De la un anumit nivel în sus, prin victoriile sale succesive asupra timpului, vîrsta devine o problemă de creativitate, iar vitalitatea biologică un înalt principiu estetic. Instinctul sigur de a ocoli capcanele calendarului şi capacitatea rară de a fagocita clipele - fără ca noxele acestora să atace insidios ori să explodeze cu efect întîrziat - sunt adevărate chestiuni de stil şi probe infailibile de rigoare morală. A sfida fără contenire proximitatea morţii şi a birui, cu armele propriei fragilităţi, ostilitatea materiei brute, seduse mereu de elanuri entropice, iată o componentă a capacităţii de a manipula ficţiunea pe care puţini o pot revendica pînă la capăt.
            
În acest context al performanţei biologice, în care cronologia depăşeşte orice funcţionalitate măruntă spre a intra în categoria gratuităţii contemplative, faptul de a fi contemporanul propriului tău centenar bate semnificativ în capodoperă. A lucra în timp, adică a modela sau a ciopli timpul aşa cum ai ciopli piatra sau ai plămădi lutul, este o artă pe care puţini artişti au avut harul de a o ilustra. Dacă Pop-Art-ul şi Op-Art-ul, dacă Body-Art-ul şi Land-Art-ul, şi încă multe altele din aceeaşi categorie, sunt concepte comune într-o lume a produselor simbolice atît de variată şi de complexă, Crono-Art-ul, adică arta de a da timpului o formă exemplară, este la fel de rară ca resorbţia în divin prin iluminare şi prăbuşire mistică. Reprezentantul unic al acestei arte desăvîrşite, în care Creaţia şi Creatorul se contopesc într-o construcţie viguroasă şi eterică în aceeaşi măsură, este acum maestrul Ion Irimescu.
           
Patriarh al sculpturii româneşti contemporane, aşa cum încercam să-l descriu cu un alt prilej, Ion Irimescu a ştiut, într-un mod aproape miraculos, să împace contrariile, să anuleze riscurile şi să conserve o imagine reconfortantă a artistului în istoria brută şi în istoria artei. Străbătînd vremuri opace şi agresive, pe care le-a cunoscut nemijlocit şi profund, el a reuşit să imprime artei sale supleţe muzicală şi puritate lirică; sedus de narativism, de acel fundament epic pe care orice imagine se sprijină legitim în preistoria ei vagă, el a reuşit să transfere totul în spaţiul inefabil al unui brâncuşianism luminos şi decorativ. Uşor de recunoscut printr-o stilistică inconfundabilă, în care graţia şi transparenţa sunt dominantele sale mari, arta lui Ion Irimescu este elogiul adus unei lumi care nu trăieşte în realitatea brută, semnul unui umanism care, prin reprezentare, a curăţit viaţa de toate asprimile ei trecătoare. Centenar acum, adică în plină realitate a Capodoperei, înconjurat cu multă grijă pînă şi de aceia care nu şi-au făcut din estetică o preocupare specială, Artistul s-a aşezat el însuşi deasupra timpului, continuînd să înfrumuseţeze lumea şi să transmită acelaşi mesaj plin de puritate şi de gingăşie.