...Cine a fost Wilkins
şi când a fost compus
Pericle
George Wilkins (1576-1618) a fost un
cârciumar, hangiu şi precupeţ londonez cu
preocupări artistice. Debutează ca dramaturg
în anul 1607 cu o piesă scrisă în coautorat cu
William Rowley şi John Day, intitulată The Travels
of the Three English Brothers (Călătoriile
celor trei fraţi englezi), un text dedicat celebrilor
fraţi Sherley, catolici englezi auto-exilaţi din
Anglia reformată. (Anthony şi Robert Sherley
au contribuit la modernizarea armatei persane,
permiţându-i şahului Abbas cel Mare să
obţină o victorie zdrobitoare împotriva Imperiului
Otoman.) În acelaşi an scrie piesa de mare succes
The Miseries of Enforced Marriage (Nenorocirile
căsătoriei încheiate cu de-a sila), care preia şi
dezvoltă o temă din A Yorkshire Tragedy (O
tragedie petrecută în York), o piesă astăzi atribuită
lui Thomas Middleton, care figurase în repertoriul
companiei Oamenii Regelui.
Wilkins şi Shakespeare se cunoşteau, însă,
de mai demult, dacă ne gândim că ambii
aveau simpatii pro-catolice. Împreună aveau să
se înfăţişeze şi în instanţă, în calitate de martori,
în procesul civil intentat de Stephen Bellot
peruchierului Christopher Mountjoy în anul
1612, pentru nerespectarea clauzelor referitoare
la zestrea promisă dar neacordată miresei sale.
În anul 1604, la data căsătoriei tânărului Bellott
cu Marie Mountjoy, Shakespeare fusese chiriaşul
familiei Mountjoy, în cartierul Cripplegate, şi
se ocupase de aranjarea căsătoriei, iar Wilkins
era unul dintre vecini...
E. A. J. Honigmann este primul exeget
care observă că Wilkins îşi publică piesele
adăugând pe pagina de titlu menţiunea „aşa
cum este jucată în prezent de Oamenii Maiestăţii
Sale“1. În epocă, piesele ajungeau la tipar prin
grija companiei teatrale, nu a autorilor, care,
după operaţiunea de predare / achiziţie nu
mai puteau emite niciun fel de pretenţie de
proprietate intelectuală. De regulă, şi aşa
se întâmplă şi pe pagina de titlu a ediţiilor
in-cuarto a pieselor shakespeariene, se
menţionează „aşa cum a fost jucată cu
mare succes, în repetate rânduri etc.“ Wilkins,
un outsider în lumea dramaturgiei londoneze,
încalcă legile (pe atunci!) nescrise ale copyright-ului
şi îşi publică piesele încă aflate în repertoriu:
autorul câştigă, astfel, un ban în plus, dar, totodată,
subminează încasările trupei de actori.
Actorii, deja păţiţi de două ori, acceptă
cu greu colaborarea lui cu dramaturgul-şef al
companiei, dar, pentru a evita o nouă lovitură
sub centură, îi interzic, probabil, accesul până
şi la manuscrisul ce conţine propria lui contribuţie2.
Devenit persona non grata, Wilkins nu se dezminte:
el pare să se fi răzbunat nu o dată, ci de două ori
pe foştii lui colaboratori, Oamenii Regelui,
publicând mai întâi un roman, The Painful
Adventures of Pericles, Prince of Tyre (Chinuitoarele
aventuri ale lui Pericle, Prinţul Tyrului), în anul
1608, iar mai apoi, în 1609, şi piesa Pericle.
Paradoxal, romanul este mult mai coerent la
nivelul acţiunii şi al caracterizării personajelor
decât textul fragmentar al piesei. Există o explicaţie
şi pentru acest fapt: acolo unde nu şi-a mai
amintit pasaje sau replici din piesă, Wilkins a
recurs la una dintre sursele primare ale celor doi
dramaturgi – în terminologia zilelor noastre:
a plagiat – o altă scriere în proză, de Laurence
Twine, scrisă la 1576, reeditată în 1607: The Pattern
of Painful Adventures of Apollonius (Modelul
dureroaselor aventuri ale lui Apollonius), o
adaptare a povestirii despre Apollonius din
Tyr a poetului medieval John Gower (1330-1408),
din poemul Confessio Amantis. După cum observa
Kenneth Muir, Wilkins trebuie să-şi fi terminat
romanul după data la care Shakespeare a încheiat
compunerea părţii finale a piesei, deoarece
personajele lui Wilkins au aceleaşi nume ca şi
cele inventate de Marele Will3. Şi, parcă
pentru a răsuci cuţitul în rana actorilor trădaţi,
pe pagina de gardă a romanului său, Wilkins a
precizat că aceasta este „povestea adevărată din
piesa Pericle, prezentată de curând de nepreţuitul
şi străvechiul poet John Gower“. Gower, după
cum se poate constata la lectura piesei, apare ca
personaj învestit cu funcţie de cor, recitând
prologuri, comentând acţiunea şi făcând trecerea
de la un episod la altul.
Datarea exactă a piesei nu poate fi discutată
decât în contextul colaborării dintre cei doi
autori. Anii 1600-1610 reprezintă deceniul cu cel
mai mare procentaj de piese scrise în coautorat
din tot intervalul 1590-17204. În 1607, Wilkins
se afla la apogeul meteoricei sale cariere de
dramaturg, piesele lui figurând în repertoriul
Oamenilor Regelui, pe când Shakespeare se afla
la capătul unui maraton artistic în care încheiase
monumentalele sale tragedii Regele Lear, Macbeth
şi Antoniu şi Cleopatra. Acumulase oboseală
şi, aşa cum şi el fusese ajutat de alţi dramaturgi
la începuturile sale, era dispus să-i încurajeze
pe tinerii care promiteau (John Marston, Thomas
Middleton şi John Fletcher sunt doar câţiva dintre
cei promovaţi de Will în aceşti ani). Suzanne
Gossett crede că Wilkins i-a propus lui Shakespeare
să scrie împreună o piesă în momentul în care
acesta lucra la Coriolanus (în ambele piese apare
tema foametei, a penuriei) şi continua să fie
preocupat de relaţia dintre taţi şi fiice (tratată
în Regele Lear), de imaginea femeii dominatoare,
distructive (v. Lady Macbeth sau Volumnia
din Coriolanus). Probabil că şi unele elemente
biografice i-au înrâurit actul creaţiei: în anul
1607, într-un interval de numai patru luni,
Shakespeare îşi pierde şi nepotul de frate, şi
fratele (pe Edmund, înmormântat la 31 decembrie
1607), după care fiica lui mai mare, Susanna, dă
naştere unei copile la 21 februarie 1608. Nu-i
greu să ne închipuim cu câtă anxietate a aşteptat
Will acest moment, dată fiind rata ridicată a
mortalităţii la naştere în epoca respectivă, sau
faptul că acest moment i-ar fi putut sugera scena
morţii aparente a Thaisei la naşterea Marinei5.
Datarea cea mai probabilă a piesei rămâne
primăvara anului 1608. Teatrul în aer liber The
Globe îşi deschide stagiunea în aprilie. La sfârşitul
lunii iulie, autorităţile ordonă închiderea temporară
a teatrelor din cauza unei noi epidemii de ciumă
şi acestea vor rămâne închise până la sfârşitul
anului. În lipsa unei alte activităţi lucrative,
Wilkins tipăreşte, spre sfârşitul anului, varianta
romanească a piesei. Cum teatrele continuă
să nu funcţioneze nici în 1609, un grup de actori
înfometaţi, cel mai probabil instigaţi tot de
Wilkins, reconstituie din memorie textul abreviat,
ciuntit, al lui Pericle şi îl publică în schimbul
unei sume de bani modice6.
Rămâne, însă, un alt mister încă nerezolvat
în chip convingător: cum a reuşit Wilkins să dea
o versiune mai completă, mai convingătoare
decât în piesă, într-o scenă categoric atribuită
lui Shakespeare, replicilor prin care Marina, fiica
lui Pericle, ajunsă prizonieră în bordelul din
Mytilene, reuşeşte să-şi păstreze virginitatea
convingându-l pe guvernator să-i salveze onoarea?
Gary Taylor şi MacDonald P. Jackson cred
că Wilkins a avut, totuşi, iniţial, acces, la o versiune
necenzurată a piesei, în timp ce „dictarea“
ulterioară s-a făcut după versiunea cenzurată
de Edmund Tilney7. Această convingere i-a
îndemnat pe cei doi îngrijitori de ediţie să
introducă în textul piesei unele pasaje mai
convingătoare, în opinia lor, în conturarea unor
situaţii dramatice. Philip Edwards, în schimb,
este, pur şi simplu, de părere că actorul care a
reconstituit din memorie scena respectivă nu a
înţeles logica acesteia şi a văzut în Lisimah un
personaj de-o moralitate ireproşabilă, în
genul Ducelui din Măsură pentru măsură, coborât
în lumea interlopă a bordelurilor doar pentru
a-şi pune, incognito, supuşii la încercare8.
După căderea sa în dizgraţie, Wilkins îşi
încetează activitatea de dramaturg; devine o
figură dubioasă, client al tribunalelor londoneze,
acuzat în mai multe rânduri pentru molestarea
unor femei, fiind bănuit că hanul lui găzduia,
în realitate, un bordel.
Iată, mai jos, o scenă din Actul IV, atribuit
integral lui Shakespeare. (G.V.)
SCENA 2
Intră Proxenetul, Codoaşa şi Ghiulea9.
PROXENETUL: Ghiulea!
GHIULEA: Da, şefu’!
PROXENETUL: Fă un studiu de piaţă aprofundat.
Mytilene-i plin de berbanţi. Prea am pierdut bani
în zilele de târg din lipsă de fufe.
CODOAŞA: De când mă ştiu n-am dus aşa o lipsă
de fârţe. Le-avem doar pe amărâtele alea trei şi fac şi
ele ce fac şi, de-atâta şmotru, sunt ca şi terminate.
PROXENETUL: Păi, hai să facem rost de nişte prospături,
oricât ne-ar costa. Meseria practicată fără conştiinţă
n-o să ne-aducă profit.
CODOAŞA: Că bine zici. Da’ n-am crescut noi nişte
amărâte de copiliţe din flori... să tot fie v’o unşpe la număr...
GHIULEA: Ăhă, până la unşpe ani, iar pe urmă le-ai
pus la produs – dar ziceaţi să prospectez piaţa?
CODOAŞA: Păi, ce altceva ne-a mai rămas de făcut?
Dacă se porneşte să bată vântul mai tare, ne face fărâme
marfa pe care-o avem în stoc, că-i roasă toată de boală.
PROXENETUL: Că bine zici. Nu-mi dă pace conştiinţa
de bolnave ce sunt. Bietul transilvănean10 care s-a
culcat cu hâţa aia mică a mierlit-o.
GHIULEA: Ăhă, l-a umplut de scame-n sânge cu bijboaca
ei, l-a făcut friptură pentru viermi. Da’ mă duc să
prospectez piaţa.
PROXENETUL: Ehe, cu trei-patru mii de ţechini11 de
căciulă am putea trăi liniştiţi şi ne-am putea retrage
din afaceri.
CODOAŞA: Şi pentru ce să ne retragem, rogu-te frumos?!
PROXENETUL: Ah, pentru că reputaţia nu ni se trage
de la câştig, şi nici câştigul nu-i pe măsura primejdiei.
Aşa că, dacă am putea strânge o avere frumuşică până
mai suntem tineri, zău, n-ar strica să-nchidem prăvălia.
Başca, ne avem pe nasoale cu zeii; iată un motiv în
plus ca să ne retragem.
CODOAŞA: Lasă, mai sunt şi alţii care încalcă legea la
fel ca noi.
PROXENETUL: La fel ca noi, da, dar mai cu dichis.
Noi o încălcăm naşpa de tot. Şi profesia noastră nu-i
nici meşteşug, nici vocaţie. Uite-l pe Ghiulea.
(Intră Ghiulea cu piraţii şi Marina.)
GHIULEA (către piraţi): Poftiţi, domnilor. Şi spuneaţi
că-i fată mare?
UN PIRAT: A, domnule, nu încape nicio îndoială.
GHIULEA: Stăpâne, am bătut palma pentru bucăţica
asta. Dacă-ţi place de ea, bine; dacă nu, se cheamă
că pierd avansul pierdut.
CODOAŞA: Măi, Ghiulea, da’ e bună de ceva?
GHIULEA: Arată bine la mutră, vorbeşte gigea şi are
nişte ţoale trăsnet: şi nu-i mai trebuie şi altceva ca
să fie dorită.
CODOAŞA: Ce preţ are, Ghiulea?
GHIULEA: N-am reuşit să i-l reduc nici cu un sfanţ:
e o mie de galbeni.
PROXENETUL: Ei, domnilor, urmaţi-mă; o să vă
căpătaţi banii îndată. Nevastă, bag-o în casă,
învaţ-o ce are de făcut, să nu-şi dea cu stângu-n dreptu’.
(Iese cu piraţii.)
CODOAŞA: Ghiulea, notează-ţi semnalmentele ei,
culoarea părului, a feţei, înălţimea, vârsta, virginitatea
garantată şi dă de veste „O să-i facă safteaua cel care
plăteşte mai mult.“ Aşa o feciorie costă, neicuşorule,
dacă bărbaţii or mai fi ce-au fost. Hai, executarea.
GHIULEA: Mă pun pe treabă.
(Iese.)
MARINA: Uf, cât s-a moşmondit şi Leonin.
Trebuia să dea, nu să vorbească-atâta;
De ce n-au fost câinoşi piraţii ăştia,
Să mă arunce-n mare, -n căutarea mamei?
CODOAŞA: De ce plângi, frumuşico?
MARINA: Pentru că-s frumuşică.
CODOAŞA: Ei, hai, aşa au vrut zeii.
MARINA: Eu nu-i acuz pe ei.
CODOAŞA: Ai căzut în mâinile mele şi, probabil, vei
scăpa cu viaţă.
MARINA: Cu-atât mai vinovată-s c-am scăpat
Din mâinile ce m-ar fi omorât.
CODOAŞA: Ăhă, şi ai să-ţi petreci viaţa în plăceri.
MARINA: Ba nu.
CODOAŞA: Ba da, şi ai să deguşti tot soiul de domnişori.
Ai s-o duci bine şi-o să ai parte de tot felul de berbanţi.
Ce face??? Îţi astupi urechile?
MARINA: Tu eşti femeie?
CODOAŞA: Ce-ai vrea să fiu dacă nu femeie?
MARINA: Sau o femeie cinstită sau deloc femeie.
CODOAŞA: Să fiu a naibii dacă nu pun biciul pe
tine, gâsculiţo! Tare mă tem c-o să am bătaie de cap
cu tine. Hai, hai, eşti o mlădiţă neroadă şi-ai să te îndoi
după bunul meu plac.
MARINA: Mă ocrotească zeii!
CODOAŞA: De-or vrea şi zeii să fii ocrotită de către
berbanţi, Ei bine, ei or să-ţi aducă alinare, ei or să te
hrănească şi ei or să te zgândărească.
(Intră Ghiulea.)
Uite că s-a întors Ghiulea. – Ia zi, dom’le, ai răspândit
vestea în târg?
GHIULEA: A băgat strigări până-n cel mai mic detaliu;
cu glasul meu i-am zugrăvit portretul.
CODOAŞA: Şi spune-mi, rogu-te, care a fost reacţia
lumii, mai ales a celor tineri?
GHIULEA: Pe cinstea mea, mă ascultau de-ai fi zis
că ascultă testamentul lăsat de tatăl lor. Era un spaniol
căruia îi curgeau balele de-ai fi zis că şi-o pune cu ea
în timp ce-mi asculta descrierea12.
CODOAŞA: Mâine o să apară aici cu cel mai mişto guler
din dotare.
GHIULEA: Ba diseară, diseară! Da’ nu-l ştii, stăpână,
pe cavalerul ăla franţuz de umblă adus de şale de-atâta
ciocăneală?
CODOAŞA: Pe cine? Pe Monsieur Veroles13?
GHIULEA: Ăhă; când mi-a auzit strigarea, a dat să
ţopăie de bucurie, dar s-a oprit cu un geamăt şi s-a
jurat că vine s-o vadă mâine.
CODOAŞA: Mda, deh, ăsta a venit aici cu boala la
purtător; la noi nu face decât să şi-o reînnoiască. O să
poftească pe la noi, să-şi lase ducaţii şi să se pricopsească
cu scame-n sânge14.
GHIULEA: Ehe, dacă am avea câte un călător din fiecare
naţiune, pe toţi i-am adăposti sub firma noastră.
CODOAŞA (către Marina): Te rog, apropie-te. O să
strângi o avere frumoasă. Ascultă aici, tre’ să te prefaci
că ţi-e groază de treaba pe care ai s-o faci de bunăvoie,
că ţi-e silă de profit acolo unde ai de câştigat mai mult.
Smiorcăiala pricinuită de viaţa pe care o duci va stârni
mila amanţilor. Rareori se-ntâmplă ca mila să nu se
însoţească cu părerea bună, iar aceasta nu-i altceva
decât un câştig în plus.
MARINA: Nu te-nţeleg.
GHIULEA: Ah, şefa, fă-o să priceapă, fă-o să priceapă.
Trebuie să-i ştergem rapid roşeaţa din obraji cu niscai
exerciţii
CODOAŞA: Că bine zici, pe cinstea mea; aşa-i, căci
până şi mireasa tot îmbujorată de ruşine se-apucă
de treaba aia legiuită.
GHIULEA: Deh, unele da şi unele ba. Şefa, dar dacă
m-aş tocmi şi eu pentru feliuţa asta...
CODOAŞA: Ai şi tu voie să-ţi tai o fărâmă de pe frigare.
GHIULEA: Păi, am.
CODOAŞA: Cine-ar putea să-ţi tăgăduiască dreptul
ăsta? Ia vino-ncoa’, tinerico; mamă, ce-mi plac ţoalele
tale.
GHIULEA: Pe cinstea mea, nu tre’ să i le schimbăm
deocamdată.
CODOAŞA (dându-i bani lui Ghiulea): Ghiulea, ţine
de cheltuială în oraş. Să afle lumea ce oaspete ne-a
sosit. N-ai nimic de pierdut dacă o să avem clienţi
gârlă15. Când firea a creat această minunăţie, s-a gândit
să ai şi tu parte de-o bucăţică bună. Aşa că dă sfoară-n
ţară, ce frumuseţe avem aici, şi ai să culegi roadele
reclamei ce-i faci.
GHIULEA: Şefa, îţi promit că nici tunetul n-o să-i
stârnească mai rapid pe ţiparii din albia râului decât
laudele aduse frumuseţii ei pe fustangii pofticioşi.
O să-ţi aduc diseară câţiva.
(Iese.)
CODOAŞA: Hai, vino cu mine.
MARINA:De arde focul, are vârf pumnalul
Şi-adâncă-i apa, tot îmi voi păstra
Fetia. Diana, nu mă lăsa.
CODOAŞA: Ce treabă avem noi cu Diana? Hai, rogu-te,
vii odată?
(Ies.)
SCENA 4
Intră Gower.
GOWER:Timpu-l scurtăm şi spaţiu-l comprimăm
Şi, dacă vrem, pe-o scoică navigăm,
Închipuirea noastră să o poarte
Din ţară-n ţară, până hăt departe.
De ne iertaţi, noi vinovaţi n-om fi
Că-n toate ţările se va vorbi
Aceeaşi limbă16. Şi vă rog fierbinte,
În pauze să luaţi cu toţi aminte
La ce urmează. Pericle, acum,
Pe mare iarăşi s-a pornit la drum
Cu o suită numeroasă, gata
Să-şi vadă bucuria vieţii – fata.
Bătrânul Helicanus e cu el,
Iar la conducere-i lăsat acel
Bătrân Escaniu, -n funcţie promovat
De Helican. Iar regele-i purtat
Spre Tars de nave bune şi de vântul
Prielnic, generos, iute ca gândul.
Şi gândul vostru, înălţat în zbor,
Vrea fata dusă-acasă repejor,
Dar ea s-a dus. Priviţi-i, sunt ca nişte
Umbre, fire de praf ce-or să se mişte
O clipă doar. Iar eu am să vă-mpac
Văzul cu-auzul, arătând ce fac.
(Pantomimă. Dintr-o parte intră Pericle cu suita lui,
iar din cealaltă Cleon şi Dionyza. Cleon îi arată mormântul
Marinei, la care Pericle izbucneşte în plâns, îmbracă
un sac, în semn de doliu17, şi pleacă copleşit de durere.
Cleon şi Dionyza ies în direcţie opusă.)
Şi iată cum pe om îl amăgeşte
Durerea simulată vicleneşte.
Pericle, de-ntristare chinuit,
Printre suspine, de lacrimi stropit,
Pleacă din Tars jurând că niciodată
Nu s-o spăla, nici tunde a sa pleată.
Pe mare, -n sac de pânză jalea-şi plânge,
Furtuna sufletească trupu-i frânge
Şi, totuşi, scapă. Ar mai fi de spus
Şi al Marinei epitaf, compus
De mârşava de Dionyza.
(Citeşte inscripţia de pe mormântul Marinei.)
(................................................)
Ticăloşia merge mână-n mână
Cu linguşirea, de-o ai la-ndemână.
Pericle crede că-i e fiica moartă.
Iată-l lăsându-se purtat de soartă
Unde-o vrea ea; pe scenă vom vedea
Câte mizerii-ndură fiică-sa
’N bordel.
Gândul vă poarte-acum alene,
Pe-aripa lui, până la Mytilene.
(Iese.)
(Fragmente din prefaţa şi traducerea care vor
apărea în volumul XIV din integrala Shakespeare,
Opere, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018)
Comentariu şi traducere
de George Volceanov
__________
1 E. A. J. Honigmann, The Stability of Shakespeare’s
Text, University of Nebraska Press, Lincoln, Nebraska,
1965, pp. 178-180.
2Cf. Gary Taylor şi MacDonald P. Jackson, „Introduction
and Notes to Pericles “, în Stanley Wells and G.
Taylor (ed.), Shakespeare: A Textual Companion,
Oxford University Press, Oxford, 1987, pp. 557-558.
3 Kenneth Muir, Shakespeare as Collaborator, Methuen
& Co., London, 1960, p. 74.
4 Paulina Kewes, Authorship and Appropriation:
Writing for the Stage in England, 1660-1710, Oxford
University Press, Oxford, 1998, pp. 232-235.
5 Suzanne Gossett, op. cit., pp. 57-60.
6 Ibidem, p. 61.
7G. Taylor şi MacD. P. Jackson, op. cit., p. 558. Pentru
modul de funcţionare a cenzurii în epoca elisabetană
şi iacobită, v. George Volceanov, Studiu introductiv,
în William Shakespeare, Opere, Vol. I, Editura Tracus
Arte, Bucureşti, 2016, pp. 36-42; G. Volceanov, „Troilus
şi Cresida: o comedie sumbră cenzurată“, în William
Shakespeare, Opere, Vol. V, Editura Tracus Arte, Bucureşti,
2012, pp. 145-167 ?i G. Volceanov, „Sir Thomas More:
Shakespeare, coautor al unei piese cenzurate“, în William
Shakespeare, Opere, Vol. XII, Editura Tracus Arte,
Bucureşti, 2017, pp. 305-320.
8 Philip Edwards, Introduction, în Pericles, New
Penguin Shakespeare, Penguin Books, Harmondsworth,
1976, p. 24.
9 În original Boult, un nume englezesc care, tradus
literal, înseamnă „Proiectil“ şi care nu are nicio noimă
într-un episod cu acţiunea plasată la Mytilene, în
antichitate. Mytilene se află pe insula Lesbos.
10 Avem aici un alt anacronism: Taşcu Gheorghiu a
tradus Transylvanian drept „transylvan“, deşi Marele
Will se referă la un locuitor al principatului de pe
teritoriul României de azi. În aceeaşi scenă apar referiri
anacronice şi la clienţi de origine spaniolă şi franceză.
11 Un alt anacronism: Shakespeare introduce în Grecia
antică monede din Italia renascentistă, cequins în
engleză, zecchini în italiană.
12 Spiritul pudibond şi cenzura epocii comuniste l-au
determinat pe Taşcu Gheorghiu să traducă astfel: „Era
un spaniol căruia-i lăsase gura apă într-atât că, numai
ce i-am zugrăvit-o eu, a şi căzut la pat.“
13 În limba franceză, verolé înseamnă „sifilis“, ceea
ce spune totul despre respectivul „muşteriu“.
14 Şi această replică prezintă semnele autocenzurii în
versiunea lui Taşcu Gheorghiu:„(...) La adăpostul casei
noastre n-are decât să-şi cheltuiască coroanele.“
Coroanele (crowns în original) erau monede de franceze
de aur, dar în teatrul shakespearian crown înseamnă
şi „chelie“, „cădere a părului provocată de sifilis“.
15 Taşcu Gheorghiu traduce aici, în mod eronat,
sintagma by custom din original: „...Şi n-ai să pierzi
nimic dacă-i îmbogăţeşti învăţătura“. De fapt, CODOAŞA
se referă la bunul mers al afacerii prin recrutarea unei
clientele numeroase.
16 Scuza lui Gower este nefondată în condiţiile în care,
la data acţiunii din piesă, greaca avea statut de lingua
franca, limbă internaţională în întregul bazin al
Mediteranei.
17 Purtarea sacului ca strai de doliu apare întâia
oară în Geneza (37: 34).
