Întâmplarea face ca apariţia în Franţa a traducerii romanului poliţist al americanului Harlan Coben cu titlul „Pe faţă”, inspirat de violenţa tot mai mare din şcolile din SUA, să coincidă cu o amplă dezbatere din presa franceză pe aceeaşi temă. Dezbaterea a antrenat numeroase personalităţi, profesori, pedagogi, pediatri, sociologi, politicieni, scriitori, între care ministrul de Interne, Manuel Valls, cunoscutul filosof Michel Serres şi nu mai puţin cunoscutul eseist şi filosof Alain Finkielkraut. Toţi au legat violenţa de lipsa autorităţii instituţionale, distruse, spun cei mai mulţi, cu ocazia evenimentelor din mai 1968. Ideea pare a se impune, în pofida protestelor lui Daniel Cohn-Bendit, unul din protagoniştii revoltelor studenţeşti de acum 44 de ani, care susţine că nu autoritatea statului a fost demolată atunci, ci autoritarismul gaulist. Chiar şi cu acest distinguo, rezultatul e cel pe care îl constată azi toţi intervenienţii (şi nu doar în Franţa, dar şi peste Ocean sau în România) şi anume violenţa anti-sistem care face ca şcoala să nu-şi mai poată atinge ţelul instructiv şi educativ. Michel Serres vede o cauză a fenomenului în faptul că autoritatea nu se mai bazează pe competenţă. Finkielkraut, şi el atras ieri de ideile lui mai 1968, face amendă onorabilă azi, luând distanţă faţă de teoreticianul în materie, la modă ieri şi azi, Bourdieu, care identifica în autoritatea pedagogică o „violenţă simbolică”, altfel zis, „impunerea de către o putere arbitrară a unui arbitrar cultural”. Nu-l cruţă nici pe Foucault, care scria într-o carte, „A supraveghea şi a pedepsi”, care a făcut numeroşi emuli: „De ce să ne mirăm că închisorile seamănă cu fabricile, cu şcolile, cu spitalele şi cazărmile, dacă toate acestea seamănă cu închisorile?” Problema care ni se pune acum, explică Finkielkraut, este inversul celei de odinioară: cum restabilim autoritatea. „În cazul educaţiei, responsabilitatea ia totdeauna forma autorităţii”, scria deja Hannah Arendt. Din păcate, tendinţa a fost şi mai este contrară acestor observaţii de bun simţ, împărtăşite de pedagogii serioşi din toate timpurile. Unele şcoli experimentează deja sistemul de notare de „încurajare”, nu de „pedepsire”, în altele, elevul face legea, ajutat de părinţi, care, şi unii, şi alţii aplică profesorilor pedepse corporale, proclamând în schimb interzicerea lor când e vorba de fi aplicate de către profesori elevilor. „E înterzis să interzici”, afirma vulgata educatorilor şcoliţi de Bourdieu et. comp. Dar nu pentru toţi. Asta seamănă ca două picături de apă cu o constatare a lui Valls privitoare la poliţişti, cărora li se interzice orice reacţie la provocarea huliganilor, sub pedeapsa de a fi suspendaţi, în vreme ce huliganilor, nu doar că nu li se interzice nimic, dar oricărei plângeri pe care o fac i se dă curs imediat. Elevul nici măcar nu mai e pus pe picior de egalitate cu dascălul, ci transformat în stăpânul absolut al şcolii, tot aşa cum huliganul are mai multe drepturi decât poliţistul.
