Către sfârşitul eXplore dance festival-ului, care a durat cinci săptă mâni, alături de mulţimea participan- ţilor din străinătate, a evoluat şi o serie reprezentativă de creatori din România, în cadrul Platformei româneşti de dans contemporan şi performance 2012.
Producţiile lor, ca şi cele străine, s-au dovedit de o mare diversitate, tematică, stilistică, valorică.
Au intrat în actuala Platformă românească două spectacole de certă valoare, despre care am scris, pe larg, în paginile României literare, la vremea premierei lor: Nesomnul lui Arcadie Rusu, spectacol de mare fineţe şi poezie, spectacol suprarealist care îndrăzneşte să sugereze care ar fi contururile fluide ale viselor noastre, cu ajutorul interpreţilor săi Ioana Marchidan, Ramona Bărbulescu, Galina Bobeicu, Elisabeta Mihai şi Ştefan Lupu şi piesa anti (aging ), un fel de jurnal personal scris la două mâini şi transpus într-un spectacol, de dansatoarele şi coregrafele Mădălina Dan şi Mihaela Dancs, care au convingerea, pe care o împărtăşim, că se poate lupta cu îmbătrânirea prin prietenie şi prin dans.
Că dansul şi-a reintrat substanţial în drepturi ne-au demonstrat şi alte spectacole, precum cele ale lui Catrinel Catană şi Ana Cătălina Gubandru. O urmărim pentru a treia oară în acest an pe Catrinel Catană, după ce am văzut-o alături de Cosmin Manolescu în Camera 1306 (I Am Myself) şi apoi la CARTIERUL DE DANS, în spectacolul Corp bazar, alături de Timea Kovacs şi Andreea Belu. De fiecare dată, a prezentat o altă faţetă a personalităţii sale, iar cea pusă în valoare în spectacolul Absolute Fall, din cadrul Platformei, a fost cea mai interesantă. De această dată a dat măsura bogăţ iei sale interioare, prin multiple formule plastice, dar totdeauna personale şi mereu reînnoite. Pe Ana Cătălina Gubandru nu o mai văzusem, în schimb, de foarte mult timp. În You Look As Somethig I Might Know, a reluat pe scenă o improvizaţie de dans pe care o filmase în propriul ei apartament, cu minime schimbări în decor, câte un minut, timp de patruzeci de zile. Întâi a fost dansul scenic şi apoi filmul, ca o rememorare. Spaţiul restrâns pare că a constrâns-o. Totul arăta prea construit, libertatea interioară ieşind mai rar la iveală, mai ales în mişcările cele mai larg desfăşurate în spaţiu.
Jocul şi joaca artiştilor, iar în unele cazuri şi a spectatorilor, ne-au întovărăşit în câteva performanceuri. Aşa cum ne-au obişnuit de vreo trei ani, în diferite forme de asociere, Marina Albu, Maria Baroncea şi Paul Dunca ne-au invitat să ne destindem şi să ne deschidem către zone neexploatate anterior în Fat Chance. Light Magic. Împreună cu artiştii am plantat flori într-un ghiveci în care vărsasem toate hârtiile din buzunare şi puţin pământ, ne-am amuzat urmărind scamatorii cu cărţi de joc şi am cântat cu toţii la tobe minuscule. Tot în lumea jocului, dar a celui de şah, ne-a invitat Jean Lorin Sterian, în piesa sa Zugzwan. Sugerându-ne că viaţa însăşi este un astfel de joc, toate acţiunile sale scenice se petreceau între două mutări, partener de şah fiindu-i Eduard Gabia. La un alt joc al imaginaţiei ne-a chemat să luăm parte Sergiu Matiş, în Doom Room, alături de partenera sa din Germania, Nefeli Skarmea, un joc în care corpurile lor se înstrăinau de înfăţişarea lor omenească, părând a nu mai avea cap, spatele luând aparenţa părţii din faţă a trupului. Ingeniozităţi amuzante şi… cam atât. Un performance mai bogat în propuneri ne-a prezentat Andreea Novac, pe muzică de Sorin Romanescu. Dincolo de joaca cu pantofii cu tocuri uriaşe, cu un fotoliu, cu paharele de vin şi cu florile oferite publicului, în partea a doua a lucrării, dansatoarea a avut o secvenţă de lenevoasă, şerpuitoare şi mângâietoare mişcare la sol, care a dat o autentică poezie piesei sale, Despre tandreţe. Şi, în fine, într-un cu totul alt registru, Paul Dunca şi Mihaela Michailov au atacat în performance-ul lor, După Traian şi Decebal. Din Filele Istoriei Gay în România, o problematică încă dificil de abordat la noi. Ideea centrală s-ar putea rezuma la întrebarea, cum puteai să fii cine erai, trăind în anonimat identitar? Povestea a fost începută cu o lecţie de istorie, care ne-a amintit câteva nume de voievozi care s-au „turcit” şi a continuat istorisind cum se trăia ca gay înainte de 1989, dar şi după aceea, în baza aceluiaşi articol 200, care condamna de la 1 an la 5 ani. Întreaga analiză a pornit de la trei studii de caz şi în acest fel, toată povestea nu a mai avut izul unei discuţii generale, ci a îmbrăcat dramatismul unor situaţii individuale, omeneşti.
Reîntorcându-ne însă la dans, am trăit un moment deosebit în compania a două dansatoare pe care le urmăresc de fiecare dată cu multă plăcere: pe Valentina De Piante Niculae de nişte ani buni, pe cealaltă, ucenica ei, Timea Kovacs, doar de vreun an. În piesa lor, The Thing Doesn’t Touch Me, au evoluat separat, urmându-şi mereu una alteia, dar amândouă ca într-o transă, părând a pătrunde într-un alt univers. Dar, în prezentul dilatat al acelui moment, fiecare venea cu propria personalitate: una cu toată încărcătura maturităţii depline şi cu toate experienţele acumulate (mamă a trei copii şi profesor universitar), cealaltă cu explozia tinereţii. Două voci distincte, dar două corpuri la fel de expresive. Această piesă, altădată abia schiţată, am urmărit-o şi în variante anterioare, dar, de această dată, partiturile celor două dansatoare au luat forme deplin închegate, îmbogăţite semnificativ, tot mai grăitoare pentru interiorul fiecăreia dintre ele. Deşi în spectacol Valentina De Piante vorbea, cânta şi dansa parcă singură cu sine, totul părând a se petrece în interiorul ei, bucuria sau dramatismul se transmiteau şi celor care o priveau. Vocea ei părea că trece prin tot corpul, ca o incantaţie care-l modelează de fiecare dată altfel. De cu totul altă factură era mişcarea lui Timea Kovacs, ca o eliberare în spaţiu, stăpânită de bucuria că putea face tot ce voia cu corpul ei. Dansând în picioarele goale, părea că pământul îi transmite reverberaţiile lui, care o propulsau în aer. Asemenea momente de artă autentică a dansului nu ne sunt dăruite în fiecare zi.
Chiar dacă instituţional această direcţie – a dansului contemporan şi a performance-ului – este încă în grea suferinţă la noi, lipsită fiind de doi ani de o scenă proprie, vitalitatea şi tenacitatea celor care o slujesc este atât de evidentă, încât nu este de conceput că ea nu va ieşi până la urmă la lumina rampei proprii, aşa cum i se cuvine. Panoramicul de dans contemporan românesc, plasat în contextul festivalului internaţional eXplore dance festival, a demonstrat tocmai nivelul valoric ridicat la care se situează creatorii români din acest domeniu, în ambientul general european de astăzi.
