Ca să înţelegi fenomenul Dada,
mi-a spus cândva un prieten din
Zürich, trebuie să faci un pelerinaj
pe Spiegelgasse, la locul de
naştere al copilului cu barbă pe
nume Dada. Am zâmbit şi mi-am
propus să onorez cât de curând invitaţia
prietenului meu, Juniorprofessor sau,
după noua titulatură, Wissenschaftlicher
Assistent la departamentul de filosofie
al Universităţii din Zürich. Îmi imaginam
că prin centrul oraşului elveţian, între
un magazin de mezeluri şi unul de
lenjerie pentru patafizicieni mă aşteaptă
tranşeele şi avanposturile a ceea
ce Hugo Ball numise cândva „câmpul
de luptă al emoţiilor demente”. În
toamna anului trecut, pe când mă
aflam în capitala cantoanelor, i-am
amintit prietenului invitaţia făcută,
arătându-mă nerăbdător ca un balcanic
sadea să văd locul prin care trece axa
de simetrie a universului Dada. De
comun acord, am dezertat de la un
seminar hipnagogic (a se citi, adormitor)
despre Fricţiuni spaţiale între Rai
şi Iad şi am pornit să străbatem cele
15 minute care despart clădirea
centrală a Universităţii din Zürich de
celebrul Cabaret Voltaire. Sub un
soare metaforic, cu pas solemn şi
euforic, am cotit pe Aleea Doktor
Faust care înconjoară clădirea universităţii,
întrebându-mi călăuza dacă e moralisch
korrekt ca un personaj acuzat de toate
turpitudinile să dea numele unei
promenade studenţeşti.
– Mă gândesc, a răspuns zürichezul
în timp ce coboram scările aleii cu
nume ciudat, că nu i-a deranjat pe
cei patru studenţi români, „orientalii”
despre care Hugo Ball spune în jurnal
că au fost prezenţi în seara zilei de
5 februarie 1916 la inaugurarea
Cabaretului Voltaire: „Pe la ora şase
seara, când încă mânuiam ciocanul
şi instalam afişe futuriste, apăru o
delegaţie cu aer oriental compusă
din patru omuleţi cu desene şi tablouri
sub braţ. Salutară cu politeţe şi cu
o mulţime de reverenţe şi se prezentară:
Marcel Iancu, pictorul, Tristan Tzara,
George Iancu şi un al patrulea domn
al cărui nume mi-a scăpat”1. E vorba,
cum bine ştii, de fraţii Iancu, membri
importanţi, mai ales Marcel, ai staborului
Dada, amândoi înmatriculaţi în 1915
la cursurile de chimie ale Eidgenössische
Technische Hochschule din Zurich,
ulterior, Marcel preferând arhitectura.
Românii locuiau la nici zece minute
de mers pe jos de Cabaretul Voltaire,
pe celălalt mal al râului Limmat,
pe Fraumünsterstrasse 21, în pensiunea
Altinger. Cât despre cel de-al patrulea
român prezent la inaugurarea clubului
Dada, el pare a fi pictorul ieşean
Arthur Segal, ortografiat Artur Segall
şi semnalat de Hugo Ball în editorialul
broşurii Cabaret Voltaire (15 mai
1916) ca unul din contributorii expoziţiei
permanente din cabaret, cu 3 gravuri
în lemn purtând titlul Compoziţie.
– De remarcat, am spus eu pe
când traversam Künstlergasse, trecând
din oraşul universitar în oraşul vechi,
înclinaţia spre filosofie a multor
dadaişti. Fie că vorbim de Tzara,
student în filosofie la Universität
Zürich, ori de autodidacţii Marcel
Iancu şi Richard Hülsenbeck, tătânele
dadaismului berlinez, toţi ajung să
vorbească despre o comună şi inefabilă
filosofie. De altfel, impresia generală
a fost că Dada oferea nu atât un produs
al artei, cât o revoluţie în înţelegerea
ei. Exemplar este faptul că atunci
când a fost exportată peste ocean,
de triunghiul amoros Marcel Duchamp,
Henri-Pierre Roché, Beatrice Wood,
fondatorii revistei „The Blind Man”
(1917), Dada a fost primită de presa
americană ca o filosofie de contrabandă,
un cointreau franţuzesc ce ascunde
sub o beţie de cuvinte o „Dadaist
philosophy”, „extremist philosophy”,
„negative philosophy”. Interesant
este că subversiva filosofie a fost
receptată aici ca o fenomenologie a
nimicului: „Pentru dadaişti viaţa
înseamnă nimic, moartea înseamnă
nimic, binele înseamnă nimic, răul
înseamnă nimic. Idealurile sunt nimic,
aspiraţiile sunt nimic, religia este
nimic, nimic este şi ateismul. Până
şi Dada este nimic”2. Şi asta cu mult
înainte ca Heidegger să vadă în
das Nichts o localizare a neantului şi
să construiască pe el o întreagă
metafizică.
– Legat de asta, circula şi o anecdotă
despre tribul Dada. Întrebaţi ce au
făcut în Războiul cel Mare, James
Joyce ar fi spus: „Păi, am scris la
Ulysses”. Breton: „Am inventat
suprarealismul”. Tzara: „Nimic”.
– Când spui Dada, un şablon mental
nu te lasă să vezi că acest microbe
vierge al nimicului dadaist a contaminat
toată Linia Siegfried a raţionalismului
german. Căci, de după butaforiile
artei, dadaiştii au visat mereu la
un statut filosofic pentru spectacolul
lor: „Noi suntem precum filosofii
pe care Dante i-a plasat în Infern
cu capetele puse invers pe umeri.
Mergem înainte dar privim în urmă,
fiecare mai mult cu personalitatea
predecesorilor decât cu a lui. Ochii
noştri nu sunt ai noştri”3. Cât priveşte
filosofia Dada, Hülsenbeck o prezintă
ca pe o iremediabilă opoziţie la
„raţionalismul care disecă dialectic
lucrurile”4, germanul afirmând în
memoriile lui, de „toboşar Dada”, că
Dada a fost mai mult decât o filosofie,
„a fost o soluţie aproape religioasă
pentru viaţă”5. Ideea că o metafilosofie
trebuie căutată sub capotul je m’en
foutisme-ului dadaist o întâlnim şi
la Hugo Ball, care vorbea în cunoştinţă
de cauză, ca unul ce studiase filosofia
şi chiar pregătise o dizertaţie, Nietzsche
im Basel, la Universitatea din München.
Co-fondatorul dadaismului ajunge
să spună şi el că „Dadaismul a fost
surplusul unei mari evlavii”6. Tot
despre o mistică Dada vorbeşte şi
Tristan Tzara. Românul încercând o
elaborată explicaţie în Manifestul
Dada din 23 martie 1918: „Filosofia
este întrebarea: dinspre ce parte să
începem a privi viaţa, pe Dumnezeu,
ideea, sau orice altceva. Tot ce privim
este fals. Eu nu consider rezultatul
relativ mai important decât alegerea
dintre prăjitură şi cireşe după cină.
Modul de a privi rapid de cealaltă
parte a unui lucru, ca să-ţi impui în
mod direct părerea, se numeşte
dialectică, adică să vinzi spiritul
cartofilor prăjiţi, dansând cu metodă
împrejur. Dacă strig: Ideal, ideal,
ideal,/ Cunoaştere, cunoaştere,
cunoaştere,/ Bumbum, bumbum,
bumbum,/ am înregistrat destul de
exact progresul, legea, morala şi toate
celelalte frumoase însuşiri pe care
diverşi oameni foarte deştepţi leau
discutat în atâtea cărţi, ca să ajungă
până la urmă să spună că fiecare a
dansat după bumbumul lui”.
Acest triplu bumbum, devenit în
transcripţia germană a lui Hugo Ball:
„bumbalo, bumbalo, bumbalo”7,
sintetizează tot efortul de conceptualizare
a iraţionalului şi, într-un fel, exprimă
însăşi esenţa filosofiei Dada: „Esenţa
centrală pe care noi o căutăm şi
suntem mulţumiţi că putem să o
ascundem”8. Prin simplitatea şi prin
caracterul ei ocult, esenţa Dada
aminteşte de quinta essentia a
alchimiştilor, elixirul obţinut prin
distilarea repetată a unor materii
aruncate sau trecute cu vederea.
Conceptul bumbum, am continuat
eu cu acelaşi patos pletoric şi avânt
oratoric, a avut şi variante, semn
că Tzara l-a experimentat ades:
„zdranga zdranga zdranga zdranga/
di di di di di di di di/ zumbai zumbai
zumbai zumbai”, cum cântă în cor
personajele din Prima aventură celestă
a Dlui Antipyrine9. Cât priveşte
simplitatea acestui polimorfism
esenţial, ea este obsesia limbajului
adamic, limbajul care era o tehnică
de ridicare la cer. Căci, spune
Tzara într-un Manifest, „Dada este
grandioasa regresie care încearcă
să-l readucă pe om înainte de a fi
apărut scânteia. Dada este un microb
virgin”. Obsesia esenţelor îndepărtează
o dată mai mult filosofia Dada de
pedigriul omului cartezian şi o aduce
până în marginea metafizicii, într-un
loc de unde „viaţa se vede simplă ca
un bumbum, ca bumbumul inimii
sale”10.
Parcă simţind nevoia să potolească
avântul cu care declamam şi gesticulam
pe stradă, călăuza mea s-a oprit la
intrarea în micul teatru Stok, ce poate
fi închiriat, ca şi noul Cabaret Voltaire,
de orice trupă de teatru experimental.
Reprezentaţia din seara asta promitea:
„texte criptice, autori străluciţi, sunete
dulci şi sfaturi de supravieţuire”.
– Nu am ajuns pe Spiegelgasse,
dar se aude deja inconfundabilul
bumbum al avangardei, a spus amuzat
prietenul meu alcătuit din ceas cu
lanţ, lavalieră şi barbă sezonieră.
După care a început să fredoneze
în surdină un şlagăr dadaist adus pe
marele ecran de Charlot: Je cherche
après Titine...
– Ce este acest bumbum?, am
continuat eu să teoretizez ceea ce
prietenul meu exemplifica din plin.
L-aş asemui cu corul bacantelor,
un strigăt care nu are sens decât
ca ecou al unei stări. Corul ecou, cum
spune Eschil în Bachantele, menit să
amplifice emoţia umană până la
răscolirea întregii naturi. Pe ritmul
acestui bumbum, poemele bruitiste
ale dadaismului au răscolit subconştientul
colectiv cu o simfonie de cacofonii şi
onomatopee, într-o încercare de a
imita viaţa şi de a infuza o nouă
vitalitate în venele cartezianismului
muribund. Căci Dada nu exclude
raţionalul, doar îl completează cu
ceea ce l-a speriat din totdeauna
pe omul cartezian: iraţionalul. Mai
întâi, haosul semnificanţilor a fost
pus să dinamiteze pretenţia lui cogitare
de a fi egalul lui existere, ca în nivelarea
carteziană. S-a redimensionat astfel
locul lui sum, pregătind filosofia
burgheză pentru vizita noii filosofii.
Căci un suflu nou se anunţa dinspre
un mic eseu publicat în 1915 de
filosoful german Moritz Schlick şi
intitulat Importanţa filosofică a
principiului relativităţii11.
Dezamăgit de epistemologia
neokantiană, dar încă atras de cântecul
de sirenă al fenomenologiei husserliene,
Schlick propunea o fenomenologie a
relativităţii. Pornind de la judecăţile
a priori ale lui Kant şi de la teoria lui
Einstein (profesor aici, la Politehnica
din Zürich, până în 1914), germanul
cerea implicarea cu necesitate a
simţurilor şi, deci, a iraţionalului în
filosofie. Altfel spus, cu cuvintele lui
Tzara: „Gândirea e un lucru frumos
pentru filosofie, dar e relativă”
(Manifestul Dada 1919). Prin relativizarea
lui cogito şi redimensionarea lui sum,
Schlick a inaugurat sondarea spaţiului
infinit al subiectivităţii umane.
Este tot ceea ce caută şi exhibă
manifestele Dada: „A priori, adică cu
ochii închişi, Dada pune înaintea
acţiunii şi deasupra tuturor: ÎNDOIALA”.
A nu se uita, Schlick a condus Cercul
de la Viena, fapt care lasă deschisă
întrebarea: în ce măsură jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein nu sunt
efectul cinetic al jocului de cuvinte
al dadaiştilor?
În sfârşit, facem la stânga din
Neumarkt pe mult aşteptata Spiegelgasse.
– Iată Calea Regală! Pe aici se
întâmpla ieşirea din timp a dadaiştilor...
La prima vedere, nimic deosebit.
O îngustă alee pietonală, lungă de
nici două sute de metri, care merge
înspre cheiul râului Limmat în pantă
uşoară, cu propriul scuar şi o mică
cişmea în stil neoclasic. Guarda e
passa, îmi şopteşte Vergiliul meu, şi
lasă-ţi inima să fie atentă la detalii.
Căci în detalii se ascunde începutul
tuturor revoluţiilor. Aşteptam rătăcit
precum Dante în selva oscura ,
întrebându-mă când şi de unde va
bate bumbumul iluminării dadaiste.
– Priveşte în stânga sus! Acolo e
balconul dadaist, „le balcon de Dada”
de care vorbeşte Tzara în Prima
aventură celestă a Dlui Antipyrine:
„balconul din care putem auzi marşurile
militare şi să coborâm tăind aerul ca
un serafim într-o baie populară pentru
a urina şi a înţelege parabola”12.
Pomenita baie populară este în
proximitate şi se numeşte Untere
Letten. A fost înfiinţată în 1909 pe
malul râului Limmat şi a rămas
neschimbată până azi. Iniţial a fost
rezervată bărbaţilor, până când
sufragetele au trecut-o pe lista
revendicărilor lor.
Am privit mai atent clădirea cu
trei etaje de la numărul 12. Era prima
casă cu balcon de pe Spiegelgasse.
Ca multe clădiri din centrul vechi,
clădirea avea un singur balcon. Însă
ce balcon! Aurit, într-un stil rococo
ce nu cadra defel cu faţada minimalistă,
stil Bauhaus sau cămin sovietic de
nefamilişti. După ce am admirat
balconul dadaist, însoţitorul mi-a
arătat două plăci de marmură poziţionate
deasupra intrării de la nr. 12. Am
făcut ochii mari. Pe una sta scris „În
această casă a murit pe 9 februarie
1837/ poetul Georg Büchner”. Pe
cealaltă se amintea că în aceeaşi
clădire cu studentul sărac la filosofie,
cu revoluţionarul care se adresa
ţăranilor din ducatul de Hessa cu
salutul „Pace în cocioabe! Moarte
în palate!, a locuit tocmai... primarul
oraşului Zürich! Am devenit mai
concesiv la această glumă a istoriei
amintindu-mi de viaţa scurtă (a murit
la 24 de ani) şi tragică a celui considerat
azi părintele teatrului absurdului,
martirul proto-marxismului şi, adaug
eu, înainte-mergătorul existenţialismului,
cel care a afirmat cu mult înaintea
lui Camus şi al lui Mythe de Sisyph
că „Lumea e haos. Neantul este zeul
care urmează să vină pe lume” (Moartea
lui Danton, IV, 3). Privind balconul
celui care a clădit regatele Pipi şi
Popo, puteam înţelege mai bine de
ce un dadaist a zăbovit cu insistenţa
unei metafore şi cu intensitatea unei
iluminări sub un balcon aurit. De aici
se auzea perfect bubumbumul care
l-a răvăşit pe Tzara.
Decis să cercetez mai atent clădirile
de pe Spiegelgasse, m-am oprit peste
drum, în faţa casei cu nr. 11. Ascunsă
de o copertină, o placă memorială
amintea trecătorilor că „În această
casă a trăit/ între 1741-1778/ Johşannţ
Caspar Lavater/ Aici l-a vizitat în
1775 Goethe”. Despre filosoful şi
poetul Lavater circulă multe picanterii,
câteva au tot non-sensul vânat de
dadaişti. În primul rând, prietenia
cuviosului pastor zwinglian cu tânărul
Goethe a început pe când germanul
era un ilustru necunoscut, iar elveţianul
un faimos autor. Resortul acestei
ciudate prietenii a fost, din partea
lui Lavater, vanitatea, păcat considerat
capital de orice bun creştin. Pastorul
s-ar fi interesat de tânărul Goethe
doar fiindcă germanul i-a publicat
o elogioasă cronică la cartea Perspective
la eternitate (1772). Însă, lucrarea
care a făcut vâlvă şi care a făcut
din Lavater unul din cei mai faimoşi
şi mai bogaţi scriitori ai timpului său
rămâne Fragmente fizionomice (1775-
1778). Cele 4 volume l-au propulsat
pe pastor până dincolo de prim-planul
vieţii publice, până hăt, departe,
pe tărâmul lui Lucifer! Căci, ideea
absurdă, am spune chiar dadaistă, a
„corpului lizibil” a fost luată de cleric
din lecturile filosofiei oculte, mai
exact, din Humana physiognomia
(1586) a lui Giambattista della Porta.
Privit prin prisma acestei preluări
interzise, piosul Lavater ar trebui pus
alături de necromanţi şi de magicieni.
Care sfârşeau invariabil pe rug...
Esenţializând, „ştiinţa fizionomică”
teoretizată de Lavater lega întreita
viaţă a omului: animalică, morală
şi intelectuală, de părţile corpului
uman. Corpul anatomic devenea astfel
un soi de display antropocosmic,
putând ilustra întregul profil, spiritual,
moral şi temperamental, al unui
individ. De altfel, filosofia ocultă
spune, iar Lavater repetă odată cu
ea,„totul vorbeşte şi curge împreună”.13
Dacă s-ar fi limitat la teoria „corpului
lizibil”, poate că filosofia pastorului
protestant nu ar fi azi decât o curiozitate
pe panoplia ocultismului, dar Lavater
a ţinut morţiş să demonstreze că „die
anatomische Physiognomik” este mai
mult decât o filosofie, este o tehnologie
de prezis viitorul. Obsesia aceasta
a făcut însă din „ştiinţa corpului” o
reîntoarcere la reputatio daemonica
din vremea lui Faust. Mai trebuia un
pact scris cu sânge şi absurdul s-ar
fi confundat cu numele acestui Ianus
bifrons. Căci Lavater rămâne un
amestec ciudat de creştin habotnic
şi spirit luciferic, un înger şi un demon
ieşind de sub aceeaşi robă protestantă.
Dualitatea acesta i-a adus numeroşi
detractori. Unii, precum Goethe, l-au
acuzat de ipocrizie şi chiar de nebunie.
Dar nu ne-a învăţat, oare, Platon
că nebunia este doar o aqua forte cei
revelează omului adevăratul chip?
O spune şi Tzara în Manifestul Dada
1918: „Curăţenia individului se afirmă
după starea de nebunie, de nebunie
agresivă, completă, împotriva unei
lumi lăsate pe mâna bandiţilor
care deşiră şi distrug secolele”. Doar
că nebunia dadaiştilor transgresa
individualul şi cerea să fie balamucul
unei întregi societăţi. O nebunie
generală, nebunia Dada! Menită să
cureţe putridul corp social şi să-i
ofere umanităţii speranţa unui nou
început: „Fiecare om să strige: avem
înaintea noastră o mare operă distructivă,
negativă de realizat. Să măturăm, să
curăţăm!”14. Până la un punct, revoluţia
Dada a fost o eliberare de certitudini,
o exorcizare a tuturor demonilor
raţionali care posedau îmbătrânitul
corp social. O revoluţie a iraţionalului,
continuă şi fără de-nceput, cum o
vede Hugo Ball: „Foarte uşor de
înţeles, teribil de simplu, Dada război
mondial fără sfârşit, Dada revoluţie
fără început […] Dada Tzara, Dada
Huelsenbeck, dada m’dada, dada
m’dada dada mhm, dada dera dada,
dada Hue, dadauh”.15
În punctul cel mai înalt al Aleii
Oglinzii se află clădirea cu numărul
14. Sub fereastra cu obloane albastre
de la etajul II, o placă de marmură
atestă cu majuscule negre: „Aici a
trăit de la 21 februarie 1916 la 2
aprilie 1917/ Lenin/ conducătorul
Revoluţiei Ruse”.
– În februarie 1916, când se mută
pe Aleea Oglinzii, Lenin aduce cu
el un mit neaşteptat. Mitul influenţei
filosofiei politice asupra tribului Dada.
Eu unul nu cred în acest tribut ideologic
plătit de dadaişti profetului în rubaşcă.
E o mistificare iscată din coincidenţa
aproape suprarealistă, Hugo Ball o
numeşte „stranie întâmplare (seltsame
Begegnisse)”, că tătuca Lenin s-a
mutat în Zurich exact în luna în care
se deschide aici Cabaretul Voltaire.
Mulţi au făcut din întâlnirea celor
două revoluţii un semn providenţial
şi s-au grăbit să-l numească pe Lenin
trompetul care a dat deşteptarea
dadaiştilor, aliniindu-i sub flamura
roşie a revoluţiei totale. E ca şi
când aş spune eu acum că întâlnirea
lui Tzara cu Ana Pauker, semnalată
de istoricul Robert Levy, a determinat
în România epurarea culturală. Că
doar, nu-i aşa?, epurarea a fost
teoretizată de manifestele Dada:
„avem înaintea noastră mult de distrus,
de negat. Să măturăm, să curăţăm!”...
Cât despre prezenţa efectivă la
Cabaretul Voltaire a activistului
bolşevic, avem tăcerea elocventă a
lui Hugo Ball. Ori, patronul afacerii,
admirator a tot ce vine din „phantastiche
Russland”, îl menţionează pe Lenin
în jurnal ca pe un colocatar al aceleaşi
străzi şi nicidecum ca pe o prezenţă
activă la orgiile antisistem din cabaret:
„pe când aveam Cabaretul Voltaire
din Zürich pe Spiegelgasse 1, la
numărul 6, pe partea cealaltă, dacă
nu mă înşel, locuia Dl. Ulianov-Lenin.
Trebuie că auzea muzica şi tiradele
noastre în fiecare seară, dar nu
ştiu dacă cu plăcere şi profit”16.
– Cei care au pus în circulaţie
povestea despre vizitele lui Ulianov
la Cabaretul Voltaire, precum biograful
lui Tzara, François Buot, dau vina pe
Marcel Iancu, citând un jurnal pe
care nimeni nu l-a văzut!
Am ridicat din umeri, lăsând în
seama istoricilor să descâlcească
acest mister. Tovarăşul meu de
peripatetice plăceri pornise deja la
vale pe Spiegelgasse, lăsând în urmă
pe caldarâm glosele mele nerostite
la mitul „Lenin Dada”. Toată lumea
uită, aş mai fi vrut eu să spun, ce a
spus Tzara însuşi. În interviul dat
la BBC pe 10 februarie 1959 a spus
că e posibil să fi jucat şah cu un
oarecare Lenin la cafeneaua Terrasse
din Zürich, doar că nu a ştiut decât
mult mai târziu „că Lenin era Lenin”.
__________
1 H. Ball, Die Flucht aus der Zeit,
München u. Leipzig, Verlag Von Duncker
& Humblot, 1927, p. 77.
2 editorial în „American Art News”,
vol. 19, no. 25/ April 2, 1921, p. 1.
3 L. Northon, Buddha of the Bathroom,
în „The Blind Man” no. 2/ mai 1917, [p. 7].
4 R. Hülsenbeck, Memoirs of a Dada
Drummer, University of California Press,
Berkeley, 1991, p. 63
5 idem, p. 42.
6 H. Ball, Gesammelte Gedichte, Verlag
der Arche, Zürich, 1963, p 118, v. et Die
Flucht aus der Zeit, p. 99.
7 idem, p. 33.
8 T. Tzara, La première aventure
céléste de Mr. Antipyrine, Collection
Dada, Zürich, 1916, p. 9.
9 idem, p. 3.
10 idem, p 13.
11 M. Schlic, Die philosophische
Bedeutung des Relativitätsprinzips în
„Zeitschrift für Philosophie und philosophische
Kritik”, Bd. 159, p. 129–175.
12 T. Tzara, La première aventure
céléste de Mr. Antipyrin, p. 9-11.
13 J.C. Lavater, Physiognomische
Fragmente, Bd. I, Leipzig und Winterthur,
1775, p. 5.
14 T. Tzara, OEuvres complètes. 1,
Flammarion, 1975, p. 366.
15 H. Ball, Manifestul din 1916 citit
la deschiderea Cabaretului Voltaire.
16 H. Ball, Die Flucht aus der Zeit,
p. 172.
