Cei interesaţi de subtile
conexiuni interetnice şi
interculturale vor fi
încântaţi să citească,
într-o nouă ediţie bilingvă,
română şi greacă,
magnificul album datorat
Georgetei Filitti – Bucureştiul
grecesc (traducerea în limba
greacă de Tudor Dinu, cuvântînainte
de acad. Răzvan
Theodorescu şi acad. Evanghelos
Moutsopoulos, Bucureşti, Ed.
Omonia, 2014).
Impunătorul volum ar merita să
figureze la loc de cinste în fiecare
bibliotecă, într-atât de bogate îi sunt
implicaţiile istorice şi culturale. În
cele şapte secţiuni ale sale se schiţează
„o succintă istorie culturală românească
cu accent pe epoca premodernă (Răzvan
Theodorescu), dar luând firul coabitării
româno-greceşti de la începuturi,
în căutarea acelei fibre profunde, care,
la un moment dat, a condus la
bilingvism...” Totodată, iconografia
somptuoasă, glosarul de termeni
istorici şi bibliografia selectivă vor
călăuzi în mod fericit o lectură captivantă.
Prefigurată încă din vremurile antice
prin centrele urbane de la Marea Neagră,
perpetuată prin constante legături
comerciale, dar şi religioase, culturale
ori de rudenie la nivel înalt (cum ar fi
cele stabilite între familia domnitoare
a Ţării Româneşti şi dinastia Paleologilor),
de-a lungul Evului Mediu, convieţuirea
fertilă dintre români şi greci în Bucureşti
este explicată prin momente decisive,
precum prăbuşirea Imperiului Bizantin.
Destructurând o lume, acest eveniment
a avut drept consecinţă înfiriparea unui
alt spaţiu de trăire similară: la doar şase
ani de la înfrângerea Bizanţului a apărut
prima atestare documentară a Bucureştiului
şi deja s-a înregistrat aici sosirea masivă
a unor prestigioase familii constantinopolitane
(între care Cantacuzinii sunt cei mai
faimoşi), punându-se „bazele familiilor
mixte româno-greceşti ce vor popula
oraşul în următoarele sute de ani”. În
secolul al XVII-lea, „legăturile voievozilor
români cu lumea grecească sunt atât
de puternice, datorită educaţiei, înrudirilor,
oportunităţilor oferite pentru a se urca
pe tron, încât Bucureştiul pare o prelungire
a Constantinopolului” (p. 21).
Grecii joacă, necontenit, un însemnat
rol cultural la vârf, încât, în pofida
unor reclamaţii ale boierilor pământeni
şi a unor răscoale ale autohtonilor,
folosirea lor în conducerea ţării şi
consemnarea faptelor domnitorilor
s-a statornicit ca un obicei. Un exemplu
timpuriu, menţionat de autoare, îl
reprezintă călugărul Filos, autor de
cântări bisericeşti, folosit la cancelarie
de Mircea cel Bătrân. Alte nume ilustre,
de la curtea lui Matei Basarab de astă-
dată, sunt cronicarul Ioannis Karyofyllis
ori copistul Antim din Ioannina, mari
oameni de cultură. Iată şi un exemplu
mai tardiv: Radu Popescu, mare vornic
şi fidelul cronicar al domniei lui Nicolae
Mavrocordat.
Dacă, în ceea ce priveşte strângerea
impozitelor, grecii au fost percepuţi în
mod negativ, în plan cultural contribuţia
lor a fost unanim admirată, caci s-au
manifestat ca eminenţi tipografi, cronicari,
ctitori de mănăstiri, de şcoli şi biserici.
De la curţile domnilor noştri nu au lipsit
nicicând, ca buni consilieri şi intermediari
ai dialogului cu Poarta Otomană, înalţi
demnitari, abili creditori şi administratori
financiari, buni medici. Şerban Cantacuzino
a întemeiat Şcoala grecească de la
Sf. Sava, transformată de urmaşi în
Academia Domnească, a construit
Mănăstirea Cotroceni, care, transformată,
a devenit reşedinţă domnească, apoi,
în zilele noastre, reşedinţă a şefului
statului. Constantin Brâncoveanu, nepot
de Cantacuzini, a cultivat mereu „prezenţa
unor greci prestigioşi în jurul lui”, la
fel ca Mihai Viteazul, şi a zidit armonioase
monumente, printre care Biserica Sf.
Gheorghe Nou. Contribuţia sa la crearea
unui nou stil, sinteză între Orient şi
Occident, nu mai trebuie discutată…
Inaugurarea tiparului grecesc a avut
loc tot sub domnitorul Brâncoveanu,
în vreme ce Cantacuzinii au fondat
Mănăstirea şi Spitalul Colţea.
Arhimandritului Ioanichie din Ostanitsa,
ulterior mitropolit al Stavropolei, îi
datorează fiinţa şi numele complexului
monastic Stavropoleos.
Fanarioţii, domnitori aleşi dintre
12 familii de aristocraţi greci trăitori
în cartierul Fanar din Constantinopol,
de regulă dragomani ai Înaltei Porţi,
aveau în genere o bună educaţie de
factură iluministă şi erau mandatari
fideli ai sultanului. Neîncrezători în
creştini, dar şi lipsiţi de vizionarism pe
termen lung, turcii i-au mutat dintrun
principat în altul, pregătind astfel,
fără să-şi dea seama, viitoarea unire a
celor două formaţiuni statale. „Secolul
fanariot”, început la 1711 în Moldova
şi la 1716 în Ţara Românească, încheiat
la 1821, a fost al domnitorilor spoliatori,
dar şi al unui focar de cultură spirituală,
în care se vorbea greaca, idioma universal,
utilă şi elitei româneşti, racordată, prin
ea, la valorile europene. În principatul
Ţara Românească numeroşi literaţi
greci au depus o activitate literară
remarcabilă. Teatrul a constituit o altă
vocaţie fondatoare a grecilor fanarioţi.
Se ştie că primele manifestări de gen
din Bucureşti s-au datorat domniţei
Ralu Caragea (se precizează şi că
remarcabili actori şi regizori de origine
grecească există şi astăzi în Capitală).
Influenţa grecească s-a insinuat
până în cele mai intime unghere ale
spaţiului românesc sudic: „Dacă există
rai, atunci trebuie să semene cu Valahia”,
exclama un negustor grec (p. 53). Dacă
priceperea lor la comerţ (inclusiv la
tot ce ţinea de circulaţia banilor) e
binecunoscută, influenţa lor a impregnat
şi viaţa cotidiană: moda, muzica,
gastronomia, obiceiurile casei şi cele
de primire a musafirilor aduceau mult
cu cele constantinopolitane. Grecii
s-au îngrijit mereu, competent şi cu
un cert simţ civic, de asistenţa sanitară
a oraşului, înălţând acum şi spitalele
Filantropia, Pantelimon, Dudeşti.
Din punct de vedere cultural, grecii
erau fericiţi într-un Bucureşti unde
se puteau manifesta liber: Markos
Porfyropoulos, „directorul cipriot al
Academiei domneşti”, exulta, la 1719:
„Tot Fanarul e aici, nu mă mai gândesc
la Constantinopol!” (p. 56).
Chiar şi după încheierea epocii
fanariote, domnitorii Grigore IV Ghica
şi Alexandru D. Ghica descind din
familii de domnitori fanarioţi. Iar
grecii obişnuiţi rămân în Bucureşti
şi după 1821, ca medici, institutori,
negustori (Hanul Roşu, Hanul cu Tei,
Curtea Veche etc. le aparţin, gestionează
cel mai mare han al oraşului, Hanul
lui Manuc, înfiinţat la 1808 de armeanul
Hanuc Bei). Prin Regulamentul Organic
din 1829, prima constituţie românească,
mulţi dintre ei au cerut împământenirea.
Au predat la Colegiul Sf. Sava şi la
alte şcoli de seamă, s-au afirmat în
presă, au înfiinţat societăţi culturale.
După ce, în 1862, Bucureştiul e
proclamat Capitala noului stat naţional
România, grecii continuă să activeze
aici ca oameni de afaceri, bancheri,
medici, literaţi, diplomaţi, profesori,
preoţi, artişti, pictori. Sunt atât de
numeroase monumentele, construcţiile,
instituţiile create cu ajutorul lor, încât
spicuim doar câteva. Bunăoară, Mihai
Darvari ctitoreşte schitul care-i poartă
numele, Barbu Bellu dăruieşte primăriei
bucureştene terenul pentru construirea
unui cimitir, ajuns „necropolă naţională
şi martor tăcut al oraşului”, importantă
instituţie neconvenţională de cultură.
O importantă vocaţie a grecilor
bucureşteni a fost şi aceea de donatori
(evergeţi), precum Mihai Cantacuzino,
Dosithei Filitti, Constantin Caracaş,
Evanghelie Zappas, familia Zerlendi.
Entuziaşti, mai mulţi oameni de cultură
greci s-au numărat printre fondatorii
Ateneului Român şi ai Academiei
Române, precum Evanghelis Zappas,
care, în plus, a susţinut material editarea
Dicţionarului limbii române, încheiată
în 2010. Stimulaţi de existenţa atâtor
fertile interferenţe româno-greceşti,
N. Iorga, V. Pârvan şi Gh. Murgoci
înfiinţează Institutul pentru
Studiul
Europei Sud-Orientale; în acelaşi spirit
sunt fondate şi Institutul de Studii
Bizantine (1926) ori Institutul de Studii
şi Cercetări Balcanice (1937). Se pun
bazele şcolii româneşti de studii neoelene,
reprezentată, între alţii, de cărturari
precum Ariadna şi Nestor Camariano.
Ctitori greci au Palatul Suţu ori Palatul
Cantacuzino. Între primarii greci ai
Bucureştiului îi regăsim pe C.A. Rosetti,
Dimitrie Ghica, Mihai Cantacuzino,
Panaiot Iatropol. Studiul abordează şi situaţia din
perioada comunistă, când numeroşi
etnici greci au plecat în ţara lor de
origine, de unde au venit aici, în
schimb, refugiaţi politici. Comunitatea
grecească tradiţională a intrat
inevitabil în declin. Autoarea remarcă
noul echilibru, restabilit după 1990,
când elenismul este din nou sprijinit
în spaţiul bucureştean, dar consideră,
cu justeţe, că lumea spirituală şi
cea a afacerilor definesc doar parţial
Bucureştiul grecesc. Influenţa
grecească exercitată asupra Capitalei
este cu mult mai adâncă, mai vastă,
deoarece i „se adaugă nume de
străzi, de bulevarde, case, biserici,
statui, bănci, spitale”, iar străvechi
înrudiri ies frecvent la lumină, sub
semnul fuziunii, care a anulat
diferenţele. Într-adevăr, atâţia
locuitori ai oraşului, iniţial greci,
au devenit pe parcurs români! „Din
şase bucureşteni unul îţi va spune
că are în familie un grec”. În acest
sens, chiar şi emoţia autoarei,
perceptibilă în fiecare pagină a
lucrării sale, este justificată de o
distinsă afiliere familială. Cititorul,
fermecat, va afla în paginile acestui
album o abundenţă de informaţii
uimitoare despre atâtea făptuiri
bucureştene, parte a peisajului
cotidian, şi se va minuna de vitalitatea
acestui oraş cosmopolit. O metropolă
ce nu şi-a pierdut nicio clipă amprenta
specifică, reuşind să absoarbă şi să
proceseze într-o matrice proprie
filoanele de cultură şi civilizaţie
revărsate în ea dinspre atâtea
seminţii.
