Îi scriam mai zilele trecute,
într-un mesaj privat, unui
tânăr intelectual din Cluj
că ar fi un lucru demn de
toată lauda dacă cineva ar
putea să rupă pur şi simplu
pânza inerţiei cu care este
tratată istoriei artei în România
şi s-ar declanşa o emulaţie în
cercetarea contemporană de
sistematizare a informaţiei din
acest domeniu, măcar pe direcţia
instrumentării unei istorii a
evoluţiei şcolilor de artă.
În subsidiar, fie vorba între noi,
nici un mare centru de artă din România
nu s-a bucurat de o asemenea
întreprindere, deşi există din abundenţă
studii, monografii, consemnări şi
albume care ar putea să se constituie,
la un moment dat, într-o bază de
plecare spre o sistematizare coerentă
a tuturor fenomenelor, direcţiilor
şi performanţelor locale.... Există o
anume „vanitate” a celor care se
manifestă în acest domeniu, în vreun
fel sau altul, păguboasă, de a rămâne
închişi în arhipelagul locuit numai
de connaisseur-i, deşi, dacă ar fi să
descifrăm această atitudine după
clarificările aduse termenului de
Erwin Panoffsky, istoricul/ criticul de
artă ar trebui să fie un „vorbăreţ”,
misiunea sa mergând în direcţia
invocată mai înainte.
Am făcut aceste precizări pentru
că eu însumi defrişez cu greu unele
zone prin care nu am trecut şi cu
care n-am avut vreo atingere, nici măcar
accidentală şi-mi imaginez cât de greu
trebuie să le fie tinerilor debutanţi care
simt nevoia să-şi arhiveze într-o cronologie
cât de cât rezonabilă pasaje ale artei
contemporane. Nu este de mirare, deci,
că surprizele de genul Adrian Ghenie,
de exemplu, i-au luat pe atâţia pe
nepregătite, ca să nu spun că au produs,
pe alocuri, chiar uşoare iritări, în
centrele mai acut prezente în atenţia
opiniei publice şi de unde se aştepta/
se aşteaptă o ieşire în lume mai consistentă.
Informaţia pulverizată, despre un autor
sau altul, diseminată, în spaţiul virtual,
fără o evaluare a fenomenului din care
se desprinde, este însoţită mai tot timpul
de comentariul antinomic al celor care
se plasează în zona laconică a... connaisseur-
ilor! Am simţit nevoia să fac
precizările de mai înainte tocmai pentru
că nu mă simt atât de familiarizat cu
şcoala de artă din Cluj şi, cu atât mai
puţin, cu artiştii produşi de aceasta,
deşi în ultima vreme nu au fost puţine,
aleatorii sau provocate, reprizele de
contact, încât să-i pot identifica fără
să clipesc ca venind de aici! Este şi
cazul pictoriţei Mariana Bojan, prezentă
la Festivalul de Literatură din Cluj,
de la începutul lunii acesteia care, vai,
chiar se află pe final, iar eu nu ştiu dacă
vă mai pot îndemna să mergeţi la Galeria
Filialei Scriitorilor să-i vedeţi expoziţia
de nuduri, e drept, prea comprimate
într-un spaţiu care nu le dă voie să
respire. Dar, dincolo de contagiunea
provocată de acest neajuns, experimentul
– cred că unic! – al unei artiste care
face o expoziţie numai de nuduri
feminine, curajoasă în sine ca temă,
aruncă o privire uşor melancolică asupra
anotimpurilor care se sting în carnaţia
feminină, lăsând doar linia unei idei ce
trece numai în imaginaţia noastră pe
lângă perfecţiune, idealul fiind personal,
după cât de liber colecţionează ochiul
în camera obscură semnalele publice
sau pe cele intime. În orice caz, nu
senzualitatea este de urmărit, pentru
că nu în direcţia asta te împinge imaginea
– şi cred că nici artista nu s-a gândit
să obţină vreun efect în acest sens –
cât mai ales să îngheţe momentul
descoperirii unei atitudini din care s-ar
putea dezvolta provocarea întâlnirii cu
emoţia pură! Toată expoziţia este ca o
lecţie dată cuiva care încearcă pe viu
să resusciteze apuse pasaje de istorie
personală, căutând o regenerare a liniei
care separă arta de realitate şi invers!
Încă văd, deşi poate nu este decât o
impresie de moment – n-am reţinut
imagini din expoziţie, este numai ce
mi-a rămas pe retină de la primul şi
singurul contact cu lucrările de aici –
o cronologie a decredibilizării erotismului
căutat, spre care plusează, în scenarii
de-a dreptul clişeizate, industriile de
profil, întorcând, cu alte cuvinte, din
drumul eşecului ideea corpului care-şi
caută poezia. De altfel, Mariana Bojan
este la rândul sau poetă, face parte din
primul val de echinoxişti şi, în zilele
festivalului, a citit din voluminoasa
antologie – de colecţie! – Rezervaţia
patetică, poeme pe care ulterior le-am
simţit scoase din alte lucrări ale sale,
de pictură.
Să ne întoarcem, deocamdată, la
atmosfera care se degajă din cele câteva
contacte, mai vechi sau mai noi, ca
punct de pornire în investigarea unui
spaţiu cultural, imprimată de şcoala
clujeană de artă absolvenţilor săi,
printre care, iată, am numit-o astăzi
pe Mariana Bojan, despre creaţia căreia
spune câte ceva şi Ion Pop în prefaţa
antologiei amintite mai înainte, afirmaţii
asupra cărora mă voi opri puţin mai
încolo. Este limpede că instrumentele
avangardei şi ale modernităţii sunt
încorporate şi, se subînţelege în
orice discurs plastic, dar, spre deosebire
de artiştii care provin din altă zonă
culturală, cei care provin din şcoala de
la Cluj parcă simt ceva mai mult nevoia
să-şi lege, cel puţin tematic, intenţia
de un filon ideatic validat, fie că el vine
din istoria locală (citeşte şi românească!),
fie că vine din cea universală. Am atins
într-o oarecare măsură acest subiect
când am abordat, în câteva rânduri,
traseele identificate ca venind din
cultura universală, la Adrian Ghenie
sau locală, la Mircea Cantor. Într-un
fel, după umilele mele cunoştinţe în
domeniul istoriei literare, nu altceva
au făcut la Cluj echinoxiştii, reabilitând
în timpurile stricate de ideologia
comunistă, numele grele ale literaturii
interbelice (vezi Lucian Blaga, de
exemplu!) aşezându-se în continuitatea
lor, cum este cazul lui Adrian Popescu.
Profesorul Ion Pop identifica la Mariana
Bojan această propensiune de a se
plasa, în poezia din ciclul Phantasticonul
şi alte poeme, mai ales, printr-o submersie
aproape fizică, în structura poematică
a ciclului blagian despre Întoarcerea
zeului Pan, cu instrumente care le sunt
familiare mai degrabă unor modernişti
ca Dimov sau Emil Brumaru. Foarte
exact este şi diagnosticul pus de cărturar
pe lucrarea poematică din acest ciclu
de lucrări plastice, pe care am avut
bucuria să-l văd în atelierul acesteia:
„Artistul plastic din ea preferă desenul
fin şi culorile mai blânde ale acuarelei,
(....) iar universul ei imaginar şi-l
populează mai curând cu figuri de
carnaval proiectat de o fantazie copilărească,
încântată că le poate produce ori, invers,
asistând cu tristeţe la decolorarea şi
«ponosirea» lor”. N-ar mai rămâne,
deci, de clarificat cum ar putea fi citite
lucrările din acest ciclu în afara textului
poetic, pentru că se pune problema
existenţei unei logici narative, de
identificat ca scenariu sau nu, din care
să se înfrupte nu numai connaisseur-ul,
cel care a ajuns şi la textul poetic. Cred
că a răspuns deja prefaţatorul antologiei,
care plasează toate scenariile colorate
în interiorul unui exerciţiu ludic, de
experimentare a imaginaţiei, pe culoarele
deschise de poezie. Aş îndrăzni să spun
că fenomenul este şi invers, merge
dinspre viziunile plastice spre textul
poetic. Fiecare, însă, poate citi şi descifra
cu propriile-i instrumente traseul
impregnat şi alimentat de simbolurile
generate de spaţiul cultural în care sa
format ca intelectual şi artist Mariana
Bojan, opera sa. Toţi paşii laterali, prin
teritoriul artei secolului trecut, sunt
cenzuraţi de către acesta. Paradoxal,
asta nu înseamnă că artista cade
prizonieră vreunei maniere, pentru că
are un temperament mult prea febril
ca să ajungă victimă a propriei scriituri,
fie ea colorată sau nu! Într-o alta ordine
de idei, sarcasmul din unele pasaje
ale Phantasticonului – scris în 1987,
să fim înţeleşi! – excede, istoric vorbind,
epoca şi se materializează atingând
vecinătăţile caricaturii în siamezele
căutări din lucrările de pictură! Numai
că aici, imaginea produce nelinişte
şi se plasează pe graniţa dintre basmul
inventat ad-hoc de autoare şi realitate.
Din această cauză n-aş putea-o plasa,
într-un efort, să zicem de clasificare,
în zona suprarealismului, deşi am citit
câteva cronici care vorbeau despre
asta. Pot spune doar că se foloseşte
de instrumentele suprarealiştilor pentru
a-şi întemeia propria mitologie!
