Era locul unde îngropasem banii adunaţi pentru o motocicletă Zundapp, veche. îi ţineam într-o cutie de tutun de lux în care îi învelisem frumos într-o foaie de nailon, să nu se ude. Decât, lui Paulică tocmai asta îi plăcea să facă: să-i stropească de sus de pe scaunul său de paralitic, - după ce se ţinea mult, - şi apoi se desfăcea la pantalon, aruncând, cu un arc puternic şi lung, urina sa, pe care noi o contemplam cum cădea jos, ca o pecete în faţa noastră, chiar pe locul unde noi îngropasem pentru motocicleta Zundapp banii strânşi zi de zi. Iar Paulică o făcea dinadins. Pentru că el nu mai putea să se mişte. Pe când noi, ceilalţi, visam la raliurile noastre în cartier sau prin pădurile din preajma Bucureştiului.

N-are nimic, - că se p... peste ei, ...peste bani, ... e de metal cutia, mai e şi pământ deasupra; până se adună cât o trebui, cumpărăm Zundappul, şi pe urmă Paulică să se uşureze peste ea cât vrea, - aşa gândeam noi.

Culmea era că el era mult mai mare ca noi, - mergea spre treizeci, când avusese accidentul acela de maşină, cu ruptura de şiră a spinării, şi zăcuse vreun an în spital. Tocmai în ziua, ori după ziua în care dăduse la Drept examenul acela cu ghinion, când păţise ce păţise...

Noi eram mai mici, dacă împlineam, douăzeci de ani... şi nu ne comparam cu el, băiat cu carte, citit, - nu se punea nimenea cu Paul... Da' ne strângeam la el şi-i dădeam raportul, ce s-a mai întâmplat, cine cu cine, chestii de-astea, de-ale noastre, - Paulică murea după ele, - murea, că el nu mai le vedea...
Astfel că discutând, noi povestin­du-le întâmplările noastre, el citin­du-ne, vorbind despre cele ce se petreceau în cărţile lui, - de care noi nu prea aveam habar, - ne lega şi pecetea aceea pe care el o punea din când în când peste groapa în care ascunsesem sub veghea lui banii noştri pentru motocicletă.
Era, fără s-o vrem, şi ca o aluzie la cele ce păţise după accidentul de maşină care îl imobilizase.

în ziua aceea venisem cu ziarul de dimineaţă, să-i citesc lui Paulică rubrica de fapte diverse. Era una nouă, întitulată după un ziar chinezesc CUVÂNT DESPRE PLÂNGERI ŞI AM|R|CIUNI, se traducea mai greu în româneşte... Am sărit peste articole de propagandă, - Paulică făcuse un gest enervant - hai, gata, treci la rubrică, să vedem ce se mai întâmplă... Era o rubrică adresată ţăranilor chinezi, care aveau cu toţi, ca peste tot, - şi românii noştri, - aceleaşi amărăciuni, ştiam, ţăranul este ţăran pretutindeni, ca-n Vlaşca şi Teleorman, cum zicea Paulică...
Am luat gazeta, şi am citit întâi articolul despre Marşul cel lung. O fotografie arăta un ţăran chinez zdrenţăros, cu tălpile unor bocanci rupţi legaţi cu sfoară, cu un afet greu de mitralieră cărat în spinare, cu o mulţime de burjui chineză, la Şanhai, privindu-i, bine îmbrăcaţi, uitân­du-se la el ca la o apariţie preistorică, şi acel ţăran singur ca la un marş nesfârşit îşi continuau mersul cel lung în istorie. Paulică l-a aplaudat. Ca la o sosire un atlet ultraextenuat... Am vrut să facem şi noi, dar am renunţat, Paulică nu suporta să-l imităm.

A stat ceva, s-a gândit... Apoi a scotocit pe sub masa lui şi a scos o carte pe care a răsfoit-o. A ales ce trebuia, şi a început fără a anunţa mimic rar, privindu-ne: "Şi această copilă înconjurată de centurioni era (la douăzeci de ani, preciză el) separată de viaţă prin presimţirea nenorocirilor sale, fără a se bucura de repaosul morţii. (Tuşi de câteva ori, privind ascultătorii). Puţine zile după aceea primi ordinul să moară... Fu legată şi i se tăie vinele tuturor membrelor. Fiindcă sângele întârzia să curgă din cauza fricii, ea fu înăbuşită în aburii unei băi calde. Şi pentru a mări cruzimea, capul ei tăiat fu adus la Roma şi înfăţişat Poppaiei. (Ştiţi cine era Poppaia? întrebă el în scârbă. Cei de faţă nu ştiau. - Nevasta lui Nero, îi lămuri vorbitorul). Cu acest prilej se decretară daruri pentru toate templele. Amintesc acest fapt dina­dins (nu eu, negă modest Paulică, ci autorul!) pentru ca toţi cei ce vor ceti istoria acestor vremuri în cartea mea sau în alte cărţi, să ştie dinainte că toate exilurile şi asasinatele poruncite de împărat au fost ur­mate de mulţumiri aduse zeilor, astfel încât ceea ce odinioară anunţa lucruri fericite, devenise semnul unei ne­norociri publice."

Paulică închise cartea şi o ţinu astfel strânsă la piept, murmurând: Tacit, Anale...
Şi ştiţi ce-a mai făcut Nero, înainte de a da foc Romei zicând că ce artist pierde lumea dacă moare el?... Nimeni nu ştia. Tot el îi lămurise că i-a dat un şut în burtă Poppaiei, că era însărcinată, şi aia a murit pă loc,... domnule, ...pă loc!...