Un erudit vine în „capitala lumii“
Petrarca ajunge întâia oară la Roma în
februarie 1337. Oboseala călătoriei de la Avignon
nu a putut să-i diminueze entuziasmul întâlnirii
cu cetatea pe care el a numit-o mereu „aurea Roma“.
Aici, poetul va reveni doar de două ori, însă Roma
va rămâne acelaşi topos al unei exaltări erudite,
peisajul imaginar în care timpul eroic al antichităţii
s-a oprit în loc. Ades o va numi „adevărata capitală
a lumii (Roma vero mundi caput)“, ca în Apologia
contra Galli calumniesi, cu toate că în contemporaneitatea
lui Petrarca, renumele Parisului o
întrecuse cu mult. Din vanitoasele appellationes
consacrate Romei de eulogia antică nu mai
rămăseseră în mentalul colectiv decât palide
nostalgii în scrierile unor erudiţi, iar din viaţa
lui Scipio şi Cezar, două exemple numai bune
de subliniat decăderea Romei. Nu întâmplător,
sintagma caput mundi este folosită în Evul Mediu
cu precădere de autori străini care au cunoscut
de visu ruinele Romei imperiale, de la spaniolul
Isidorus („aurea Roma, caput gentium“ – Hist. de
reg. Goth…, Prologus, 4) şi englezul Alcuinus
(„Roma caput mundi, mundi decus, aurea Roma“
– Carm. IX, 37), până la germanul (?) Honorius
Augustodunensis, cu ale lui De imagine mundi
libri tres (I, 28, în MPL 172, col. 129). La aceşti străini,
comparaţia dintre capitala lumii şi ruinele Romei
medievale ascund răzbunarea popoarelor barbare
cucerite de romani, satisfacţia de a pune în oglindă
gloria „capitalei ce a înflorit odinioară sub Cezar“
cu oraşul lipsit de măreţie, „acum neimportant şi
banal, o ruină a marii Rome“, cum o spune pe la
1210 poetul englez Galfridus de Vinosalvo: „Roma,
caput mundi, sub Caesare floruit olim; [...] Nunc
minor est solito, periit pars maxima Romae“
(Carmina 6).
Cu toate acestea, în scrisoarea trimisă din
Avignon, pe 21 decembrie 1326, cu puţin timp
înainte de plecarea la Roma, Petrarca ţine să-i
împărtăşească bunului său prieten Giacomo
Colonna cât de mult îşi doreşte el să vadă Roma
în pofida dezamăgirilor care l-ar aştepta acolo:
„Nu poţi să înţelegi cât de mare este în mine
dorinţa de a contempla acel oraş care este,
chiar şi în paragină, efigia străvechii Rome (Credi
non posset quantum urbem illam, desertam
quamvis et veteris effigiem Romae spectare
cupiam, quam nunquam vidi – Epistolarum de
rebus familiaribus, II, 9)“ii.
La Roma, Petrarca a locuit la familia Colonna,
cea mai influentă din oraş. De aici face el un amplu
periplu arheologic, insistând nu atât pe concreteţea
siturilor, cât pe topografia lor poetică, pe edificiile
invizibile pe care le-au ridicat aici poeţii antici, cei
care încă dau, în opinia lui Petrarca, măreţie ruinelor
şi îl fac pe privitorul lor să păşească, ca la romantici,
într-o istorie subiectivă: „Aceasta este Via Sacra.
Aici sunt colinele Quirinalis, Viminalis, Esquilinus,
Caelius. Aici este Câmpul lui Marte, de aici mâinile
lui Superbus şTarquinusţ au rupt macii şcare au
drogat-o pe Lucreţiaţ. Aici, trista Lucreţia, doborâtă
de sabie, prin moarte fugit-a de adulter, lăsându-l
pe Brutus să-i apere castitatea. Aici, Mucius şi-a
ars mâna dreaptă în faţa armatei etrusce şi a
ameninţătorului Porsenna. Şi tot aici, urmându-l
pe consul către libertate, oraşul şi-a alungat inamicul,
pe fiul tiranului, până în mormânt. Aici, oameni
bravi au refăcut distrusul Pod Sublicio, unde a
înotat Horatius şi unde Tibrul a readus-o pe Clelia
şprizoniera lui Porsennaţ (Haec autem Sacra Via
est. Hae sunt Esquiliae, hic Viminalis, his Quirinalis
collies, hic Caelius, his Martius Campus et Superbi
manibus decussa papavera. Hie miserabilis Lucretia
ferro incumbens, et in mortem fugiens adulter, et
lesae pudicitiae vindex Brutus. His minax Porsenna,
et etruscus exercitus, et infestus erranti dextrae
Mutius, et tyranny filius cum libertate concurrens,
et hostem urbe depulsum ad inferos sequens consul,
et fractus a tergo viri fortis Pons Sublicius, et
Horatius natans, et Tyberis revehens Cloeliam –
Epistolarum de rebus familiaribus, VI, 2)“iii,
Căutând patria printre ruine
şi secrete
Convins că „Niciunde Roma nu este mai
puţin cunoscută ca în Roma (Nunquam minus Roma
cognoscitur, quam Romae)“iv, Petrarca face în lunile
cât a stat la Roma un tur complet al oraşului, vizitând
aproape toate vestigiile lumii „de dinainte de a fi
celebrat la Roma şi adorat de romani sfântul
nume al lui Cristos (ante celebratum Romae et
veratum Romanis principibus Christi nomen)“v.
Dintre obiective, Petrarca enumeră în scrisori templul
Fortunei, ridicat de Agrippa pe Esquilinus,
Domus Aurea de pe colina Palatină, Columna şi
palatul lui Antoninus de pe Via Apia, Columna lui
Marcus Aurelius, templul Dioscurilor de pe Quirinalis,
Porticul lui Pompei etc. În tot acest itinerarium
haotic, Columna lui Traian este un punct de
reper. De aici măsoară Petrarca distanţe, de aici
priveşte în zare reţinând amănunte ce denotă reveniri.
Din surse livreşti, el ştie că monumentul acesta
era mauzoleul singurului împărat roman care a
primit dispensă de a fi îngropat intra muros: „Aici
este Columna lui Traian, sub care, singur dintre toţi
împăraţii, spune Eusebius, Traian a obţinut să fie
înmormântat în cetate. De aici, la distanţă egală
se află podul care mai apoi s-a numit al Sfântului
Petru şi ruinele despre care se spune că sunt ale
lui Hadrian şi pe care Sf. Augustin le numeşte palat
(Haec Traiani columna, ubi ille unus omnium
imperatorum, ut ait Eusebius, intra urbem est
sepultus. Hic eiusdem pons qui Sancti Petri nomen
invenit; et Hadriani moles, cui quaque subiectus
est; quod Sanctus Augustinus castrum vocant)“vi.
Semn al unei neîntrerupte admiraţii pentru
împăratul sub care imperiul a avut cea mai mare
întindere, Traian apare la Petrarca în numeroase
iteraţii, numele lui apărând în poemul Africa (II),
în Vita solitaria (CXXV), Del trionfo della fama
(I, 123), Liber Augustalis, De remediis utriusque
fortunae (II), etc. „Traianus meus“vii, cum apare
numit împăratul în corespondenţa lui Petrarca,
nu putea să nu aibă un capitol distinct în De viris
illustribus (I), culegerea de vieţi ilustre începută
în 1337, la câteva luni după plecarea poetului
din Roma. Aici, într-un Prohemium, Petrarca ţine
să-şi precizeze elecţia, susţinând că nu este un
colecţionar (collector) de date biografice, ci
admiratorul (admirator) unor vechi eroi trădaţi
de memoria contemporanilor.
La umbra ruinelor Romei, fantomele eroilor
antici, pe care Petrarca îi defineşte ca „Patres
Patrie“ îi şoptesc poetului numele secret al Romei.
Îl devoalase deja, în secolul VI, Ioannes Lydos,
care a spus într-un Minologhion (De mensibus,
73) că Romulus, ca pontifex maximus şi augur al
Romei, i-a atribuit cetăţii trei nume. Unul a fost
arhiştiutul Roma, numele politic, altul a fost Flora,
numele hieratic, iar al treilea a fost Amor, anagrama
şi numele secret al cetăţii de pe Tibru. Iată explicaţia
mistică de ce, Roma se identifică la Petrarca cu
amor, iar amor patriae (amor della patria) devine
o temă recurentă în scrierile lui. Marcat de exaltarea
lui Petrarca, secretul acesta va contamina cu un
avânt naţionalist toată literatura peninsulară. De
la Goselini şi al lui Amore della Patria (1604), până
la Benedetto Croce, L’amore verso la patria (1947),
iubirea pentru Roma şi pentru trecutul ei
glorios ajunge să susţină mitul naţional al Marii
Italii. Mai mult, amor della patria a beneficiat şi
de o ilustrare grafică, apărând la Cesare Ripa în
celebra lui Iconologia (1613). Figurat aici ca Anchise,
tatăl lui Eneas, întemeietorul Romei, Amor
della patria ţine în mână o cunună de stejar şi una
de lauri. Cea dintâi este destinată eroilor pentru
a le cinsti forţa şi curajul, cealaltă, poeţilor care
îşi cântă patria. Împreună, cununile simbolizează
gloria şi faima pe care patria o întoarce celui ce
o iubeşte şi o apără cu pana sau cu arma. Semn că
gloria şi faima l-au preocupat în mod special pe
Petrarca este discuţia din Secretum, III, cu
atenţionarea Sf. Augustin că gloria şi fama pot
demoraliza sufletele (animos dehortantur) dacă
se pierde din vedere că obiectul iubirii trebuie
să rămână patria şi nu gloria în sine (ab amore
glorie). În paranteză fie spus, laurii din mâna
patriei recunoscătoare pot fi o directă trimitere
la Petrarca, poetul laureat care, iubind Roma, a
militat mereu pentru întoarcerea papei din
„captivitatatea babiloniană“ şi renaşterea aici a
gloriei din vremea lui Scipio, Cezar şi Traian.
În 1341, pe Colina Capitoliului, patria
recunoscătoare l-a încoronat pe Petrarca drept
magnus poeta et historicus. În discursul lui de
mulţumire (Collatio laureationis), tema amor
patriae revine obsesiv, cu erudite citate din poeţii
latini, în marginea cărora Petrarca îşi pune retoric
întrebarea: „iubirea de patrie învinge? (vicit amor
patriae? – Collatio, VI, 2)“. Laureatul îl lasă pe
Virgilius, poetul său favorit, să formuleze răspunsul:
„iubirea de patrie şi dorinţa copleşitoare de faimă
va învinge (vincet amor patriae laudumque
immensa cupido)“viii.
În contextul acestei mărturisiri de credinţă,
nu poţi să nu te întrebi dacă l’amor cortese la care
a fost redusă azi toată poezia petrarchistă nu a
obturat cu prejudecăţi adevăratul amor cântat
de Petrarca. Vorbim de acest înălţător amor patriae
despre care poetul ajunge să dicute cu Sf. Augustin
în prea puţin înţelesul text filosofic Despre conflictul
secret al durerii mele (De secreto conflictu curarum
mearum, III). Numite pe scurt, Secretum, dialogurile
acestea vorbesc despre „amor şi glorie“ ca despre
„cele mai mari bunuri“ ale oricărui om ce „trăieşte
doar pentru iubirea de patrie, decis să-şi dea şi
viaţa pentru ea (solus amor patriae in hac sibi
vivendum esse, pro hac moriendum statuit)“ix.
Concluzionând, putem spune că pribeagul
Petrarca a iubit Roma şi ruinele ei cu mult înainte
de a le vizita. Departe de Columna lui Traian,
faima eroilor şi poeţilor antici au făcut din caput
mundi patria lui spirituală, o himeră iubită, dar
niciodată atinsă. Asemeni Laurei de Sade.
_________________
i în Fr. Petrarca, Opera, quae extant omnia, Basileae,
S. Henricpetri, 1581, p. 1069; mai departe, Opera
omnia.
ii în Opera omnia, p. 602.
iii în idem, p. 658.
iv ibidem.
v idem, p. 659.
vi idem, p. 658.
vii Fr. Petrarca, Epist. variorum, II, în Opera omnia,
p. 975.
viiiVirgiliu, En., VI, 823, apud Petrarca, Collatio, VI, 2.
ix Fr. Petrarca, Hortatoria ad Nicola Laurentii , în
Opera omnia, p. 539.
