Când, adolescentă fiind, am auzit pentru prima oară, într-o superbă interpretare a lui Constantin Silvestri, fragmente din Tristan, am înţeles că ,drogul Wagner" este cu totul altceva decât micile mele trăiri de până atunci, că în această muzică te cufunzi, eşti absorbit ca într-o vrajă ce pătrunde până în adâncul fiinţei. Acum, după mulţi ani, cu altă încărcătură sufletească, pe ,colina verde" în Teatrul lui Richard Wagner am regăsit aceeaşi magie inexplicabilă, pe care atât de mulţi gânditori s-au trudit s-o desluşească. Şi cu cât trece timpul, cu atât se vede mai bine că Wagner nu este numai un fenomen muzical, ci o constelaţie care a iradiat în multe direcţii, în artă, filozofie, politică, literatură, teatru, în social etc. cu efecte diferite dar cu o forţă enormă ce continuă să declanşeze pasiuni, să agite spirite şi astăzi. E curios, dar într-o actualitate zbuciumată de atâtea drame, figura şi moştenirea wagneriană este încă în miezul unor dezbateri şi conflicte zgomotoase. Dezacordurile între generaţii dezvăluite în cărţi explozive despre secrete de familie nu tocmai curate, semnate de rebelii clanului Wagner (Friedelind, Gottfried, Nike),acuzele de naţionalism, antisemitism, nazism şi relaţii privilegiate cu Hitler, contestări acerbe ale sistemelor de lucru şi ale esteticii promovate de dinastie la celebrul Festival bayreuthian, rivalităţile privind succesiunea la conducerea Festivalului revin mereu, în ultimii ani, printre subiectele favorite ale unor scandaluri media. De multe decenii în fruntea prestigioasei întreprinderi stă Wolfgang Wagner,nepotul care o conduce şi astăzi, la optzeci şi doi de ani, cu mână de fier. Cui îi va aparţine viitorul, căruia dintre strănepoţi ? Candidaţii nu lipsesc.Oricum, perioada actuală este destul de incitantă: după Era Cosima şi Siegfried Wagner caracterizată printr-un conservatism extrem, după perioada de glorie de după război -Neu-Bayreuth - plămădită cu geniu de Wieland Wagner care a marcat fundamental estetica spectacolului liric, în prezent Festivalul se deschide către formule şi orientări variate; cele cinci spectacole ale acestei ediţii sunt ca un fel de panoramare asupra ceea ce oferă astăzi teatrul de operă; şi deja se discută cu aprindere cum va arăta, anul viitor, ciclul Inelul Nibelungilor; pentru că Bayreuth-ul nu este numai un mare eveniment internaţional în lumea muzicală, ci şi un model, cel puţin pentru teatrele din sfera germanică.
în timp ce pe ,colina verde" se ,oficiază," în oraş au loc tot felul de manifestări: conferinţe despre operele din seara respectivă, lansări de carte, expoziţii, se joacă parodii, comedii cu tentă biografică iconoclastă, totul este să aibă o cât de vagă legătură cu opera wagneriană, chiar şi anticariatele s-au reprofilat pe această singură temă. La vila Wahnfried locuită de compozitor împreună cu familia sa, astăzi muzeu, şi în vecinătatea ei la casa lui Liszt are loc zilnic muzică de cameră cu programe variate. Paralel, se desfăşoară şi un Festival al tineretului în al cărui program (concerte, jazz, rock, workshop-uri teatrale, expoziţii) intră şi o operă wagneriană de juneţe, puţin cunoscută, Das Liebesverbot, într-o producţie de debutanţi.
Emoţia pe care o simţi urcând, printre copacii seculari, aleea ce duce la Festspielhaus este copleşitoare; e oare starea de aşteptare, e duhul locului sau ceea ce vei auzi este într-adevăr unic? Am citit mult despre soundul excepţional al orchestrei, despre acustica specială a sălii, am ascultat înregistrări, dar sinceră să fiu nu m-am aşteptat la asemenea splendoare: plenitudinea, opulenţa, transparenţa, senzaţia că te afli în miezul sunetului...chiar atunci când bagheta de la pupitru nu este chiar atât de substanţială, cum a fost cazul cu tânărul dirijor japonez Eiji Oue pe care l-am auzit în Tristan şi Isolda. După un frumos Preludiu la actul I, în care a dat muzicii o linişte şi o cursivitate promiţătoare, el a pierdut treptat din tensiune, ajungând la un final plat, nesemnificativ. Ceea ce i-au atras celebrele ,buu-uri" din partea publicului neîndurător. Căci în afara snobilor şi a frumoaselor de la parada modei (nu foarte mulţi la număr),majoritatea este un public de cunoscători până în amănunt, care ştiu tot şi nu iartă nimic. Revenind la Tristan, în montarea lui Cristoph Marthaler, în decorul foarte rece (o sală de aşteptare, de spital îmbrăcată în faianţă galbenă) lumina este cea care însoţeşte acţiunea din lumea exterioară şi face trecerea spre trăirea interioară a eroilor (sugestive ,ozn-urile" care apar, vibrează, dispar, lăsând noaptea să ascundă lungile lor monoloage). în acest context minimalist doar cântăreţilor le-a revenit sarcina să încălzească atmosfera şi au făcut-o cu strălucire. Isolda Ninei Stemme a fost o eroină violentă şi pasionată, cu voce splendidă, netedă şi cu prezenţa plăcută. Un partener pe măsură i-a fost tenorul-cowboy, cum i-au spus ziarele, americanul Robert Dean-Smith; tipic reprezentant al noii generaţii de cântăreţi de peste ocean - statură atletică, voce atletică, timbru bogat baritonal, tehnică impecabilă, el a avut de la început până la final un parcurs ascendent. Chiar dacă îmbrăcămintea modernă, de stradă şi extrema simplificare a scenei au sărăcit imaginea scenică, spectacolul în totalitate are demnitate, o anume nobleţe. Cineva, cred că Baudelaire mare wagnerian, spunea despre Tristan ,Le monde est bien pauvre pour celui qui n'a jamais été assez malade pour savourer cette volupté de l'enfer"; dar mi-e teamă că nici dirijorul Oue şi nici regizorul Marthaler nu au cunoscut vreodată această stare.
Dacă de la Tristan am plecat cu o satisfacţie prudentă, Tannhäuser a fost o trăire de neuitat. Aş spune că am avut un şoc; sub mâna dirijorului Christian Thielemann - copilul teribil al muzicii germane actuale - de la primele sunete se simte o substanţialitate a sunetului, se vădeşte o artă a diferenţierii şi nuanţării, de necrezut. Este fascinant modul în care sculptează muzica cu o claritate şi o transparenţă desăvârşite. Uimitor este şi jocul subtil al tempi-lor prin care influenţează mişcarea dramatică fie că o agită, fie că îi imprimă un patos grandios; geniale sunt tensiunea şi simţul monumentalului cu care şi-a construit întregul.
Spectacolul montat de Philippe Arlaud este o încântare pentru ochi: coloritul luminos, rafinat, luxul şi fantezia costumelor, aspectul feeric, chiar dacă pe alocuri alunecă uşor spre un kitch bine dozat, dau povestirii mistice, sumbre, o vrajă de basm.
Echipa de cântăreţi a răspuns pe deplin. Americanul Stephen Gould este ceea ce se cheamă un veritabil Heldentenor, capabil să susţină această partitură copleşitoare cu rezistenţă, dar şi cu expresivitate. în rolul Elisabetei, foarte sensibilă Ricarda Merbeth, glas limpede, nu mare, dar cu o proiecţie bună ce trece rampa.
După ce ansamblul a ars până la incandescenţă în seara precedentă, prezenţa lui Peter Schneider la pupitru a readus în Lohengrin o temperatură normală (normală pentru ei, adică tot perfecţiune dar mai puţin vibrantă). Spectacolul, sub semnătura regizorului englez Keith Warner, este frumos, are echilibru, idei scenice ingenioase în care se mai întrezăreşte ceva din doctrina Wieland Wagner despre hieratismul atitudinilor, nobleţea liniei, suflul epopeic. Cavalerul salvator nu mai are armură de argint şi într-un peisaj lunar dezolat doar vocalitatea strălucitoare a tenorului Peter Seiffert, bine secondat de soprana Petra-Maria Schnitzer, mai aruncau o rază de lumină, într-o tristeţe apăsătoare.
Când cu trei decenii în urmă Harry Kupfer reda povestea Olandezului zburător ca pe o alternanţă între real şi imaginar, a stârnit dispute; astăzi Claus Guth transpune toată istoria în imaginar, apelând la arsenalul psihanalizei (regresie în copilărie, coşmaruri, Olandezul este dublul tatălui, marinarii şi torcătoarele sunt oglinda complexelor Sentei, iar aspiraţia ei spre sacrificiul suprem este minimalizată de trezirea la o realitate mediocră).Poate mai puţin briliant vocalmente decât celelalte spectacole, acesta a fost valorificat muzical la cote maxime de către orchestra sub bagheta lui Marc Albrecht şi de formidabilul cor al teatrului (pregătit de Eberhard Friedrich) despre care nu se poate vorbi decât în termeni superlativi la toate prestaţiile sale.
Şi dacă Olandezul lui Guth este perfect omogen şi închegat în elementele sale şi nici o clipă transpunerea din operă romantică în psiho-dramă nu merge împotriva muzicii, nu acelaşi lucru se poate spune despre Parsifal în versiunea lui Christoph Schlingensief. Premiera de anul trecut a provocat un scandal care s-a perpetuat şi anul acesta. Foarte curioasă, mi-am dorit o clarificare şi deşi ideea respingerii de plano a unei concepţii înnoitoare îmi repugnă, trebuie să recunosc că am fost la fel de indignată ca mulţi alţi spectatori de inepţia celor văzute. Sub acoperirea unei demagogii banale (toate războaiele sunt criminale, distrugerea planetei, omniprezenţa morţii etc.)sunt asociate grămezi de semne care nu au nici o legătură cu Parsifal, iar scena este supraîncărcată cu cele mai disparate obiecte, imagini. Pe turnanta care se mişcă mereu sunt aglutinate faţade clasice, coteţe, cocioabe, lagăre, platforme petroliere, o rachetă cosmică, o cameră de motel un ,cimitir al artelor" (în care am zărit-o pe Gioconda)etc. în această harababură circulă tot timpul, zeci strecurându-se anevoios, zeci de figuranţi care nu ştii cine sunt şi ce fac şi peste toate se proiectează continuu filme cu aspecte din lumea contemporană (peisaje dezolante, erupţii vulcanice, puii de focă) culminând cu iepurele în putrefacţie în care colcăie viermii filmaţi în gros-plan, însoţind îndelung muzica extatică a finalului. Din nefericire, vânzoleala enervantă de pe scenă m-a împiedicat să ascult muzica şi să valorific la maximum şansa de a savura legendara interpretare a lui Pierre Boulez, care după 30 de ani colaborare, apărea pentru ultima oară la pupitrul Festivalului.
