragedie biblică.
Mircea Mihăieş

Povestea celor trei sute de zile de ploaie ale Caramiei este o parabolă neobişnuită, atât prin adâncimea viziunii, cât şi prin amplitudinea cuprinderii realităţii pe care romanul lui Gabriel Chifu o transfigurează. Poemation tragic (nu lipsit, fireşte, de scene de un comic... trist), textul uneşte trei niveluri de semnificaţii: umane, sociale şi metafizice. În toate, Caramia eşuează implacabil, stăpânită de un demon al maculării, de o nevăzută energie autodistructivă, al cărei corolar apocaliptic este ploaia nesfârşită. Care, pe măsură ce romanul avansează, iar semnificaţiile secvenţelor sale epice polifonice se compun arhitectural, se transformă dintro ţârâială agasantă într-un diluviu pedepsitor. Diluviu din care se salvează câţiva drepţi, ca-n Scriptură.
Un roman total, tulburător, halucinant şi, în acelaşi timp, revelator, scris cu mână de maestru.
Răzvan Voncu

A doua zi s-a scurs la fel. Nimic decisiv, doar bavardage, bavardage, fără implicare personală. Ca între doi bătrâni, pensionari, între care s-a spus deja totul: nu li se mai poate întâmpla nimic surprinzător, nu mai au nimic de lămurit, niciun ungher al sufletelor nu le-a rămas neluminat. Şi care trăiesc doar din poveşti. Poveşti care nu omoară şi nu dor. Poate doar plictisesc.
A, poate, totuşi, ceva ar fi de reţinut din acea zi. O replică a lui Iacob Grima, de nimic anunţată, surprinzătoare, care m-a pus pe gânduri. A zis el la un moment dat, când stăteam în salonul cu pereţi transparenţi şi cu vedere panoramică şi priveam spre mare fără să putem distinge mare lucru din pricina ploii care se înteţise şi aşeza un fel de cortină cenuşie în spaţiu obturând perspectiva:
– Ştii, eu mi-am pierdut gustul vieţii. Mi-am păstrat doar gustul povestirii. Povestind, doar aşa mai particip acum la viaţă.
Nu mai ţin minte ce anume vorbeam atunci, când, parcă din senin, a rostit propoziţiile astea. Oricum, discutam ceva fără nicio legătură cu existenţele noastre concrete, Iacob sărea cu graţie de la un subiect la altul. Aşa încât, în prima clipă, nici n-am înregistrat spusele sale, am trecut repede peste ele. De-abia mai târziu, mi-au răsunat în minte, le-am desprins din şuvoiul lui verbal strălucitor şi efemer şi m-am oprit asupra înţelesului lor. Era, într-adevăr, o mărturisire decisivă, care, dacă te pricepeai s-o decodifici, spunea multe despre el, cel de acum.
În noaptea care a urmat, am dormit puţin, ceasuri la rând am rămas treaz. Insomnie, ar aprecia unii, insomnie, obişnuită pentru oamenii în vârstă, aşa cum sunt eu. Dar eu prefer să numesc altfel starea asta: nu insomnie, ci veghe.
Dacă erau adevărate acele cuvinte pe care le rostise în fugă, de parcă îi scăpaseră, atunci Iacob Grima se schimbase fundamental după încercările prin care trecuse. Nu doar că acum era imobilizat în scaunul cu rotile, nu doar că se retrăsese în mod ciudat şi-şi ducea zilele atât de excentric, la figurat şi chiar la propriu, în locul acesta de la capătul ţării, el, care fusese totdeauna un om de lume, dar, iată, recunoştea prin acea mărturisire neatentă că nu mai trăieşte propriuzis, ci doar aşa, indirect, prin istoriile pe care le deapănă, e drept, încântător.
Aşa încât toate poveştile lui şi toate divagaţiile lui impresionante pe diverse teme erau o formă de deturnare de la sensul normal al unei existenţe, erau expresia unor mari distorsiuni sufleteşti. El nu mai era el, era altcineva, cel cu stimulator cardiac, dacă era adevărat ce se zvonea, cel, iată, înţepenit în scaunul cu rotile, era altul, care nu mai funcţiona în integralitatea sa, ci doar aşa, restrâns, vizibil împuţinat.
M-am gândit atunci la invidia mea cu accente de ură faţă de el, care se împletise totdeauna cu admiraţia pe care i-o purtam, văzând în el un ins capabil de performanţe de care eu nu fusesem în stare. Dacă mă ratasem ca fizician şi, după aceea ca om, din cauza lui mă ratasem, fiindcă îmi ieşise în cale, reper pe care nu puteam să-l depăşesc, nici măcar să-l concurez, ins care mă fascina într-atât încât, în loc să mă ocup de propria-mi viaţă, eram captivat, monopolizat de el, de evoluţia lui.
Şi, în noaptea aceea de nesomn, ascultând ploaia care cădea halucinant, şi vântul, şi vaierul valurilor, m-am întrebat: acum, ce consecinţe are această schimbare a lui Iacob Grima, totuna cu o diminuare de sine, oare va mai fi sau nu capabil să termine cartea? Iar dacă nu va fi capabil, ce înseamnă? Că ura mea, şi invidia mea, şi aşteptările mele, şi admiraţia mea, întreg eşafodajul pe care îmi construisem existenţa, se năruiau? Probabil, da. În noile condiţii, dacă acele cuvinte aruncate de el în treacăt erau adevărate, eu îmi pierdeam rostul de a fi. Ce-mi rămânea de făcut dacă a dispărut acel Grima-capabilsă- scrie-Cosmogonia, adică însuşi obiectul urii şi deopotrivă al adoraţiei mele, cel care mă motivase toată viaţa atât de intens?
Aşteptam să se lumineze de ziuă, sperând să obţin mai multe răspunsuri care să-mi confirme sau să-mi spulbere toate aceste temeri tulburi.
În ziua următoare, din nefericire, n-am izbutit să-mi risipesc îndoielile şi să-mi formez o impresie clar conturată asupra acestui om, ce e cu el, cum s-a transformat, ce a pierdut şi cât a pierdut din cel ce fusese cândva sau dacă a câştigat ceva.
Însă, când nu mai speram, în a patra zi seara (dimineaţa următoare trebuia să se încheie şederea mea acolo şi să mă întorc la mânăstirea din nordul Caramiei), am purtat cu el un dialog lămuritor, de răspântie, din acelea pentru care unul ca mine trăieşte.
Totul a venit parcă de la sine. Ne aflam în salon, eu aşezat în fotoliu, Iacob în scaunul său. Tocmai terminase de spus o poveste despre profesorul din orăşelul său natal care îi sădise pasiunea pentru carte, pentru citit, şi care îl determinase să se îndrepte spre ştiinţă. Profesorul era prieten cu părinţii săi şi într-o zi el, elev în şcoala primară, ajunsese în biblioteca acestuia, enormă, plină de literatură beletristică, cumva firesc, dar şi de cărţi de filosofie, în original, de fizică şi de astronomie. Profesorul Petrescu, aşa îl chema, îl luase pas cu pas, ghicind dintr-o clipă că avea de-a face cu un copil extrem de înzestrat, care-şi depăşeşte vârsta. Îi împrumutase cărţi, îndrumându-l ce anume să citească.
În mai puţin de un an îl modelase aşa cum modelezi plastilina, iar transformarea era evidentă. Altul ar fi fost parcursul său, mai bun, era de părere Iacob, dacă acest mentor, acest antrenor, această călăuză ar fi putut să-şi continue lucrarea un timp mai îndelungat. Din nefericire, totul se oprise brutal, căci onorabilul domn Petrescu, fusese acuzat de acţiuni duşmănoase şi zvârlit în închisoare, era la începutul anilor ’50, când asemenea întâmplări erau frecvente.
Tăceam amândoi, ca şi când am fi reflectat la semnificaţia istoriei despre copilul Iacob şi profesorul Petrescu. Oricum, eu auzeam acum în reluare povestea, mi-o mai spusese cândva, îl obseda acel episod din viaţa lui. Îmi ziceam că e deja târziu, povestitorul va fi ostenit, vine o clipă când până şi el, Iacob inepuizabilul, osteneşte, şi e cazul să mă retrag, mâine, devreme, voi porni la drum, un drum lung, epuizant, mai ales pentru mine, cu puterile fizice din ce în ce mai slăbite.
Atunci Iacob, cu telecomanda sa, a manevrat peretele de sticlă retractabil, deschizându-l.
– Să intre aer curat, şi-a explicat el gestul.
Am simţit că intră în casă un aer foarte rece. Era o vreme bizară, suspendată între anotimpuri, nici iarnă, nici vară, nici primăvară, nici toamnă. N-am idee cum ar fi trebuit să se numească. Nu se zărea nimic afară, era întuneric. Se auzeau doar ploaia şi valurile. Vântul se oprise.
Iacob a simţit nevoia să remarce:
– În locul acesta, chiar şi când nu plouă continuu ca acum, tot nu sunt schimbări esenţiale. Aici timpul parcă stă pe loc, totul e încremenit ori poate etern. Zi de zi, am petrecut ceasuri întregi cu privirea aţintită în zare şi n-am văzut decât cerul şi întinderea nesfârşită de apă, liniştită sau fremătătoare, pe care lumina, în creşterea şi descreşterea ei, le colorează diferit. Repet, locul e parcă neatins de lucrarea timpului, peisajul e desăvârşit, plin de un fel de dramatism, de o expresivitate şi de o măreţie extraordinare, iar eu mă simt ca şi cum aş fi pătruns, printr-o favoare nemeritată, într-o durată veşnică, neomenească.
A tăcut. Apoi, şi-a continuat gândurile:
– Ce potrivire. Parcă aş fi avut o capacitate de predicţie pe care, în realitate, n-am avut-o. Când am construit casa asta aici şi aşa, a fost înainte de a păţi ce am păţit, cu alegerile, cu sănătatea mea. Habar n-aveam că o să fiu făcut ţăndări, cum am fost, că o să ajung pironit în scaunul ăsta şi că o să vreau să mă retrag undeva departe, nemaisuportând nici lumea, nici pe mine, cel dinainte. Şi totuşi, casa arată de parcă aş fi ştiut ce o să mi se întâmple: îţi dai seama că dacă avea etaj şi scări, aproape n-aş fi putut s-o folosesc?! Şi dacă ar fi fost aşezată într-un oraş, unde geme de lume, oricât de frumos ar fi fost locul în sine, iarăşi n-aş fi putut trăi în ea. Glumind, aş zice că am fost profet fără să-mi propun, am anticipat ce se va petrece cu mine, cum mă voi transforma şi cum voi fi, ce îmi voi dori…
Iacob Grima s-a deplasat cu scaunul lui motorizat spre măsuţa unde era o sticlă de votcă. Şi-a turnat în pahar şi m-a întrebat şi pe mine dacă nu vreau. L-am refuzat, am cerut un pahar cu apă. După prima seară, când băusem, contrar obiceiului, m-am întors la regimul meu normal, fără să mă ating de alcool.
– Eşti auster, prietene, a comentat el. Ce urmăreşti, să trăieşti o sută de ani? Foarte bine, înseamnă că atunci eu nu voi fi singur. Fiindcă, te avertizez, am de gând să trăiesc mult, am o genă puternică…
Râzând, a golit paharul dintr-o înghiţitură, ca să mă sfideze, ca să sublinieze că nu-mi împărtăşeşte convingerile, smerenia şi austeritatea, că el păşeşte pe altă cale.
Şi-n trecut se grozăvea ca un copil, susţinând sus şi tare că va avea o viaţă lungă, că e dotat cu o zestre genetică formidabilă, moştenită de la tatăl său, care închisese ochii la câteva zile după ce atinsese suta de ani. Şi, de fiecare dată, îşi însoţea aserţiunea cu o anecdotă despre lingvistul Iorgu Iordan care, aniversat la Academie la împlinirea a nouăzeci de ani, atunci când un confrate mai tânăr îi urase „Şi să vă sărbătorim sănătoşi şi la centenar!”, replicase inteligent şi cu umor, în felul lui nazal de a pronunţa cuvintele: „Numai s-apucaţi!”.
Iacob, conducând scaunul cu rotile, a revenit lângă mine.
– Mihail, de data asta nu mi-ai mai pus cele două întrebări ale noastre!
A rostit apăsat cuvântul noastre şi n-a considerat necesar să precizeze care sunt aceste întrebări, convins fiind că ştiu despre ce e vorba. Şi chiar ştiam: unu, dacă a continuat să lucreze la tratatul de cosmogonie şi, doi, dacă acesta va fi o cosmologie sau o teologie, o lucrare ştiinţifică sau una teologică.
Mă interesa să aflu răspunsul lui de acum la aceste chestiuni, să văd dacă îşi menţine poziţia dintotdeauna, sigur că mă interesa, de aceea venisem până aici, era cea mai arzătoare dorinţă a existenţei mele care se apropie de sfârşit şi care ar fi o existenţă pierdută, dacă, pe de o parte, n-aş fi descoperit bucuria de a-l căuta pe Dumnezeu şi uneori, rar, de a-l şi dibui, iar, pe de altă parte, dacă aş fi rămas în competiţia aceasta absurdă, vanitoasă cu Iacob, care e mai deştept decât mine şi care mă întrece cu uşurinţă şi mă umple de ridicol, dacă aş fi rămas, repet, în competiţia aceasta plină de vanitate, zadarnică şi stupidă, începută la acel concurs de fizică din liceu.
Dacă nu-i adresasem cele două întrebări legate, era fiindcă el făcuse totul ca să mă împiedice, ocolise subiectul, luând-o, pur şi simplu, la goană în altă direcţie, la figurat vorbind, atunci când încercasem să mă apropii de zona aceasta.
Iar acum, iată, vechiul meu…, cum să-l numesc, prieten sau rival?, în stilul lui caracteristic, o întorcea ca la Ploieşti, mă scotea pe mine vinovat. Nu mă miram. Aşa e el, nedrept, capricios, dictatorial. În privinţa asta îmi demonstra că nu se schimbase, rămăsese acelaşi.
Dar Iacob Grima n-a aşteptat să- mi spun părerea. Poate citise pe faţa mea ceea ce gândeam, poate întrezărise amărăciunea, nemulţumirea şi enervarea mea că primesc de la el astfel de replici nedrepte. A zis:
-În cartea lui, Kosmische Impressionen. Gottes Spuren in den Naturgesetzen, un fizician austriac, Walter Thirring, observă ceva cu care nu poţi să nu fii de acord. Dacă explozia iniţială, pe care noi o numim Big Bang, ar fi fost mai slabă decât a fost, totul s-ar fi năruit şi noi n-am fi existat. Dacă era prea puternică, atunci totul se deplasa, se disipa, se rarefia prea repede şi iarăşi n-am fi existat. Intensitatea acelei explozii, de o asemenea precizie încât a făcut posibilă apariţia noastră, fiinţarea noastră, trebuie să ne pună pe gânduri şi să ne conducă la presupunerea că a existat intenţia, au existat un plan şi un arhitect, sau un constructor, sau un inginer, care să-l aplice, asta dacă ne ferim de termenul Creator…
Am tresărit şi inima mea obosită a început să bată accelerat. Ceea ce tocmai spusese părea să arate că e altul, că-şi schimbase ideile, acum îi făcea loc lui Dumnezeu în ecuaţia sa. Am vorbit căutând să nu mă trădez cât de tulburat sunt:
– Am mai discutat noi şi în alte dăţi despre momentul zero. Big Bang, momentul marii singularităţi… Mă bucură să aud ce susţii. Teoria Big Bang pe care voi, savanţii, aţi avansat- o, bizuindu-vă pe raţiunea umană, se suprapune fără diferenţe peste ceea ce Biblia afirmă: între cele două descrieri ale începutului nu există diferenţe, dacă admitem, aşa cum ai spus adineauri, că totul nu a apărut din întâmplare, nu avea cum să apară din întâmplare, ci după un plan, al unui Creator…
Iacob Grima mi-a luat vorba din gură, continuând el ceea ce aveam de gând eu să aduc ca argumente:
– Da, da. La început „Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Adică, a creat existenţa din nimic. Există un început absolut şi un Creator, cel care, prin voinţa sa, a dat naştere lumii, ca operă a sa, diferită de sine. Prin el nimicul devine lume, adică energie, spaţiu şi timp, materie şi, apoi, materie vie şi fiinţe gânditoare, capabile să-şi reprezinte propria condiţie, care au capacitatea de obiectivare, capacitatea de a se contempla...
I-am răspuns:
– Ştiinţa şi religia nu trebuie să se teamă de adevăr şi nu trebuie să se afle în dispută. Ştiinţa poate să încerce un răspuns la întrebarea cum?, iar religia răspunde la întrebarea cine?...
El s-a deplasat cu scaunul pe rotile spre măsuţă. Şi-a mai turnat băutură în pahar, din sticlă, mulţumindu-se să mă aprobe şi să-mi întărească constatarea, fără cuvinte, dând din cap.
Atunci am pus o întrebare la care ştiam răspunsul. Voiam doar să verific dacă acum răspunsul meu a devenit şi răspunsul său.
– Raţiunea şi credinţa sunt în opoziţie, în conflict?...
Şi el a formulat în sensul aşteptă rilor mele:
– Raţiunea este un instrument de cunoaştere strict omenesc. Ne oferă doar o cunoaştere extrem de naivă, adeseori puerilă. Au fost atâţia savanţi, dintre cei mai iluştri, ca însuşi Newton, care recunosc asta. Cât despre Dumnezeu… Dacă noi căutăm să ne apropiem de el prin raţiune, aceasta nu ne oferă decât o înţelegere parţială, o cunoaştere umbrită a Lui, deformată de instrumentul nostru de cunoaştere neperformant. De aceea intervine, aproape salvator, credinţa. Ea ne sporeşte puterile şi ne ajută acolo unde raţiunea se dovedeşte slabă, nepricepută, să ni-l reprezentăm, să-l cunoaştem pe Dumnezeu, Creatorul. Când şi-a creat opera, Dumnezeu a dat creaturilor sale diversitate, le-a făcut diferite de sine. Şi le-a mai dăruit libertate, pe lângă existenţă, i-a înzestrat cu independenţă, a dat făpturilor, cum arată Sfântul Toma d’Aquino, nu doar existenţă, ci şi acţiune proprie.
Vorbea de parcă vorbeam eu. Am continuat, în acelaşi fel, cu întrebări care mă frământaseră vreme îndelungată şi cărora, cu ajutorul cărţilor celor mai înţelepţi decât mine, ajunsesem să le descopăr dezlegarea. Continuam chestionarul acesta doar pentru a mă lămuri în ce fel evoluase gândirea lui Iacob. Am zis:
– Oare, Dumnezeu este un creator care a făcut atunci, în momentul zero, lumea, ex nihilo, şi apoi a lăsat-o să se descurce singură, s-a îndepărtat de ea? Legătura lui Dumnezeu cu opera sa, lumea, este puternică şi permanentă sau vagă, intermitentă, punctuală?...
– Nu, Dumnezeu nu e un inginer care a construit un automobil şi apoi i-a dat drumul să se deplaseze fără să mai fie preocupat ce se întâmplă cu el. Sau, cu exemplul cunoscut, nu este un ceasornicar care face un ceas şi acesta merge singur. Nu. Creaţia este continuă. Creatio continua. Dumnezeu urmăreşte atent opera sa şi se îngrijeşte de ea, o dirijează spre un ţel, ceea ce se cheamă providenţă. Prin această creatio continua, prin această cârmuire a lumii spre un scop bine definit, Dumnezeu se manifestă, îşi face simţită prezenţa, devine nu vizibil, dar, cum să zic?..., resimţibil, pentru noi.
– Şi noi?... Prezenţa noastră cum s-ar rezuma?
– Probabil, prin cuvintele Apostolului Pavel, din I, Corinteni 4,7: „Ce ai ce nu ai primit?”. Într-adevăr, tot ce avem, tot ce este i se datorează, a fost creat de el în acea clipă zero, din nimic. Noi nu creăm, noi doar modelăm ceea ce am primit…
– Şi dacă această lume este opera lui Dumnezeu şi Dumnezeu este desăvârşit, de o infinită bunătate, atunci, aşa cum se întreabă Sfântul Augustin, ce caută răul în această lume, de ce este atotstăpânitoare în lume suferinţa?
– Nu am ce să spun altceva decât că opera este diferită de creatorul ei. Şi este mai prejos. Iar răul este necesar ca să-i permită binelui să se manifeste şi să câştige confruntarea…
– Dar dacă planul este atât de evident şi dacă e adevărat că Dumnezeu îşi conduce opera spre un scop anume, care e acela, scopul suprem, vreau să spun?
Iacob Grima a închis peretele retractabil. M-am gândit că trebuia să-l închidă mai demult, în încăpere se făcuse frig. Abia acum, într-un târziu, simţeam frigul, îmi înţepeniseră oasele şi nu-mi dădusem seama, aşa luat de valul discuţiei cum eram.
Apoi gazda mea şi-a turnat încă o dată băutură în pahar. Păcat că bea atât. Totuşi, nu dădea nici cel mai mic semn că alcoolul i-ar fi afectat judecata, limpezimea de cristal a gândirii.
A avut un răspuns, imediat, şi la această nouă provocare a mea. Dovadă că meditase temeinic asupra spinoasei chestiuni şi mersese până la capăt pe drumul revelaţiei şi al transformării de sine:
– Personajul central al lumii noastre, originea şi, în acelaşi timp, scopul lumii este Iisus. Abia prin apariţia lui în lume, lumea ca proiect al Creatorului şi-a atins finalitatea şi şi-a atins ţelul. Lumea nu e un univers ivit aleatoriu. Lumea este expresia unui plan mai presus de întâmplare, un plan desăvârşit. Planul iubirii. Care s-a revelat prin apariţia lui Iisus în lume. Ce mesaj ne transmite Iisus?: Iubeşte-l pe Dumnezeu şi iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceasta e culminaţia care ne dă sens…

Cuvintele lui Iacob mi-au răsunat în minte mult timp după aceea. Mai târziu, stând în pat fără să pot adormi, am reluat, în gând, întreg dialogul cu el, ca să mi se fixeze în minte, nu cumva să pierd ceva din el.
În ultima noapte petrecută în casa de la mare a lui Iacob Grima n-am dormit. Însă nici n-am avut nevoie de somn. Nu simţeam oboseala. Starea de veghe, când am întors pe toate feţele mărturisirea lui şi am meditat asupra ideilor lui de acum, mă ajuta să mă regenerez. Prin aceste exerciţii mă odihneam.
Aşadar, îmi ziceam, după acea cumpănă, după acel prag cumplit al vieţii sale, avusese şi el un drum al Damascului. În cataclismul provocat de implicarea lui în luptele deşarte pentru putere omenească, a fost gata-gata ca zăgazurile fiinţei sale să se rupă şi el să se facă praf. Dar, încă o dată, avusese noroc sau, poate, mintea lui sclipitoare îl ajutase, descoperise ieşirea, salvarea. În loc să clacheze şi să se piardă definitiv, el găsise tăria şi se transformase, limpezindu-se, incredibil, precum cerul care devine de un albastru intens după furtună. Ce mutaţii seismice se produseseră în mintea şi în sufletul său încât îi schimbaseră felul de a vedea lumea şi felul de a fi?! Era fascinant pentru mine să mă aflu în preajma lui şi să-l urmăresc pe acest om ca pe un adevărat spectacol cosmic, încercând să-l înţeleg. Un om care suferă o asemenea metamorfoză lăuntrică reprezintă în ochii mei un spectacol cosmic extraordinar. Chiar mi-a venit în noaptea aceea ideea să părăsesc mânăstirea din Nord şi să mă mut undeva mai aproape de Iacob Grima, ca să-l pot întâlni mai des şi mai uşor.
În drumul cu maşina de la gara din Eforie până aici, observasem că există o mânăstire. Îl întrebasem pe Ionică dacă e o mânăstire de maici sau de călugări şi-mi spusese că adăposteşte călugări. Trebuie să vorbesc cu stareţul Antonie, poate mă ajută să fiu primit aici, mi-am zis.

(fragment dintr-un roman în curs de apariţie)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara