Stimate domnule Philippe Lejeune, sunteţi cel mai prestigios şi mai autorizat specialist mondial în domeniul discursului autobiografic. Aş vrea sa vă întreb, pentru început, care au fost împrejurările care au determinat apropierea dumneavoastră de lumea cărţii, a lecturii, de universul ficţional?
Ezit, pentru a vă răspunde, să schiţez o „povestire a propriei mele vocaţii”, să-mi edific o identitate narativă care ar face din viaţa mea ceva coerent şi exemplar. O serie de coincidenţe au făcut ca, la un moment dat, ceea ce era obiectul posibil al dorinţei mele, scriitura autobiografică, să se regăsească, în acelaşi timp, ca obiect al unui nou interes critic, al unei noi efervescenţe creatoare a scriitorilor. Am valorificat această ocazie. Aveam treizeci de ani când evenimentele din mai 1968 mi-au dat posibilitatea şi curajul să abandonez căile clasice de a realiza o teză şi subiectele prestigioase (teza mea trebuia să se refere la Procesul şi mistica literaturii în secolul XX, subiect magnific dar zdrobitor prin amploare) pentru a mă lansa, de o manieră independentă, într-o cercetare ale cărei contururi şi metode le-am definit eu însumi. Adolescent, am ţinut, de la 15 la 25 de ani, un jurnal intim, şi mă interesa intens autobiografia, dar jurnalul şi autobiografia erau, ca dimensiuni ale literaturii, domenii neexplorate, mai mult sau mai puţin dispreţuite. Totul s-a schimbat în anii ’60, cu autobiografiile Simonei de Beauvoir, Sartre, Michel Leiris, Violette Leduc, Julien Green etc. Predând, începând cu 1966, Confesiunile lui Rousseau, mi-am dat seama cu stupoare că nu exista nicio carte de ansamblu despre autobiografia franceză şi, încurajat de elanul libertar din 1968, am început să scriu această carte. De aici, vaste lecturi pentru a constitui „corpusul” autobiografiei franceze şi necesitatea unei definiţii, cu scopul de a limita acest corpus. De aici, de asemenea, necesitatea unei reflecţii teoretice pentru a analiza definiţia însăşi, pentru a o deconstrui într-un fel, pentru a scăpa de iluzia de identitate şi de permanenţă a genurilor literare, percepându-le doar ca un fel de construcţii istoriceşte variabile…
Pentru fiecare dintre noi, momentul formării e prezidat de prezenţa, mai mult sau mai puţin exemplară, a unor figuri tutelare, a unor modele cu valoare aproape arhetipală. Au existat, la un moment dat, în etapa formării proprii, profesori, mentori care au influenţat devenirea dumneavoastră spirituală?
Scriitorii au fost cei care m-au marcat mai întâi: Rousseau, care îmi place de când i-am citit Confesiunile, la vârsta de şaptesprezece ani; am descoperit în el un prieten, dar şi un exemplu stimulator de uimire în faţa propriei vieţi; e, apoi, Michel Leiris, pe care l-am citit în 1966 şi la care am regăsit aceeaşi atitudine de căutare, dar mai ales o scriitură care scăpa dificultăţilor naraţiunii şi ale demonstraţiei, prin recursul la asociaţiile de idei şi la jocul de cuvinte: psihanaliză şi poezie reunite. Departe de a fi un gen „tradiţional” în declin, autobiografia mi-a apărut ca o nouă frontieră a literaturii: contractul adevărului era astfel compatibil cu crearea unor forme noi: era posibil să spui adevărul despre sine inventând un nou limbaj! Acesta a fost şocul iniţial. Mi-a plăcut şi această capacitate de a crea forme noi la alţi scriitori pe care i-am explorat mai apoi, la Georges Perec, Nathalie Sarraute, Claude Mauriac, de exemplu. Aceştia sunt „mentorii” mei. Pe plan intelectual, datorez mult pionierilor care au deschis în Franţa calea studiilor despre autobiografie, Georges Gusdorf şi Jean Starobinski. Cu toate acestea, meditaţia mea asupra angajamentului biografic şi asupra efectelor sale datorează mult mai ales lingvisticii enunţării şi poeticii. În toamna anului 1972, am scris Pactul autobiografic, citind, pe de o parte, Probleme de lingvistică generală de Émile Benveniste, pe de altă parte Figuri III de Gérard Genette, carte care tocmai apăruse şi care a fost „Biblia” mea. La care trebuie să-i adaug pe formaliştii ruşi, revelaţi de Tzvetan Todorov (cu ideea de variabilitate) şi pragmatica lui Searle. Atunci când eu eram student, prin 1960, lingvistica generală nu era în programa studiilor clasice în Franţa. Am descoperit-o, după 1968, ca autodidact, ceea ce este poate cea mai bună manieră de a învăţa. Era instrumentul intelectual de care aveam nevoie în acel moment.
Aţi putea să precizaţi momentul/ momentele în care s-a conturat, pentru dumneavoastră, interesul pentru autobiografie ca obiectiv privilegiat al cercetării?
Aveţi dreptate să folosiţi pluralul: momentele. Ne petrecem timpul evoluând. Până prin anul 1977, întreaga mea cercetare era orientată asupra reflecţiei teoretice şi asupra unor opere prestigioase (acelea ale lui Rousseau, Gide, Sartre, Leiris) şi m-am interesat mai ales cu privire la crearea noilor forme literare, privind cu un oarecare dispreţ formele mai obişnuite ale expresiei autobiografice. Începând cu anul 1977, orizontul meu s-a lărgit, am devenit mai puţin „snob”, m-am democratizat, am descoperit bogăţia scriiturilor „obişnuite”, prin studiul autobiografiei străbunicului meu, Xavier-Édouard Lejeune, un simplu funcţionar comercial din secolul al XIX-lea, care a ştiut să găsească modalităţile originale de a se exprima, camuflându-şi marile drame ale existenţei lui. Am întreprins inventarul a sute de autobiografii ale oamenilor obişnuiţi, publicate încă din secolul al XIX-lea, m-am interesat de istoria orală (mi-am înregistrat pe bandă de magnetofon părinţii, fraţii şi surorile, mulţi alţi membri ai familiei), de dialogurile radiofonice ale scriitorilor, de autoportretul din pictură, de cinematograful cu caracter autobiografic etc. Expresia autobiografică nu este decât în mod secundar un gen literar, ea este o practică care interesează multe alte discipline, sociologia, psihologia, ştiinţele educaţiei etc. Începând cu 1986, se produce o nouă expansiune în două direcţii. Mai întâi, revin eu însumi la practica jurnalului personal, şi îmi dau seama că, de la debutul meu, nu am lucrat decât asupra autobiografiei, neglijând jurnalul. Îmi dau, totodată, seama că toate studiile care se concentrează asupra jurnalului se bazează pe puţinele jurnale publicate, în vreme ce există milioane de jurnale inedite. Am lansat, prin intermediul unor chestionare, anchete despre unele mărturii (Dragă caietule, 1990, Dragă ecranule, 2000), am organizat o expoziţie de jurnale la Lyon, în 1997, şi am publicat, împreună cu Catherine Bogaert, o carte ilustrată despre istoria jurnalului (Un jurnal pentru sine, istoria unei practici, 2003). O nouă expansiune se produce în 1992, când am creat, împreună cu câţiva prieteni, o asociaţie care primeşte, citeşte, comentează şi arhivează toate scrierile autobiografice inedite care îi sunt încredinţate în mod benevol (Asociaţia pentru autobiografie). Toate acestea înseamnă multe schimbări, din anul 1968, şi sper să mai trăiesc încă suficient pentru a mai schimba ceva, cât de puţin.
Literatura secolului XX a fost una a eflorescenţei extraordinare a romanului, dar tot atunci s-a produs şi o dezvoltare fără precedent a literaturii cu caracter autobiografic. Care consideraţi că este cauza unei astfel de proliferări a autobiograficului, în perioada contemporană?
Ceea ce este frapant în istoria romanului din secolul al XVII-lea până astăzi este aptitudinea lui de a se metamorfoza. Ce e un roman, dacă nu o istorie inventată? Restul este ad libitum, variabil şi infinit. Autobiografia cunoaşte astăzi aceeaşi capacitate de metamorfoză. Ea are drept nucleu minim angajarea adevărului despre viaţa autorului. În rest, ea poate să-şi atribuie toate formele şi funcţiile pe care le doreşte, ea poate să asimileze şi să utilizeze toate celelalte genuri literare, aşa cum a făcut şi romanul. Ea poate să dea naştere la unele forme hibride, uzurpând teritorii ale romanului, precum ceea ce numim astăzi autoficţiune. Cărui fapt i se datorează această extraordinară eflorescenţă? Democratizării scriiturii? Interiorizării psihologiei, aşa cum o demonstrează succesul cărţilor despre „dezvoltarea personală”? Violenţei nemaiauzite a celor două războaie mondiale, care i-au transformat pe oameni în „martori”? Dezvoltării noilor modalităţi mediatice (radio, televiziune, internet)? Accelerării prodigioase a ritmului schimbărilor tehnice de două generaţii? E, fără îndoială, un amestec din toate acestea, care a modelat subiectul „post-modern”.
Este pactul autobiografic „slăbit” de strategia idealizantă a autorului de a se pune pe el însuşi într-o lumină sau o postură favorabilă, de a capta bunăvoinţa cititorului?
Un cititor e întotdeauna flatat că autorul vrea să-i capteze bunăvoinţa şi ştie foarte bine că nimeni nu poate să prezinte despre sine o imagine cu adevărat negativă. Vârsta omului, de Michel Leiris, debutează cu un autoportret sistematic depreciativ, depreciere care apare dintr-o dată ca o precauţie faţă de cititor („nu trebuie să vă temeţi de mine, sunt un nimeni”) şi ca un ocol pentru a suscita, în ciuda a orice, admiraţia („Câtă luciditate!”). Pactul autobiografic stabileşte între autorul unui text şi cititorul său o relaţie interpersonală, similară aceleia pe care o au două persoane în viaţa reală. Cineva ţi se confesează: eşti curios de a surmonta zidul aparenţelor, dar ştii foarte bine că mai există o aparenţă pe care o vei vedea: aceea pe care celălalt o păstrează pentru el însuşi. Dar această aparenţă e realitatea sa: e procesul de edificare a persoanei sale, a istoriei şi valorilor sale. Depinde de tine să îl apreciezi după cum doreşti. E libertatea fiecăruia. Dacă asta te stânjeneşte, nu e pentru că îl bănuieşti pe celălalt de rea-credinţă sau de artificiu. E pentru că mărturisirea celuilalt te trimite la propria ta interioritate, la propria ta istorie: ce-ai putea spune dacă ai lăsa garda jos, dacă te-ai pune în aceeaşi postură încrezătoare? Citim viaţa altora pentru a ne lărgi experienţa proprie, ceea ce nu se poate realiza în absenţa unei comparaţii. În străfundul pactului autobiografic, există ipoteza, poate înspăimântătoare, a reciprocităţii. La limită, cineva care se confesează, te sfidează să-l imiţi: este postura lui Rousseau din finalul preambulului Confesiunilor, când îi interzice cititorului să îl judece înainte de a-şi fi dezvăluit în public confesiunea! Suspiciunea care înconjoară pactul autobiografic are, în parte, drept cauză neliniştea pe care cititorul o încearcă faţă de istoria sa personală.
Pact autobiografic, pact ficţional – sunt două tipuri distincte de asumare a discursului literar. Se poate presupune că unul e regizat de componentele adevărului rostirii de sine, iar celălalt are drept impuls generator apelul la imaginar, la ficţiune. Nu există, totuşi, o doză de ficţionalitate în pactul autobiografic? Care e, în opinia dumneavoastră, diferenţa între autobiografie şi autoficţiune? Sunteţi de acord cu conceptul de „pact oximoronic” al lui Serge Doubrovsky?
Da, ficţiunea provoacă un impas în relaţia interpersonală, cititorul nu e conectat direct la autor, el poate să-şi relaxeze strategiile de apărare, poate să îşi alimenteze imaginarul cu o istorie, fără să dea socoteală nimănui. Aş spune că lectura autobiografică este ambreiată, lectura ficţională debreiată şi că, fără îndoială, permite cititorilor să se scufunde, fără nicio precauţie, în imaginarul lor. Ce sunt aceste pacte „mixte”? Un pact poate să fie mixt? Ştiţi că, în faţa tablourilor cu intrare dublă ale Pactului autobiografic, Serge Doubrovsky a avut ideea dispozitivului din Fii (1977), reunind anumite semne ale autobiografiei (identitatea numelui autorului şi a naratorului-personaj, utilizarea elementelor garantat adevărate) şi câteva practici ale ficţiunii (monolog interior, jocuri asupra cuvintelor, utilizarea liberă a elementelor presupus „adevărate”), amestec pe care l-a numit „autoficţiune”. Cuvântul acesta a avut apoi destul succes pentru a desemna tot felul de alte mixturi cu diferite dozaje ale celor două pacte. Problema, după mine, e că aceste amestecuri nu se prezintă în acelaşi fel pentru autor (care păstrează conştiinţa unui dozaj pe care îl stăpâneşte) şi pentru cititor (incapabil – în afara unor cazuri extreme, ca acela al autobiografiei viitorului – de a distinge ceea ce provine din veridicitate de ceea ce provine din invenţie). Putem citi un text în cheia celor două pacte simultan? Nu cred. Unul dintre ele îl învinge pe celălalt, până la eclipsare. „Auto”, afişat ostentativ, elimină „ficţiunea”, invizibilă. Rămâne, simplu spus, ceea ce aş numi mai degrabă o autobiografie figurată, fără să ştim în ce constă actul de figurare. Pe acest plan, de altfel, evoluţia operei lui Serge Doubrovsky e revelatoare: Fii, care narează în şase sute de pagini câteva ore din viaţa lui Serge Doubrovsky, afişează artificiul său de construcţie; dar cărţile următoare capătă ritmul mai veridic al unor cronici, iar ultimele se citesc absolut ca nişte autobiografii scrise în totală libertate pe firul memoriei şi pe firul cuvintelor. Această fragmentare este, de altfel, una dintre principalele mutaţii ale scriiturii autobiografice contemporane din Franţa. Odinioară, autobiografia era scrisă o dată pentru totdeauna, la sfârşitul vieţii. Acum, de o jumătate de secol, anumiţi scriitori practică autobiografia progresivă şi fragmentată, care devine adesea opera lor principală; este cazul unor Michel Leiris, François Nourissier, Annie Ernaux, sau Serge Doubrovsky.
Există, din ce în ce mai efervescentă, mai paradoxală şi mai contradictorie, şi o literatură autobiografică a blogurilor. Cum aţi caracteriza pactul autobiografic convertit în discursul virtual al internetului?
În anii 1999-2000, intrigat şi fascinat, am petrecut un an pentru a observa ceea ce se numeau atunci „cyberdiariştii” pe internet în limba franceză, şi această investigare, redactată ea însăşi sub formă de jurnal, a fost publicată în cartea mea Dragă ecranule (2000). În octombrie 1999, existau 68 de jurnale pe internet, dublate numeric un an mai tîrziu. Abia în anul 2003 au apărut blogurile şi, odată cu ele, creşterea exponenţială a jurnalelor online. Practic, toate jurnalele erau ţinute sub pseudonim, ceea ce permitea autorilor să ducă o viaţă dublă, creându-şi, sub numele lor nou, o reţea de prieteni, ei înşişi cyberdiarişti. Îşi răspundeau, se interpelau de la un jurnal la altul, până în momentul în care hotărau să se întâlnească în viaţa reală. Am numit acest lucru „intimităţi de reţea”. O altă noutate: jurnalele online sunt publicate şi citite în ritmul în care sunt scrise, de la o zi la alta, ceea ce nu se întâmplase niciodată înainte în istoria jurnalului personal. O altă noutate, în sfârşit: retrocronologia, faptul că trecutul survine după prezent, se afundă dedesubtul lui, în loc să-l preceadă, aşa cum se întâmplă în jurnalele tipărite; el e repede exilat în stadiul de arhivă, descurajând relectura. Ubicuitate, instantaneitate, concizie: e tirania prezentului. Aşadar, triumful jurnalului şi eclipsa autobiografiei. Desigur, poate să existe un site personal unde se afişează interesele şi realizările autorului. Dar se va pune, oare, o autobiografie de trei sute de pagini online, pe internet? Hârtia are încă zile frumoase de trăit.
Sunteţi fondatorul unui site extrem de bine documentat şi de cunoscut, Autopacte. Care este finalitatea configurării acestui site?
Acest site are două funcţii. Mai întâi să reunească, pentru toţi cei care se interesează de autobiografie, o informaţie utilă: mai ales bibliografii şi anunţuri ale colocviilor şi manifestărilor ştiinţifice din lumea întreagă; actualizarea acestor bibliografii şi repertorii este pentru mine o disciplină, o igienă şi un fel de pasiune maniacă. Mai apoi, postarea online a unor articole sau conferinţe ale mele, pentru a le face mai accesibile cititorilor interesaţi. Îmi face plăcere să reunesc texte foarte diverse, pe care publicarea le-a împrăştiat şi care se regăsesc în aceeaşi familie. E mica mea lume, o mică grădină pe care o menţin foarte curată, unde sunt propriul meu editor. Site-ul e ilustrat de fiica mea, Alice. Site-ul nu are un număr excesiv de mare de accesări, dar important pentru mine este că e disponibil la fel de bine pentru liceenii francezi care îşi pregătesc bacalaureatul, ca şi pentru eminenţi cercetători străini din ţări îndepărtate. Acest site funcţionează în paralel cu site-ul Asociaţiei pentru autobiografie (www.sitapa.org), unde se găseşte o documentaţie bogată despre autobiografie, şi mai ales note de lectură despre mai mult de două mii de texte autobiografice (povestiri, jurnale, corespondenţă) care ne-au fost încredinţate după 1992. Arhivele noastre sunt păstrate în mediateca din orăşelul Ambérieu-en-Bugey, aproape de Lyon, unde vin cu regularitate să lucreze cercetători (mai ales istorici şi sociologi). Profit de ocazie pentru a vă semnala faptul că asociaţia noastră publică o revistă, „La Faute à Rousseau” (Rousseau e de vină), care urmăreşte cu regularitate autobiografia din Franţa şi publică în fiecare dintre cele trei numere anuale un dosar tematic (ultimele trei au avut drept teme: Traiectorii sociale, Copilărie şi limbaj, Politică şi autobiografie).
Pregătiţi vreo nouă carte? Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor?
Am actualmente (iulie 2012) două cărţi în stadiul de proiect. Prima carte, care va fi publicată în 2013, la Editura Seuil, se va intitula Autogeneze şi va fi continuarea primei cărţi pe care am consacrat-o studiilor genetice, Les Brouillons de soi (Seuil, 1998). Am o adevărată pasiune pentru studiile genetice care se referă la textele autobiografice şi am fondat, în 1995, în cadrul unui institut al CNRS (ITEM) un grup de cercetare care se intitulează Geneză şi autobiografie. E fascinant să studiezi bruioanele unui text autobiografic, pentru a vedea cum funcţionează memoria şi mecanismele de identitate narativă şi, totodată, pentru a vedea cum se inventează forme noi. Am consacrat o carte (La mémoire et l’oblique, 1991) atelierului autobiografic al lui Georges Perec. În Bruioanele sinelui analizez geneza Cuvintelor lui Sartre,Copilăriei Nataliei Sarraute şi Jurnalului Annei Frank. În cartea mea cea nouă, voi regrupa studii despre Rousseau, Marie d’Agoult, Paul Léautaud, Georges Perec, Claude Mauriac şi, de asemenea, despre jurnalul unei fetiţe de şapte ani, Ariane Grimm. Al doilea volum, şi el în pregătire, corespunde unei cercetări pe care am întreprins-o de vreo zece ani. El se va intitula Aux origines du journal personnel, France, 1750-1815. Începând cu mijlocul secolului XX s-au publicat în Franţa cinci sau şase cărţi monografice despre jurnalul intim şi chiar o carte consacrată special „naşterii jurnalului intim”, care suferă toate din cauza aceleiaşi limite: sunt întemeiate doar pe jurnalele publicate, cel mai adesea, de scriitori, tratate ca şi cum ar fi reprezentative pentru practicile reale. Proiectul meu constă în încercarea de a regăsi în arhivele publice sau private jurnale personale inedite redactate în decursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. E o muncă îndelungată: să identifici jurnalele, să le transcrii, să le studiezi suficient de mult pentru a le înţelege, să realizezi prezentări şi analize ale lor. Am lucrat la asta zece ani şi am găsit serii de texte necunoscute, adesea uimitoare, care trasează un peisaj mai bogat şi mai complex decât corpusul jurnalelor publicate. Cartea mea nu va vedea, fără îndoială, lumina tiparului decât peste câţiva ani, dar puteţi să vă faceţi o idee aproape completă: aproape tot din ceea ce am scris deja (mai mult de 400 de pagini) poate fi consultat online pe site-ul meu, Autopacte. Cartea se compune, actualmente din vreo treizeci de capitole, regrupate în zece părţi având următoarele titluri: Deschidere; Destinatarul; Dumnezeu; Timpul; Familia şi individul; Educaţia; Sănătatea; Dragostea; Plăcerea; Scriitura. Există un anumit număr de studii de ansamblu, dar mai ales monografii care, în ediţia pe care o pregătesc, vor fi toate ilustrate cu frumoase facsimile de manuscrise. Cartea mea nu se va încheia printr-o sinteză: voi lăsa şantierul deschis, convins că cele mai uluitoare jurnale sunt cele care nu s-au descoperit încă.
Nu aţi fost tentat să scrieţi chiar dumneavoastră texte cu caracter autobiografic?
Într-un scurt capitol din cartea mea Signes de vie (2005), am povestit în ce fel mi-am început, la vârsta de cincisprezece ani, jurnalul intim (acesta se intitula Lucullus cinează la Lucullus). Am ţinut acest jurnal vreo zece ani. După 1968, când am început studiul autobiografiei, am încercat să practic în continuare ceea ce studiam. În paralel cu cartea consacrată lui Michel Leiris, m-am exersat în scrierea unor texte autobiografice. Când m-am lansat în studiul jurnalului, începând cu anul 1986, am reluat această practică. De altfel, una dintre cărţile mele asupra jurnalului, Le moi des demoiselles (1993) este ea însăşi compusă sub forma jurnalului. Dar consider că e sănătos şi agreabil să am un domeniu de scriitură care să-mi aparţină doar mie, ferit de orice privire. Mulţumesc lui Dumnezeu, autobiografia publică nu este încă obligatorie!
Vă mulţumesc foarte mult!
(Traducere de Iulian Boldea)
