Fionei Sampson
Mergem prin pădure, vorbind.
Ziua se întunecă. Rafale de vânt,
stropi rari de ploaie.
Noi vorbim, vorbim, despre
altcineva, altundeva, în alt timp,
mergând pe pilot automat. Ochiul
înlăuntru se deschide.
Stăm de vorbă, cum am făcut
de atâtea ori, pe câteva meridiane.
Ca atunci, când ne apropiam în
şirul ordonat de Zidul Plângerii.
Suntem în Oxforshire, la tinen
sat. Suind panta împădurită.
Ajungem pe culme, la marginea
crângului. Şi te opreşti. Spui:
Întoarce-te acum. Priveşte.
Mă întorc – şi într-o fracţiune
de secundă orizontul îşi deschide
aripa vastă de lumină.
Câmp şi pâraie, pâlcuri de copaci,
drumuri şerpuind alene prin verdeaţă:
Anglia pe care o iubeam din
cărţi, o imaginasem în culori de
smalţ vechi – prin lentila timpului
şi distanţei.
Împăturite în gând, imaginile
năvălesc, încercând să numească
splendoarea şi pacea – câmpul
deschis, palma deschisă către cer.
Tamisa, linia vieţii. Peisajele lui
Constable, coborâte din muzee pe
acest pământ.
Păşuni prelinse din deal în deal,
garduri vii, pâlcuri de stejari,
pelerinii lui Chaucer făcându-şi
drum cotit printre ele.
Frumuseţe pură, gloria „naturii
nicicând epuizate”, cum o vedea,
cutremurat de dumnezeire, Hopkins.
Îmi rotesc iar ochii peste întregul
orizont. „Eternitatea s-a născut la
sat”, îmi răsare în minte, cu un
zâmbet, tocita noastră vorbă
şi tabloul se clatină, se desprinde,
tatonează tiparul geamăn din minte,
ezită, atinge conturul şesului
cuprinzător... unduirea de grâne
cu maci, păşuni, pâraie şi crânguri:
peisajul meu dintâi, în căuşul
munţilor transilvani
cu pasărea cernând aur de
pe coama muntelui asupra noastră.
Ecouri – ecouri între marginile
Europei.
Mi-ai arătat apoi relieful abia
vizibil în şes. „Acolo sunt cicatrice
ale vechilor gospodării, case cu
acoperiş de papură, scufundate...
Erau păşunile satului aici ... luate,
cu legea în mână, de la oameni
şi îngrădite în fermele mari,
care să fie ‘mai eficiente’!
...Eficiente – pentru cine?”
întrebi tu cu glas în culoarea pietrei,
amar.
„Mulţi au murit de foame, ocoliţi
de lume, cerşetori pe drumuri.
Ei şi lumea lor curând uitate. Au
păstrat doar câţiva, ca servitori la
Casa Mare, sau ‘muncitori agricoli’
în ferma de mari dimensiuni.”
Eficientă ca o fabrică.
„Împrejmuirile” Angliei, desigur.
Acum 200 de ani şi mai bine.
E povestea văzută cu ochii, mai
de curând, în Carpaţi! când „regimul
de democraţie populară” a luat
oamenilor pământul de sub plug,
fâneaţa de sub greblă şi i-a împrejmuit
la colectiv, în numele idealului
comunist. Cine s-a opus a trebuit
să piară.
Un orizont al omului în timpul
cel lung a sângerat, sub ochii noştri
stă să piară.
Ridic iar ochii la peisajul întins
al Tamisei, îmi arăţi turbinele
eoliene pe deal.
Visând, mintea mea refuzase
automat să le vadă. Iată-le însă,
uriaşe alcătuiri care micşorează
întreg peisajul.
Afirmă puterea şi viitorul: sunt
născătoare de energie curată,
promit să ne apere de primejdiile
cunoscute şi necunoscute ale zilei.
Ascunse vederii, avioane de
război decolează. Trena lor de
sunet se desfăşoară, de departe,
peste câmpul care ne hrăneşte
şi astăzi.
Noi privim, de pe lizieră. Încercăm
a descifra ce ne spune, din ghiocul
lui, continentul.
Sătenii cu jumătate de normă
din satul reinventat se bucură
să locuiască în casele seculare. Ei
ocrotesc meseriile ce-au supravieţuit,
îţi oferă pe Internet minunile
anotimpului din grădină. Şi găzduiesc
pe rând, gospodărie după gospodărie,
unicul stup de albine care le-a mai
rămas.
