Cosmin Ciotloş a semnalat într-un foileton de acum câteva săptămâni ediţia amintirilor lui George Sion şi a comentat nu numai pasaje savuroase din memorialistica lui, ci şi dizolvarea unor episoade în romanul lui Mateiu Caragiale, cum este moartea vărului Schina sau emoţia – nu fără urmări de altfel concrete – pe care a produs-o venirea ofiţerilor ruşi, cu uniforme strălucitoare şi buni dansatori, în rândurile cuconetului bucureştean, cu ocazia războiului de la ’77. Se mai poate adăuga şi semnificativul comentariu al unui participant la marea adunare de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, în 1848, când i s-a explicat că personajul simbolizat pe o pânză, pe un „transparinte”, era împăratul Traian „aducătorul colonielor romane” în Dacia, la care el a răspuns: „Mai bine, zău, nu ne aducea Traian pe aici. Cine ştie, poate că acolo în Italia eram mai bine...” Întâmplarea este relatată şi în Amintirile lui Radu Rosetti, ceea ce mă face să cred că, deşi pare o contrafacere, comentariul ar putea fi adevărat.
George Sion şi-a făcut repede o reputaţie prin versurile sale, banale şi declamatorii, dar a supravieţuit datorită prozei, mai ales celei memorialistice, care a fost apropiată pe drept cuvânt de aceea a lui Ion Ghica. Ca şi alţi contemporani, Sion scrie bine când nu vrea să facă literatură, şi nu numai în amintiri. O cronică a lui din 1860, care analizează activitatea comisiei oficiale înfiinţate pentru inventarierea patrimoniului artistic de la bisericile şi mănăstirile din ţară, are nu numai o expresie limpede, dar face şi dovada unui spirit critic pe măsură: vorbind de activitatea modestă a pretenţiosului diletant care era maiorul Papazoglu, a lui Pelimon (”acest nenorocit autor de versuri proaste şi scrieri neînsemnate”) şi chiar a lui Bolliac, el scrie despre Alexandru Odobescu următoarele: „Acest june, carele-şi trece viaţa într-un studiu neîncetat şi carele este predestinat a ocupa un loc ilustru în istoria literaturii române..., departe de a se grăbi să-şi facă escursiunea în fugă... a colindat abia două districte. În aceste districte a vizitat cincizeci de monastiri, schituri şi biserici, a cules de la fiecare din acestea, după o ordine sistematică, notiţe de o mulţime de lucruri interesante; cu o stăruinţă şi o minuţiozitate curat germanică, demnă de admirat, a transcris inscripţiunile de pe mormintele bărbaţilor istorici ai României... Pentru fiecare monastire în parte, pentru fiecare obiect, carte sau inscripţiune, d.Odobescu a consacrat un studiu vast şi serios, o critică şi o analiză matură” etc. (Arheologie, în „Revista Carpaţilor”, oct. 1860, p.397). În 1860, Odobescu avea doar 26 de ani; publicase până la această vârstă doar câteva încercări juvenile şi cele două nuvele cunoscute, iar Sion putuse consulta lucrările comisiei şi raportul lui Odobescu numai în manuscris, dar din textul său, după un secol şi jumătate, autorul n-ar avea de schimbat nici măcar o virgulă.
Amintirile lui nu au aceeaşi pregnanţă a formulărilor, dar cuceresc prin senzaţia de autenticitate pe care o dă aceeaşi francheţe a comunicării. Povestirea cade uneori într-un sentimentalism care era în gustul epocii, dar şi în natura tânărului de atunci, privit cu indulgenţă după atâţia ani, era deci şi ea autentică. El leşină de plâns la mormântul mamei, de pildă, încât preotul trebui „să mă stropească cu apă ca să mă deştepte”, iar revenirea în casa copilăriei îi produce o suferinţă excesivă, sudoare rece şi lacrimi, care sunt efectul contrastului dramatic: „Acest locaş, pre care eram deprins a-l vedea plin de viaţă şi de mişcare, acuma vai! respira un aer de deşert, trist şi dureros” etc. Din fericire, sentimentalismul nu-i toceşte umorul care însoţeşte aceste amintiri, scrise şi publicate târziu, la bătrâneţe, încât e probabil că lectura textului suprapune un strat reflexiv ulterior peste cel al epicii propriu-zise. Nevoit să plece din Iaşi în urma represiunilor ordonate de Mihalache Sturdza după întrunirea revoluţionarilor, în martie 1848, el şi prietenul său caută să treacă munţii, în Transilvania, şi în ciuda oboselii şi a pericolului, încearcă să rămână treaz pentru a se bucura de peisajul romantic şi pitoresc. Fantezia îl transportă „prin oceanul azuriu al firmamentului”, îl face să împletească ghirlande „din stele ce culegeam de pe bolta cerească” ş.a.m.d. Dar cum acumularea admirativă de epitete începe să-i sune fals, autorul o deviază inspirat spre parodie: „Cu toate acestea, despre ziuă moţăiam ca toţi prozaicii tocmai când natura era mai încântătoare, când lumina zilei se lupta să spargă întunerecul şi cerul despre răsărit arăta Aurora, căruia nemuritorul Omer îi da degete de crin şi căreia românii îi zic zorile”. Nu numai parodia colorează particular aceste reveniri, ci uneori şi ambiguitatea expresiei, capabilă să sugereze ambiguitatea unei situaţii, contemplată cu umor şi autoironie; de pildă, în relatarea întâlnirii la un han de pe drum cu o călătoare, singură pentru că se certase cu bărbatul său, care este prezentată ca fiind numai „jumătate măritată” şi care „părea a avea treizeci de ani bătuţi, dar era încă frumoasă şi plăcută”.
Într-o măsură considerabilă, aceste amintiri în centrul cărora se află tinereţea destul de agitată a autorului sunt şi amintiri de călătorie, impresii care supravieţuiesc unei distanţe de trei sau patru decenii. Ele sunt deci esenţializate şi concluzive, în mare măsură descrieri pigmentate cu mici sondaje psihologice, de profiluri caracteristice şi, din nou, cu discrete inflexiuni ironice sau autoironice: „începurăm a zări turnurile bisericelor şi ale cetăţii Braşovului, ale căror coperişuri de fier alb sau de olane smălţuite scânteiau la razele soarelui. Grăbim mersul obositelor noastre gloabe care, ca şi noi, aveau necesitate de repaos şi mâncare şi în mai puţin de o oră făcurăm intrarea noastră triumfală în oraş”. Ca pe toţi călătorii care vin din sud, Braşovul îl impresionează prin curăţenia străzilor, prin ordinea care domneşte pretutindeni, prin „stilul îngrijit al construcţiilor” adică, în general, prin „aerul de civilizaţiune ce părea întipărit pe tot ce mi se înfăţişa înaintea ochilor”. Purtând fizionomia caracteristică a „unui oraş german”, Braşovul îşi dezvăluie călătorului originea veche şi destinaţia militară, „fortificat cu ziduri înalte cari arată a fi fost o adevărată cetate tare odinioară” cu multă vreme înainte de a se fi inventat armele de foc, căci „astăzi, două baterii de tunuri puse pe dealurile apropiate... o pot reduce în câteva ore”.
George Sion este însă nu numai un admirator al nemţilor, ci al ardelenilor în general. Săcele, sat „într-o rânduială cu totul europeană”, unde locuitorii români sunt majoritari, „are strade pavate, pâraie canalizate, case aliniate şi coperite cu olane sau şindrilă”, iar crescătorii de vite fac comerţ peste Prut şi peste Dunăre, şi ajung la „stări însemnate”, iar copiii lor „merg de învaţă până prin şcolile Vienei”, căci românii au „instinctul dezvoltat pentru învăţătură şi cultură”. Acest lucru nu-i împiedică să ajute părinţilor lor şi „adesea se văd licenţiaţi... încălţând opincile şi purtând oile prin munţi sau mânuind plugul pe câmpie”. Tot ce văd aici călătorii îi umple de bucurie şi intră în „atmosfera anului 1848 şcareţ ne făcea entuziaşti pentru ardeleni”. Sion are ocazia să cunoască pe mai mulţi dintre fruntaşii intelectualităţii din locurile pe care le-a vizitat, în Braşov, Sibiu sau Blaj: Simion Bărnuţiu, unul dintre „cei mai învăţaţi şi mai populari bărbaţi ai Ardealului”, cu un aer modest şi timid, în care cunoaşte treptat „un bărbat în adevăr superior”, un conducător adevărat care, când vorbea mulţimii, „lua un aer de om inspirat, de profet” şi care „se bucura de o popularitate imensă şi bine meritată”; pe Andrei Şaguna, pe fruntea căruia era întipărită „o cuvioşie impunătoare”, pe George Bariţ, în ale cărui gazete publicase versuri şi corespondenţe, pe Andrei Mureşanu a cărui poezie „electrizase multe inimi române”, pe A.T.Laurian cu care a legat apoi „o amicie intimă” ş.a. În general, vizita în Transilvania şi participarea la întrunirile de la Blaj i-au lăsat memorialistului o puternică impresie despre „progresul spiritului public ce vedeam răspândit în clasa poporului ardelean”.
Poate trebuia spus că Sion a lăsat şi o memorialistică de călătorie în toată puterea cuvântului, începută încă înainte de evenimentele care-i marchează atât de puternic tinereţea şi deci „suvenirile” sale. Oricum, interesul pentru diverse aşezări şi privelişti din ţară este destul de timpuriu şi începe în 1847, în Foaie pentru minte a lui Bariţ cu o prezentare a orăşelului Târgu Ocnei, în a cărui salină ispăşesc condamnaţii de care opinia publică începuse să se intereseze. El are o viziune uşor sceptică asupra genului şi imaginează ce ar putea scrie un autor despre aceste locuri pe care şi le închipuie plăcute şi pitoreşti („aş arăta cum se scaldă oamenii în Trotuş, aş descrie curgerea undăloasă a acestui râu; aş număra pietrile cele mai mari şi cele mai mici” etc.), dar numai dacă vizita nu s-ar fi petrecut iarna... Acestor note îi urmează peste câţiva ani un Peregrinagiu la Neamţu (în „Foiletonul Zimbrului”, în iunie 1855, reprodus ca semn al succesului în „Foaia pentru minte”) care începe cu un loc comun în literatura europeană de călătorii, dar care era încă nou în literatura noastră. Este vorba de expresia dezgustului pentru murdăria şi zgomotul oraşului ca imbold pentru a căuta frumuseţea şi liniştea naturii: „Sătul de zgomotul capitalei, de pulberea pavelelor şi de viaţa monotonă a cancelariei, hotărîi a face o mică escursiune în ţeară. Pentru ca să răsuflu mai bine, luai drumul Neamţului căci în adevăr munţii şi monastirile noastre sânt singurele locuri etc.” În fine, acestora li se adaugă şi nişte „suvenire” dintr-o călătorie în Basarabia, apărute în 1859 în revistă şi concomitent în volum. Călătoria unui moldovean care nu se împăcase cu răpirea Basarabiei prilejuieşte repetate declaraţii de dragoste pentru acest pământ, dar, zice el, n-ar împinge patriotismul până la acceptarea unei slujbe prin aceste coclauri. „Înţeleg să şed pe un vârf de munte, la un loc romantic, unde să mă pot inspira şi mângâia cu muza mea, dar pe malul Prutului, în prada ţânţarilor, în mijlocul stuhăriilor...” De fapt, aici ca şi la Târgu Ocnei sau la Tg. Neamţ, călătoria este prilej şi pentru regăsirea naturii, şi pentru glume care parodiază stereotipuri facile, la modă, cum este chiar plăcerea de a călători: „plăcerea călătoriei este beţia mea. Dacă mi-ar fi căzut în mână averea răposatului Conachi, cred că mai curând aş fi cheltuit-o făcând călătorii decât politică”. Neavând mijloace, nu poate pleca departe şi atunci voiajază „pe ici, pe colea, prin ţara mea”, dar, din egoism, nu-şi scrie impresiile decât rareori, căci unele „sunt atât de dulci încât voi să le gust numai eu”. Dacă nu mimează egoismul, atunci parodiază dezabuzarea, ca Dickens în Italia: „Nu demult am făcut o călătorie la Ismail. Ce mai lucru! Au fost atâţia pe acolo, şi n-au găsit nimic demn de scris...” De fapt, toate disimulează sentimentalul pe care-l ştim.
În anii în care Bariţ şi Laurian călătoreau prin Europa, ca Golescu, să importe programe educaţionale, Sion umbla prin ţară pentru plăcerea sa. Era şi acesta un program, şi pe deasupra unul original.