În greceşte, petra înseamnă stîncă, iar antica Petra s-a aşezat, pare-se, peste capitala biblică a Edomului, Sela (tot stîncă, în ebraică), traducîndu- i numele. Dacă aşa este, şi dacă... de la început a fost traducerea, atunci acronimul PETRA, ales pentru desemnarea unui proiect dedicat problemelor cu care se confruntă acum traducătorii de literatură, nu ar trebui să fie întîmplător, pentru că trimite iscusit atît la însuşirea fizică a petrei, cît şi la semnificaţia (multi)culturală a Petrei.
Şi apoi, nu se putea găsi un loc mai potrivit pentru desfăşurarea congresului PETRA decât Bruxelles-ul, capitală a unei ţări cu trei limbi oficiale, iar în prezent cu siguranţă cea mai cosmopolită dintre capitalele europene, unde aproape că se verifică adevărul maximei lui Umberto Eco: „Limba Europei este traducerea”. Îmi place să cred că, la nivelul autorităţilor europene, acest aspect al specificului local a avut darul de a pune schimbul şi dialogul între culturi în perspectiva traducerii, care le-a mijlocit dintotdeauna. În 2007, Comisia europeană a creat un portofoliu special pentru multilingvism, Leonard Orban fiind primul responsabil al Uniunii Europene pentru politica lingvistică, şi care, în această calitate, a lansat programe de învăţare a limbilor străine şi a asigurat funcţionarea efectivă a interpretariatului din instituţiile europene în 23 de limbi. Pe de altă parte, apelul Pentru o politică europeană în domeniul traducerii făcut în 2008 de mai mulţi intelectuali europeni a fost urmat de intervenţia expresă în acest sens a lui José Manuel Barroso, în 2009, cu prilejul conferinţei Traducere literară şi cultură, de la Comisia europeană.

În acest context s-a născut proiectul PETRA, a cărui primă etapă a fost recentul congres de la Bruxelles; proiectul, elaborat împreună cu Institutul Polonez al Cărţii (Cracovia), Colocviul Literar (Berlin), Societatea Slovacă a Traducătorilor Literari (Bratislava) şi Transeuropéennes (Paris) pe baza datelor furnizate de aproximativ cincizeci de organizaţii profesionale din treizeci de ţări, dintre care unsprezece în calitate de parteneri asociaţi, este coordonat de Passa Porta – Casa internaţională a literaturilor din Bruxelles. Prin grija Irinei Horea, şefa secţiei de traducători a Uniunii Scriitorilor din România, afiliată la CEATL (Consiliul European al Asociaţiilor Traducătorilor de Literatură), România a răspuns şi ea la o parte din sondajele efectuate în intervalul 2008-2011. Rezultatele lor au fost sintetizate într-o Cartografie a traducerii literare în Europa, realizată integral de traducători şi scriitori (Peter Bergsma, directorul Casei Traducătorilor din Olanda şi coordonatorul reţelei europene a centrelor de traducători RECIT, Henri Bloemen, director asociat al Expertisecentrum Literair Vertalen din Anvers, Martin de Haan, preşedintele CEATL, Holger Fock, vicepreşedintele CEATL, Andy Jelčić, traducător din Croaţia, Ghislaine Glasson Deschaumes, directoarea şi fondatoarea revistei Transeuropéennes, şi Bart Vonk, poet şi traducător belgian, unul dintre iniţiatorii proiectului PETRA). Tuturor le datorăm recunoştinţă pentru seriozitatea şi competenţa cu care au alcătuit Cartografia, oferind celor 150 de participanţi la congres o bază solidă pentru dezbaterile pe secţiuni. Traducătorii din România au fost reprezentaţi de Irina Horea, Rodica Lascu-Pop, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai şi directoarea Centrului de Studii pentru Literatura belgiană de limbă franceză, şi de autoarea acestor rînduri.
Marea diversitate de situaţii concrete nu a împiedicat identificarea unor nemulţumiri şi deziderate comune legate de formarea traducătorilor de literatură, de insuficienta recunoaştere a importanţei traducerii literare, care se reflectă atît în statutul cultural, cît şi economic al traducătorului, în cvasimarginalizarea sa în cadrul politicilor culturale şi editoriale, aspecte care s-au agravat în contextul exploziei publicaţiilor electronice şi, mai recent, al crizei economice.

Tehnician sau umanist...

Dorinţa de a crea o infrastructură europeană pentru formarea traducătorilor de literatură s-a poticnit în polemica foarte îndreptăţită iscată de înseşi practicile actuale. În prezent, o viziune mai tehnicistă şi mai specializată asupra traducerii se materializează în cursuri universitare specifice, încheiate cu acordarea unei diplome corespunzătoare, continuate şi aprofundate apoi cu studii de master. Şi în România, după 1990, s-au înfiinţat secţii de Traducători- Interpreţi-Terminologi la Facultăţile de Limbi şi Literaturi Străine ale Universităţilor din Bucureşti (la catedrele de franceză, engleză şi germană) şi din alte mari centre universitare. Dovadă de optimism şi încredere în viitor, în condiţiile în care, deocamdată, soarta acestor absolvenţi pregătiţi după „un plan şi o programă armonizate cu cele ale unor instituţii similare din Europa” depinde de editori care nu le răsplătesc prestaţia înalt calificată nici măcar la nivelul supravieţuirii. Viziunii moderne de formare a traducătorilor i s-a opus cea tradiţională, integratoare, corespunzătoare formării în cadrul studiilor complexe de filologie şi lingvistică aplicată, fără de care „tehnica”, oricît de bine pusă la punct, va fi întodeauna dezarmată în faţa surprizelor de bogăţie a textului literar. După cum, la fel de pertinent s-a observat că performanţele în traducerea literară depind şi de o indispensabilă maturizare culturală şi intelectuală.
S-a discutat de asemenea oportunitatea asimilării traducerii literare, în anumite situaţii, cu cercetarea ştiinţifică, precum şi aceea a accesului traducătorilor profesionişti, necondiţionat de un grad academic, la catedra universitară pentru a participa cu experienţa proprie la formarea practică a traducătorilor de literatură.

... în orice caz, ignorat şi sărac

Două secţiuni ale congresului au abordat chestiunile în mare măsură complementare legate de situaţia culturală a traducătorului de literatură în Europa şi de statutul său economic şi social precar.
Dacă prezenţa traducătorului nu trebuie să se simtă în textul tradus, dacă discreţia este una din marile calităţi ale acestui nepreţuit mijlocitor de sensuri, asta nu justifică neglijarea sa de către critica literară. Şi totuşi, aşa cum a reieşit din discuţii, pretutindeni în Europa, această temută instituţie nu se arată interesată de realitatea în sine a textului tradus, iar cronica de carte nu este mai niciodată şi o cronică a traducerii, ceea ce duce la ignorarea activităţii traducătorului, chiar şi atunci cînd atinge performanţa.
Cît priveşte condiţia sa materială, deşi cred că nu s-a accentuat îndeajuns diferenţa esenţială de statut între traducătorul de literatură din Occident, care este de cele mai multe ori un profesionist independent (adică trăieşte din veniturile obţinute de pe urma traducerilor), şi cel din Estul Europei, pentru care traducerea este o activitate paralelă cu o altă profesie de bază, concluzia a fost că peste tot traducătorii o duc prost. Pentru Vestul Europei, situaţia ar fi următoarea: în Franţa şi ţările nordice traducerile sînt cel mai bine plătite, dar tarifele rămînînd neschimbate din 1990, venitul traducătorilor se situează sub nivelul venitului mediu. Recordul negativ se înregistrează în Italia, Portugalia şi Spania, unde traducătorii sînt de-a dreptul săraci. De aceea Ministerul Culturii din Spania a publicat recent un Libro blanco de la traducción editorial (distribuită pe CD participanţilor la congres), cu date foarte precise privind ponderea traducerilor în producţia naţională de carte (peste 50%), costurile de publicaţie, remuneraţia traducătorilor, din care reiese fără echivoc că editorii trăiesc de pe urma exploatării muncii traducătorilor. Cît priveşte Europa de Est, reprezentanţii traducătorilor de aici s-au străduit să atragă atenţia asupra faptului că nivelul la care sînt plătiţi aceştia, cu mult sub cel pe care Europa de Vest îl consideră nesatisfăcător, creează o situaţie care, dincolo de aspectul „local”, va îngreuna armonizarea doritei politici europene în domeniul traducerii.

Cartea şi tableta electronică

Deşi traducerea este de mult asimilată creaţiei originale, iar statutul de creator al traducătorului este apărat atît la nivel naţional, cît şi internaţional (prin Federaţia Internaţională a Traducătorilor), legile referitoare la dreptul de autor au numeroase lacune, una mai recentă fiind o consecinţă a răspîndirii din ce în ce mai largi a publicaţiilor pe suport electronic. În 2009, CEATL a efectuat un studiu în domeniul drepturilor de autor pentru acest tip de publicaţii, ale cărui rezultate (publicate în 2010) au fost discutate în altă secţiune a congresului PETRA: s-a constatat, de pildă, că traducătorul, ca şi autorul de multe ori, al unei opere publicate pe diverse suporturi electronice nu are nici un control asupra creaţiei sale, iar dacă îl are, contractele cu editorii prevăd de cele mai multe ori explicit cedarea totală a drepturilor în aceste cazuri, dacă textul a apărut şi în format „clasic”. De asemenea, rămîn de lămurit detalii legate de unele diferenţe esenţiale între drepturile unui scriitor şi cele ale unui traducător, una din ele decurgînd din aceea că o operă literară se poate afla în sfera publică în termeni de drept de autor (în sensul strict al cuvîntului), dar nu şi în termeni de drept de traducător (asimilat cu autorul în materie de drepturi intelctuale), situaţie insuficient sau deloc luată în seamă, deşi folosirea unei traduceri ca sursă pentru o altă traducere este o practică pe cît de răspîndită, pe atît de rar mărturisită.

Traducerea valorii şi valoarea traducerii

Discuţiile privind programele de finanţare a traducerii literare la nivel european s-au concentrat pe amendarea politicii, nesatisfăcătoare cultural şi intelectual, care urmează aproape exclusiv logica cererii de piaţă, nesocotind valorile autentice, şi încă şi mai puţin efortul creator al traducătorului. De aceea, s-a argumentat pentru o bună politică a ofertei, care să formeze şi să orienteze cererea mai eficient şi mai temeinic decît, de pildă, practica foarte curentă de valorizare prin includerea în topuri asemănătoare celor din sport (top 10, sau 20 în literatură, film etc.), sau prin acordarea de premii, care, fiind prea numeroase, nu mai reprezintă o garanţie serioasă. Dorinţa editorilor de a traduce în timp record best-selleruri internaţionale – unele de calitate îndoielnică –, doar pentru a fi în pas cu alţii şi pentru a obţine profit maxim, duce şi ea la restrîngerea ofertei din domeniul literaturii de calitate, după cum duce şi la scăderea calităţii traducerii din cauza presiunii sub care este obligat să lucreze traducătorul. Au de suferit desigur şi literaturile limbilor „mici”, pentru promovarea cărora este neapărat necesară o politică de subvenţionare la nivel european, coroborată cu iniţiative locale bine puse la punct, care, din fericire, nu lipsesc. După cum, fără subvenţii serioase, la fel au de suferit marile texte ale patrimoniului universal, la a căror nemurire contribuie şi retraducerea lor periodică. A demonstrat-o entuziasmant şi implacabil, în seara de gală a congresului PETRA, scriitorul trilingv Alberto Manguel, evocând Divina Commedia.
Cît priveşte răsplătirea efortului concret al traducătorilor, participanţii la congres i-au atras în mod special atenţia reprezentantului Comisiei europene, care a intervenit la închiderea lucrărilor, că o şansă de îmbunătăţire a situaţiei materiale a acestei categorii de profesionişti ar fi condiţionarea subvenţiilor, care se îndreaptă exclusiv către editori, de raportarea sumei alocate traducerii; numai aşa editorii ar fi constrînşi să respecte punctul doi din „Hexalogul” (cele şase „porunci” ale fair-playului în traducere) publicat de CEATL, care prevede: „remuneraţia pentru traducerea unei opere va fi echitabilă, adică îi va permite traducătorului să trăiască decent şi să ofere o traducere de bună calitate”.

Pledoaria pentru schimbare

Iniţiatorii proiectului PETRA vor publica în lunile ce vin o Pledoarie pentru schimbare, care va conţine rapoartele grupurilor de lucru de la congres şi raportul sesiunii plenare, cu recomandările privind îmbunătăţirea situaţiei traducătorilor la nivel european. Documentul va fi supus autorităţilor europene, dar şi celor locale şi naţionale, în vederea conturării unei politici europene în domeniul traducerii literare.
Pînă atunci, spre delectare, merită amintită fie şi în treacăt partea de spectacol a congresului de la Bruxelles: în clădirea multifuncţională Flagey (fost sediu al radiodifuziunii belgiene), cu o prestigioasă sală de concert şi mai multe săli de conferinţă şi cinema, în faţa unui public foarte larg, traducerea a fost pe rînd subiect de discurs, tratat cu prisos de spirit de trei scriitori – Alberto Manguel (din nou), care a vorbit despre trădarea „originară” personificată de frumoasa şi perfida Malinche, „interpreta” lui Cortés în Mexic; de Michael Cunningham, celebrul autor al Orelor, care a descris cu înciudat umor creaţia originală ca traducere „nereuşită” a unui proiect ideal; şi de scriitoarea croată Dubravka Ugresić, care a compus o fabulă savuroasă despre felul deformat în care Vestul continuă să „traducă” Estul; apoi spectacol în sine, în mai multe atliere, între care, din păcate, trebuia ales: în cel dedicat lui Joyce, fragmente din Ulysses, citite mai întîi în engleză, cu accent irlandez, ne-au călăuzit auzul pentru evaluarea reuşitei în materie de ritm a celorlalte versiuni, în cîteva limbi de mică şi mare circulaţie; iar în cel dedicat lui Pessoa, patru traducători aşezaţi în faţa calculatoarelor au tradus simultan un poem al misteriosului lisboet, cele patru versiuni născîndu- se sub ochii noştri pe un ecran, alături de original, „surde” şi „mute”, închise în arbitrarul semnelor....
Da, traducerea a oferit un frumos spectacol, iar traducătorii, cărora li se dăduseră măşti albe la intrarea în sală, au fost invitaţi să şi le arunce la sfîrşit, într-un gest de simbolică dezvăluire în faţa unei lumi care uită prea uşor ceea ce nu i se arată pentru a se încrede doar în ceea ce vede.