Intr-o noapte, în loc să se bage în pat, Fănică a luat din şifonier aparatul cel mic de făcut poze. Îl costase cît un cal de prăsilă, dar îşi scosese înzecit banii pe el. Jucărioara asta neagră îi amintea că nu trecuse anul de cînd se ducea fără griji prin bîlciuri şi pe la tîrguri, de unde se întorcea plin de bani, în timp ce acasă brutăria îi aducea un venit sigur. Afacerea cu restaurantul începuse să meargă. Chiar dacă departe de nădejdile lui, cînd îşi făcea planuri la Slobozia, ieşea totuşi în cîştig. Vasile geamgiul scotea bani frumoşi de pe urma lui. Îi punea geamuri de trei ori pe săptămîmă şi la restaurant şi acasă, deşi Pomenea poliţistul şi jandarmii lui îşi lungiseră rondurile pe peronul gării. Venise în oraşul ăsta ca să rămînă, dar începuse să-şi dea seama că nu va mai putea rezista mult timp. După ce fusese ucis profesorul Caraeni, îi făcuse o vizită judecătorului care îi spusese să se ferească şi îl sfătuise să-şi cumpere pistol. De cîteva luni judecătorul însuşi umbla înarmat. La Bucureşti, chiar sub ochii lui Antonescu, era mult mai rău. Legionarii îşi băgaseră oamenii peste tot. Judecătorul bănuia că Generalul îi lăsa să-şi facă de cap. Ei îl scăpau definitiv de foştii fideli ai regelui şi ai Camarilei şi el se făcea că nu poate să-i prindă pe făptaşi. Poate că-i era frică de ei, a încercat Fănică. Lui Antonescu frică? Nu, domnule Theodorescu, ăstuia nu-i era frică de nimeni. Şi reputaţia asta a lui de om corect şi om al legii o să ne ardă rău. Dacă nu-l dau legionarii jos, şi atunci o să ne ardem şi mai rău.

Cîrciumarul îşi cumpărase pistol, dar nu i-l arătase nevestei lui, să n-o sperie. Îl ţinea la restaurant, într-un dulap a cărui cheie n-o avea decît el, încît era aproape ca şi cum nu l-ar fi avut. Maiorul Scipion care începuse să ia cina la el în restaurant îl invitase la regiment, la o partidă de table. Comandantul nu se amesteca în certurile celor din oraş, dar nu voia să-şi închipuie careva că se lasă intimidat de demonstraţiile de forţă ale legionarilor. I-a trimis vorbă lui Stelian, chiar printr-unul dintre simpatizanţii lui din regiment, să nu care cumva să se spargă vreun geam al cîrciumii cînd el e acolo. Stelian i-a trimis şi el vorbă - că se miră că un român de onoare, ofiţer al Armatei conduse de generalul Antonescu, frecventează o cîrciumă laolaltă cu jidani ca Haikis şi cu inamici ai Legiunii. Maiorul nu i-a răspuns prin interpuşi. A doua zi la ora de plimbare pe strada principală, cînd s-a întîlnit cu Stelian, i-a spus de faţă cu martori că pentru javrele bătrîne nu foloseşte biciul, ci lesa cîinelui pe care nu-l avea. După o săptămînă calul lui Scipion a început să şchioapete. Maiorul i-a examinat piciorul. N-avea nimic. Apoi i-a ridicat copita piciorului beteag. A văzut pironul. I l-a scos el singur cu cleştele de potcovărie. Calul, dresat de el pentru călărie, nu-l aruncase din şa, deşi pironul pentru asta îi fusese bătut în copită, ca o capsă de glonţ.

Făcuse Scipion anchetă, în secret, la regiment, ce aflase numai el ştia, dar dacă şi maiorul putea s-o păţească, el cum să se apere?

Nu îndrăznea să-şi aducă aici copiii, după o jumătate de an. Îi ţinea în gazdă prietenul său, învăţătorul din Slobozia. Ar fi plecat şi el în altă parte, oriunde, dar cîrciuma nu era a lui, aşa că n-o putea vinde. Ar fi pierdut aproape tot.
Speranţa lui din noaptea aceea era micul aparat de fotografiat. Dacă nu-i putea prinde nimeni pe cei care-i spărgeau geamurile restaurantului şi îl bătuseră, putea încerca el să-i prindă în poze, cînd fugeau de pe peron. Virginica lui adormise cu faţa în sus şi sforăia uşurel. Nu se mai atinsese de ea de vreo lună. Ei nu-i ardea de asta aproape niciodată, dar şi lui începuse să nu-i mai ardă.