Peter Høeg a „izbucnit” între numele de prim rang ale literaturii contemporane în 1992, odată cu publicarea romanului Cum simte domniş oara Smilla zăpada, roman ecranizat în 1997 de August Bille cu mare succes. Mulţi au pus acest impact pe seama unor teme New Age, vehiculate intens în zilele noastre, precum rezolvarea „stării apocaliptice” a omenirii prin întoarcere la spiritualitate, trezirea conştiinţei, ecologism, holism, feminism ş.a , precum şi pe seama alăturării ezoterismului subiacent unor teme de science-fantasy, de „călătorii extraordinare”, fără a renunţa totuşi la structura şi stilul alert de roman „poliţist”. Realitatea e însă că scriitura lui Peter Høeg este perfect daneză, grundtvigiană prin încrederea că schimbarea începe cu fiecare individ, că muzica şi sentenţiile pot avea un rol hotărâtor în modificarea personalităţii.
Peter Høeg s-a născut la Copenhaga, la 17 mai 1957. Deţine o licenţă în literatură de la Universitatea din Copenhaga (1984). Înainte de a fi scriitor a avut experienţa vieţii de marinar, balerin şi actor, a practicat alpinisul şi scrima, a călătorit în toată lumea, până întrun moment în care – după cum spune el însuşi – a realizat că adevăratul sens al călătoriilor e spre lăuntru, spre descoperirea propriului sine. A publicat câteva volume de nuvele, povestiri şi romane: Forestilling om det Tyvende århundrede (Reprezentare despre secolul al XX-lea, 1988; Fortællinger om natten (Povestiri despre noapte), 1990 ; Frøken Smillas fornemmelse for sne (Cum simte domnişoara Smilla zăpada) 1992; De måske egnede (Cei poate potriviţi), 1993; Kvinden og aben (Femeia şi maimuţa), 1996; Den stille pige (Fata tăcută), 2006; Elefantpassernes børn (Copiii paznicilor de elefanţi ), 2010.
Cu Den stille pige (Fata tăcută, 2006), „thriller spiritual” apărut după o pauză de zece ani de la Femeia şi maimuţa, autorul reia tema transformării la alt nivel, al omului devenind zeu prin povestea clovnului care descifrează lumea prin sunete şi porneşte în aventura salvării unor copii cu capacităţi suprasenzoriale, capabili să schimbe realitatea. Realismul magic al scriiturii aduce laolaltă oameni, haruri stranii, muzici, înţelepciuni sincretice, fără ca romanul să renunţe la densitatea şi tensiunea acţiunii, nici la ironie şi umor.
Povestea urmăreşte aventurile clovnului Kasper Krone, învinuit de evaziune fiscală în Danemarca şi ameninţat cu deportarea în Spania. Dotat cu un auz suprasensibil, datorită căruia identifică oameni, lucruri şi chiar timpul prin tonalitatea lor muzicală, Kasper devine nu doar violonist celebru, ci şi meloterapeut, intrând astfel în legătură cu un grup de copii ale căror haruri mistice pot duce la schimbarea realităţii fizice (un cutremur-potop zguduie, avertizator, Copenhaga). Între aceştia, KlaraMaria, fata tăcută, care ştie taina aflată dincolo de zgomotele lumii. Laitmotivul tăcerii indică ţinta armoniei supreme aflate dincolo de lume, iar şcolăriţa de nouă ani, KlaraMaria, e îngerul hermeneut al divinei tăceri. Ca în cosmometriile lui Augustin sau Ignatius de Loyola, sau ca la Goethe, care vedea în linişte/ tăcere mediul creşterii transegotice, neobişnuiţii copii imaginaţi de Peter Høeg studiază în ce fel se poate obţine împăcarea (reversul alienării), transformarea contrastelor în complementaritate, armonia.
În singurul studiu care a apărut până acum în volum despre Fata tăcută, un capitol din cartea despre literatura daneză a criticului Poul Behrendt1, clovnul e considerat un autoportret al autorului, pomenit în acelaşi plan cu iluminaţii (Francisc din Assisi ori Ramana Maharshi îşi spuneau „clovnii lui Dumnezeu”). Talentat şi inspirat, mistic, lecuitor, cu un „contract”, o făgăduială de îndeplinit (într-un fel, asemenea lui Faust), de neconstrâns, imprevizibil, ştiutor de trucuri precum Cagliostro, vânat, tot ca el, prin Europa şi prins de „inchiziţie”, genial ca nebunii şi copiii, Kasper poate fi văzut şi ca un fel de Parsifal al circului, pus în mod miraculos în contact cu esenţa lucrurilor. Dorinţa lui e să salveze „omul bolnav” de exterioritate, nelinişte, nevoie, nesaţ, lăcomie, râvnă, suferinţă.
Poate că unul din cele mai pregnante în romanele høegiene e accentul pe forţa femeii, determinantă în transformarea lumii. Prezenţa Doamnei-Dumnezeu e invocată şi cu ajutorul lui Leibniz, care, „în Theodiceea, spune că Dumnezeu seamănă cu o bucătăreasă. Dacă a copt pâine, a făcut ce se poate mai bine. Şi totul ţine de ce lucrează. Chiar şi arsura cojii”. După Leibniz sau Marguerite Yourcenar, Peter Høeg compară scrisul cu făcutul pâinii.