Nici unul, nici celălalt nu duc lipsă de superlative: Salonul de Carte de la Göteborg este cel mai mare din ţinuturile scandinave, Tîrgul de la Frankfurt pe Main este cel mai mare din lume.
Mi-a fost dat să le vizitez în această toamnă pe amîndouă, în intervalul a doar două săptămîni. La Göteborg, invitatele de onoare au fost limba germană şi literaturile germanofone din Austria, Elveţia şi Germania. La Frankfurt, ţara oaspete a fost Islanda, cea mai mică din lista invitaţilor de pînă azi ai venerabilului Tîrg de carte şi, totuşi, cea care a reuşit, inteligent şi neofensiv, să repună în drepturi, în vremuri tulburi, arta povestirii şi patima lecturii.
În curbura acestui arc de cerc septentrional, prezenţa şi intervenţiile Hertei Müller la Göteborg au ritmat programul tîrgului, iar seminariiledezbateri, la care autoarea a apărut la scenă deschisă, au fost literalmente luate cu asalt, dar cu o admirabilă stăpînire de sine şi disciplină, de către public. Cu un memorabil discurs împotriva dictaturilor, a duplicităţii morale a aşa-numitei „Realpolitik” (pragmatism politic), cu o pledoarie lucidă în favoarea libertăţii, scriitoarea a inaugurat salonul scandinav, a oferit o conferinţă de presă, s-a angajat public, alături de Mario Vargas-Llosa, („nobelizat” în 2010) pentru eliberarea din detenţia în Eritreea a jurnalistului Isaak Dawitt, a dialogat în faţa a sute de spectatori cu Péter Nádas şi cu Aris Fioretos despre patrie şi limbă, despre identitate şi literatură, a stat de vorbă cu Anders Olsson, membru al Academiei Suedeze, despre memorie şi adevăr, literatură şi viaţă. S-au rostit judecăţi inalterabile, au fost depuse mărturii, au fost deschise obloanele încăperilor cu amintiri şi lucarnele atelierelor de creaţie, s-a discutat şi despre ce înseamnă şi a însemnat România în destinul personal şi literar al laureatei Nobelului pentru Literatură. Din perspectiva adevărurilor rostite, publicarea acestor „dialoguri suedeze” ar constitui un imens cîştig estetic şi moral. Institutului Cultural Român din Stockholm îi revine meritul de a o fi invitat din nou pe Herta Müller la Göteborg unde, cu ani mulţi în urmă, poposise pentru prima oară, tot la Tîrgul de carte. Se cuvine însă precizat că efortul ICR de a face cunoscută literatura română în Suedia, de a o contextualiza în plan european, nu este sporadic ci este unul strategic, de durată, bine gîndit, cu rezultate vizibile şi convingătoare. Între cele mai recente figurează, în chiar zilele tîrgului de la Göteborg, lansarea voluminoasei antologii de poezie românească, apărută în superbe condiţii grafice la Editura Tranan şi decernarea deja tradi- ţionalului Premiu „Marin Sorescu” (autor bine tradus şi foarte îndrăgit în Suedia) scriitoarei Karin Johannison.
Literatura română a încetat demult să mai fie o pată albă, o terra incognita în Suedia, unde există, ce-i drept, şi un anumit interes „empatic” al locuitorilor din nord faţă de cultura ţărilor de la marginile sudice şi estice ale Europei. Dovada se află şi în caietulprogram al Salonului de carte scandinav, unde scriitorul Richard Swartz (cunoscut şi prin cartea sa, Room Service, apărută în traducere la Editura Univers) este semnatarul unui eseu despre „Limbile mari şi limbile mici”. Textul se doreşte şi o pledoarie pentru conservarea limbilor şi culturilor ameninţate să dispară, exemplul citat de autor fiind tocmai istroromâna. Autorul relevă şi un paradox: uneori, în vremuri de restrişte, cultura unei limbi mari, precum germana, poate afla adăpost într-o limbă mică. În anii dictaturii naziste, scriitori germani puşi la index au fost publicaţi în Suedia. În istoria ei, ţara a fost „une terre d’exil” pentru Descartes, Kurt Tucholsky, Nelly Sachs şi mulţi alţii…
Prin romanul Viaţa începe vineri, publicat în traducere la cea mai prestigioasă editură suedeză, Bonnier, într-o colecţie specială, „2244”, consacrată literaturilor din ţările riverane la Marea Neagră, Ioana Pârvulescu a constituit, fără îndoială, una din revelaţiile salonului. Scriitoarei române i-a fost rezervată şi ocazia de a dialoga pe podium în faţa a sute de spectatori cu Sigrid Combüchen, o foarte apreciată şi binecunoscută prozatoare suedeză.
Traseul scandinav pe drumul cărţii s-a încheiat la Stockholm. În Sala Internaţională a Scriitorilor din incinta Complexului de Cultură, cu peste 700 de locuri, arhiplină, Herta Müller a dialogat cu o binecunoscută moderatoare TV care, din păcate, nu a ştiut să-i adreseze interlocutoarei sale cele mai inspirate întrebări. Răspunsurile Hertei Müller au fost, ca întotdeauna, la înălţime: tranşante precum o lamă fină de oţel, profunde, şi totuşi, tămăduitoare. Şi tot la Stockholm, din iniţiativa ICR, o zi mai tîrziu, Ada Milea, Dorina Chiriac şi Radu Banzaru interpretau în sala intimă a unui studio de teatru, în engleză, cu admirabilă virtuozitate, fireşte într-o concepţie scenică şi textuală cu totul originală, temele cu variaţiuni ale Cărţii cu Apolodor de Gellu Naum. Era exact ziua cînd, ciudat, se împlineau 10 ani de la moartea autorului, bun prieten cu regretatul Oskar Pastior, împreună cu care, cu ani în urmă, obţinuse Premiul European de Poezie…

Cînd, din timp, se anunţase invitarea Islandei ca oaspete de onoare la Tîrgul Internaţional de Carte de la Fankfurt pe Main, inevitabil m-au năpădit reminiscenţele literare şi profane ale unei anumite mitologii a nordului: „Banchizele” lui Ion Barbu, dar şi „Riga Cripto şi Lapona Enigel”, Nibelungii, Saga, runele, secvenţele „kitsch” din filmul „Vikingii”, vizionat în copilărie sau mai recent, imagini din documentarele despre Norvegia şi Islanda, ţări mai spectaculoase, mai frumoase se spune, decît Suedia, cam „monotonă” (mie mi s-a părut fermecătoare) cu nesfîrşitele ei păduri de brazi şi mesteceni, cu lacuri şi ochiuri de apă, cu stînci plîngătoare, iţindu-se pe marginea unei străzi, în mijlocul unei poieni ori la malul mării… Islandei i se datorează negreşit reuşita cu totul specială a ediţiei recent încheiate a Salonului de Carte de la Frankfurt. Cunoscătorii au constatat că, deşi numărul vizitatorilor a fost mai mare decît anul trecut, atmosfera a fost mai liniştită, ferită de noxele scandalurilor, de căutarea senzaţ ionalului cu orice preţ, de vanităţi mediatice şi mercantilism. Este posibil ca şi actuala criză financiară pe care Europa o traversează să fi imprimat o mină mai serioasă Tîrgului de Carte de la Frankfurt, ale cărui afaceri au fost încheiate deja cu săptămîni înainte ca el să-şi fi deschis porţile. Totuşi, decisivă şi de neuitat rămîne prezenţa Islandei, cu impresionantul ei pavilion, un templu misterios al cărţii şi lecturii, cu numeroşii ei scriitori, masiv traduşi şi foarte prizaţi de publicul larg şi de criticii din Germania.
Motivele de admiraţie pentru insulara ţară din nordul Atlanticului nu trebuie căutate cu lumînarea. La o populaţie de circa 380 de mii de locuitori, cu 40 de edituri şi cu cîte 8 cărţi în medie cumpărate anual de fiecare islandez, ţara bate mai toate recordurile. Dacă ar exista azi un cartograf de felul celui care în secolul al XVII-lea, în plin manierism, a conceput celebra Carte du Tendre, o hartă imaginară şi alegorică a sentimentelor amoroase, atunci Islanda ar putea fi imaginea reală, la scara de unu la unu, a dragostei de literatură şi a pasiunii cititului, ambele adevărate „sporturi naţionale”…
Se povestesc multe despre islandezi, ei înşişi sunt mari povestitori. De altfel,deviza Salonului Sagenhaftes Island, (epitetul german, în traducere, înseamnă „miraculos”) conţine particula de referinţă, definitorie, a produsului literar specific naţional – saga. O antologie incluzînd interviurile şi fotografiile alb-negru a 22 de autori islandezi contemporani este o cheie oferită spre a pătrunde nu numai în spaţiul deschis al literaturii ci şi în culisele unei anumite sensibilităţi, ale mentalităţii şi ale unui mod specific de a vedea restul lumii, al urmaşilor unor temerari navigatori stabiliţi în nordica insulă cu peste o mie de ani în urmă, aducînd cu ei de pe ţărmurile natale, îndeletnicirea scrisului şi a cititului.
Dacă un islandez nu este pomenit în vreuna din scrierile celor care l-au cunoscut, el ar fi trăit degeaba, iar plăcerea de a citi islandezilor le-ar fi alimentată şi de dorinţa de a se regăsi în paginile cărţilor. Sunt doar două din clişeele puse în circulaţ ie de chiar insularii „grafomani”, convertiţi rapid în ultimele decenii şi cu succes de la constrîngerile formale ale „sagăi” la „licenţele poetice” şi libertăţile prozei şi poeziei moderne.
Dar nu cumva nevoia de a ne regăsi în paginile unei cărţi constituie unul din impulsurile primordiale ale lecturii? Pavilionul Islandei a dat un răspuns cum nu se poate mai inteligent şi sensibil, retoricei interogaţii. Iată o posibilă descriere: un spaţiu imens, cufundat în linişte şi întuneric, cu lumina răspîndită difuz doar de mari ecrane pe care, imaginile unor cititori de toate vîrstele, aşezaţi în fotolii în dreptul bibliotecii personale, întorcînd tăcuţi filele cărţii sau murmurînd textul pe care-şi ţineau aplecate privirile, puteau trece drept un elogiu vizual adus literaturii. În labirintul creat de ecranele supradimensionate, se aflau cuibărite mici saloane cu mobilă ca pe vremea bunicii, invitîndu-i pe vizitatori la un ceai sau o cafea, la răsfoitul cărţilor aşezate pe măsuţe sau în rafturile unor biblioteci. Intrarea în acest templu misterios al cărţii era oficiată prin trecerea printr- un cub de mari dimensiuni pe ai cărui pereţi de pînză erau proiectate, în mişcare, într-un arc de 180 de grade, imaginile halucinante, de o tulburătoare frumuseţe ale Islandei – un tărîm în neîncetată prefacere, unde focul şi gheaţa, apa şi aerul, norii şi pămîntul se contopesc şi se înfruntă.
Cine a trecut prin pavilionul Islandei a cîştigat şi o altă percepţie a actualităţii. Islanda a fost una din primele victime ale crizei bancare din 2008. Oricît de neverosimilă ar părea, afirmaţia că literatura ia salvat pe islandezi de la marasmul eşecului în afaceri este adevărată. Fiindcă, de peste o mie de ani, micuţa naţiune vede în arta povestitului, în tradiţionalele „saga” o formă de rezistenţă împotriva uitării propriei istorii, de apărare a bunului ei renume, de securizare în faţa dramaticelor schimbări ale pămîntului sub picioare şi ale peisajului, în jur. Ca şi Horaţiu, islandezii cred în perenitatea literaturii… Revenirea la tradiţie, la valorile sigure ale artei narative, poate fi interpretată şi ca expresie a nevoii de a călca pe un teren sigur în vremuri nesigure. Iar romanul de familie se adevereşte cel puţin la ora actuală prin voga pe care o cunoaşte, mai cu seamă în Germania, drept cea mai nimerită formulă spre a satisface noul orizont de aşteptare al cititorului, sătul de surprize în mare parte neplăcute.
Depistînd această mutaţie retroactivă, aceste nostalgii epice, criticii s-au slujit în chiar ajunul inaugurării Tîrgului Internaţional de Carte de la Frankfurt pe Main, de o figură de stil şi au titrat foarte sugestiv suplimentul literar al săptămînalului „Die Zeit”: „Despărţirea de eu”. Mai provocator, suplimentul literar al cotidianului „Die Welt” făcea trimitere chiar la un reţetar al romanului de familie pe care-l vede ancorat spaţio-temporal şi în fosta RDG, din care motiv se vorbeşte chiar de o „RDG-izare a romanului german”. Ingredientele recomandate, utilizate în dozele prescrise, ar garanta succesul scrierii. Este vorba aşadar de istoria unei familii de-a lungul mai multor generaţii, care nutresc toate speranţa într-o lume mai bună, dar se rătăcesc pe cărările stîngii politizînd la infinit spre a-l face şi pe cititorul occidental să „afle ce nu ştia”. Din repertoriul întîmplărilor face parte obligatoriu o deportare într-un lagăr de muncă, un episod de prigoană sau delaţiune „stasi”. Unul din romanele care, deşi s-a conformat reţetei amintite, nu promite să devină totuşi un succes de librărie este intitulat Spate la spate şi aparţine laureatei Premiului German al Cărţii în 2007, Julia Franck. Un alt roman, o saga de 500 de pagini, nu tocmai conformă reţetei literare de succes, este cartea lui Eugen Ruge, laureatul din acest an al mai sus menţionatului premiu. Intitulată, în traducere aproximativă Vremurile cînd lumina e mai puţină, scrierea este opera de debut în proză a autorului, matematician de formaţie, dramaturg consacrat care la 57 de ani a izbutit cu brio să vireze spre eposul romanesc. Deja în 2009, pentru pe-atunci încă neterminatul manuscris al actualului roman, Ruge a primit Premiul „Alfred Döblin”, fondat de Günter Grass, laureat al Nobelului pentru Literatură. Juriul care i-a atribuit acum lui Ruge Premiul German al Cărţii a apreciat forţa epică a romanului fireşte, în varianta sa definitivă, precum şi componentele sale anecdotice, comice, deşi în sine, saga ramificatei familii este departe de a fi una veselă. Dimpotrivă, evenimentele narate din 1952 şi pînă în anul 2001 sunt focalizate din perspectiva celui mai tînăr membru al familiei, Alexander, alias Saşa, bolnav de cancer, frustrat, căutîndu-şi norocul în Vest. În parte însă, romanul are şi puternice componente autobiografice ceea ce atestă supravieţuirea, fie şi discretă, a eului în cîmpul naraţiunii. Entuziasmaţi, unii critici au comparat romanul lui Eugen Ruge cu un Buddenbrock al RDG. Autorul a respins cu amabilă ironie comparaţia, afirmînd că pe de-o parte, Thomas Mann este un mare scriitor pe cînd el însuşi nu ar fi decît unul foarte modest. Apoi, comparaţia mai are un viciu, dînd de înţeles că după epocalul Buddenbrock al lui Thomas Mann, alt roman‚original, de acelaşi calibru, ar fi foarte greu de imaginat. Realitatea demonstrează însă exact contrariul, nu doar cu romanul lui Eugen Ruge ci şi cu o altă saga, ce nu mai respectă cu stricteţe niciuna din reţetele tradiţionale ale unei cronici de familie, introducînd ingrediente noi după placul inimii şi talentului autorului: romanul Ultimul grec al scriitorului Aris Fioretos. Dar mai multe despre această carte, despre autorul ei, cu care am avut şansa să stau de vorbă în faţa microfonului, la Göteborg, la începutul periplului livresc, din această toamnă – cu altă ocazie.

Rodica Binder, Bonn – octombrie 2011