Friedrich Schleiermacher, Teologia
creştină liberală, traducere şi studiu
introductiv de Ovidiu Cristian Nedu,
Editura Herald, Bucureşti, 2014, 272 pag.
Schleiermacher e un
exemplu grăitor de cum
din îmbinarea a două
calităţi de excepţie se
poate ivi un defect de
marcă. Tînărul născut
la Breslau în 1768, într-o
vreme cînd oraşul trecea de
sub jurisdicţia Coroanei Austriece
sub pajura heraldică a Prusiei
Orientale, avea cu precădere
două calităţi: simţul realităţii
şi mania logică.
Simţul realităţii e o virtute terestră:
te împiedică să te laşi în voia unor
ficţiuni pe care imaginaţia le brodează
din elan demonstrativ, pe cînd mania
logică e de două ori coercitivă: mai
întîi fiindcă te sileşte să cauţi peste
tot inferenţe valide, iar apoi fiindcă
te face imun la adevăruri căpătate
prin salt magic (exemplul clasic de
salt magic e revelaţia divină: o ingerinţă
ce cade din ceruri spre a tulbura firul
istoriei). Cele două calităţi, cînd încap
într-o minte trecută prin ciur teologic
(la îndemnul tatălui, Schleiermacher
avea să facă studii teologice), culminează
într-o redutabilă apucătură doctrinară,
aceea de a impune adevărului trei
condiţii de principiu: coerenţa, adecvarea
la experienţă şi bunul-simţ de ordin
psihic. Cu alte cuvinte, ceea ce nu
poate fi înţeles logic pe baza experienţei
de către o minte obişnuită nu intră
în tiparul adevărului, fiind caterisit
drept bazaconie mitică. Un intelect
înarmat cu asemenea exigenţe va
intra în dogmatică ca într-o junglă pe
care o va supune neapărat unui proces
de defrişare: orice detaliu ce aduce
o contradicţie între noţiuni va fi decretat
drept opinie falsă, şi tot ce va semăna
cu o încălcare a realităţii seci va fi
înlăturat sub acuza de scorneală crasă.
În felul acesta, învăţătura creştină va
fi redusă la un set de axiome clare,
cărora nu le poţi găsi alt cusur decît
platitudinea unor afirmaţii din care
orice urmă de mister a fost stîrpită.
În fond, chiar asta i s-a reproşat
postum teologiei lui Schleiermacher:
lipsa înclinaţiei spre taină, cu excluderea
misterului din miezul universului.
Oricum, ar fi o mutilare să-l reduci pe
Schleiermacher la schema paradoxală
a defectului ce se iveşte din încrucişarea
a două calităţi. E îndeajuns să ne amintim
că studiosul protestant arătase de
timpuriu o aplecare aparte pentru limbi
clasice, de aici rîvna cu care redase în
limba germană dialogurile lui Platon,
oferind epocii fermentul cel mai nimerit
pentru acea apoteoză de spirit pe
care fraţii Schlegel, Schelling şi Herder
aveau s-o imprime romantismului epocii.
În al doilea rînd, Schleiermacher
era un bun orator, fie în ipostaza
pastorului în faţa amvonului, fie în
pielea profesorului în dreptul catedrei,
de numele lui legîndu-se profesoratul
la Berlin în aceeaşi perioadă cînd Hegel
îşi stupefia auditoriul cu o serie de
prelegeri pe care nu le înţelegeau decît
dracii. De altminteri, în afara detaliului
că respirau acelaşi aer în Berlinul dintre
1820 şi 1830, cei doi gînditori nu aveau
nimic în comun. Schleiermacher era
logic, realist şi cu picioarele pe pămînt.
Hegel era ilogic, mistic şi rupt de realitate.
Primul era un tehnician de concepte
în sens doct, năzuind la armonia dintre
subiect şi obiect după tiparul raţiunii.
Al doilea era un căpcăun contorsionat,
în mintea căruia obiectul se făcea subiect
pentru ca apoi, smerindu-se de atîta
metamorfoză, să se întoarcă în matca
elementului divin. Că tocmai tehnicianul
a ajuns să facă teologia la care căpcăunul
era predispus prin exces mistic e o
chicihiţă ce ţine de meandrele inexplicabile
ale istoriei: deseori performanţa într-un
domeniu e atinsă de cei care par
incompatibili cu el. Numai că performanţa
lui Schleiermacher în dogmatica
protestantă a fost contestată de
mulţi teologi, singurul care s-a dovedit
clement cu berlinezul fiind Carl Barth,
pentru care autorul Credinţei creştine
(1821) este un vîrf în edificiul teoretic
al Bisericii lutherane.
Dar ce spune în fond Schleiermacher?
E îndeajuns să iei seama la cum defineşte
religia pentru a simţi discrepanţa dintre
optica proprie şi viziunea clasică (catolică-
ortodoxă). Pentru Schleiermacher, pivotul
religiei stă într-un sentiment, şi anume
în pietate, pe care o defineşte drept acea
emoţie pe care o capătă credinciosul în
clipa cînd ajunge la conştiinţa dependenţei
totale de univers. Altfel spus, cînd constaţi
că eşti un vierme la cheremul unor forţe
pe care nu le poţi influenţa, atunci te
încearcă pietatea faţă de Dumnezeu, şi
chiar acest sentiment e catalizatorul
oricărei religii. Pus în faţa unei atari
concepţii, Hegel i-ar fi reproşat neputinţa
de a sări peste sentiment spre a urca la
treapta conceptului, iar Carl Schmitt,
un catolic cu vie repulsie faţă de
logica prozaică a protestanţilor, ar fi
învinuit-o de orbire faţă de un eveniment
crucial: învierea lui Hristos.
Numai că la Schleiermacher punctul
central în doctrina creştină nu e
învierea, în care de altminteri nu
crede, de vreme ce o trece în rîndul
cunoştinţelor problematice, alături
de existenţa diavolului sau a îngerilor.
„Învierea şi urcarea la cer, ca şi profeţia
lui Hristos referitoare la a doua sa
venire, în vederea Judecăţii, nu pot
fi considerate drept părţi autentice
ale doctrinei despre persoana sa.”
(p. 240) Fraza cîntăreşte cît o abdicare
de la crezul creştin, şi totuşi onestitatea
lui Schleiermacher nu poate fi
pusă la îndoială: neamţul trece
prin filtru logic fiecare nuanţă catehetică,
rezultatul fiind defrişarea junglei
dogmatice de care pomeneam mai
înainte. La sfîrşit, cititorul rămîne cu
un mănunchi de afirmaţii moralizante,
ce-l îndeamnă să urmeze exemplul
de conduită pe care ni l-a dat Hristos.
Adică pledoarie pietistă în numele
armoniei dintre oameni. Cît despre
Diavol, Schleiermacher nu se încurcă
în subtilităţi: „Orice afirmaţie despre
Diavol trebuie făcută sub rezerva că
credinţa în el nu trebuie să fie niciodată
instituită drept o condiţie pentru
credinţa în Dumnezeu sau în Hristos.
De asemenea, nici măcar nu se poate
pune problema ca Diavolul să aibă
vreo relevanţă cu privire la Împărăţia
lui Dumnezeu.” (p. 228) Mai pe şleau
spus, reminiscenţele obscure de
superstiţie orientală, ce trezesc la
viaţă năluci demonice menite a justifica
apariţia răului, trebuie lăsate deoparte.
Răul e consecinţa păcatului, iar păcatul
stă în gesturile pe care le săvîrşim
în absenţa sentimentului de pietate.
Se înţelege că dogma trinităţii i
se pare lui Schleiermacher ininteligibilă,
la fel ca echivalarea lui Hristos cu
Dumnezeu. Dintre taine nu le acceptă
decît pe cele pomenite în Evanghelii
(botezul şi euharistia), iar în preoţie
nu vede o vocaţie de har, ci o prerogativă
bisericească. Cu alte cuvinte, de har
poate avea parte oricine cu condiţia
să se umple de pietate faţă de univers,
adică să aibă conştiinţa dependenţei
de forţele înconjurătoare. Amestecul
acesta de defetism şi pietism (dependenţă
absolută şi deopotrivă evlavie faţă
de Dumnezeu), alături de negarea
misiunii preoţeşti ca verigă indispensabilă
între Dumnezeu şi credincioşi, îl face
pe Schleiermacher de nedigerat sub
unghi catolic-ortodox, dar uşor de
admirat sub unghi neoprotestant.
Ce izbeşte la volumul Teologia
creştină liberală sunt trei amănunte
editoriale: primul e că Ovidiu Cristian
Nedu a tradus Credinţa creştină (Der
christiliche Glaube) după o variantă
engleză (The Christian Faith in Outline,
Edinburgh, 1922). Al doilea detaliu
este că studiul introductiv semnat de
Ovidiu Cristian Nedu ocupă patru cincimi
din volum, traducerea propriu-zisă
avînd întinderea unei broşuri prescurtate,
care reprezintă versiunea condensată
a celor 700 de pagini cîte numărau
originalul nemţesc. E drept, versiunea
condensată aparţine editorului englez,
Ovidiu Cristian Nedu reproducînd-o
cu scrupulozitate. Al treilea detaliu stă
în titlul volumului, de negăsit la
Schleiermacher, titlu a cărui alură te
duce cu gîndul la o deformare ideologică.
E greu de înţeles cum o teologie putea
fi înfăţişată într-o formă „liberală” în
secolul al XIX-lea. Oricît de scăpat
de sub constrîngerea dogmelor gîndea
Schleiermacher, nu i-ar fi trecut
prin minte să gîndească o variantă
„liberală” a teologiei creştine, pentru
simplul fapt că termenul nu-i preocupa
pe protestanţii epocii. Din acest motiv,
titlul nu are acoperire în textul original,
cum la fel îmi scapă motivul pentru
care Ovidiu Cristian Nedu îl consideră
pe Schleiermacher drept „părintele
teologiei liberale” (p. 5) „Teologia
liberală” e un bastard ivit ca simptom
al crizei creştinismului, şi calea cea
mai sigură de a face praf o dogmă e
s-o prelucrezi în manieră liberală. Luată
în sine, expresia e bezmetică. Fără
aceste rezerve, volumul este o merituoasă
introducere într-o gîndire care, la noi,
nu a făcut epigoni.
