Omodestă (sic!) propunere, Apel către Juriul Premiului Mihai Eminescu: iată titlul unui veritabil protest pe internet semnat (deocamdată, 21 ianuarie) de 32 de tineri scriitori, majoritatea poeţi, câţiva critici, restul necunoscuţi, contra deciziei juriului de la Botoşani. Aş remarca mai multe lucruri.
Să încep cu modalitatea aleasă de semnatari, una cum nu s-a mai văzut, fiind vorba de literatură. Într-un mod cât se poate de jignitor, votul a şapte critici binecunoscuţi este condamnat drept o „dezertare de la misiunea” care le-a „fost încredinţată”, ca „servirea unor interese de grup” sau, şi mai grav, ca o „malversaţie”. Este evident că autorul textului nu ştie ce spune şi nici nu are proprietatea cuvintelor. Unui juriu literar nu i se încredinţează o misiune. Întrebarea cea mai simplă ar fi: de către cine? Un juriu are o datorie, dar asta e altceva. O responsabilitate. Tinerii semnatari pun la îndoială o decizie adoptată prin vot secret de către şapte critici reputaţi din două generaţii, de la care, pretinde apelul, „au învăţat (ei înşişi) în deceniile din urmă poezie”. Orice juriu, inclusiv Nobel, poate greşi. Problema juriilor literare nu priveşte infailibilitatea judecăţii, ci autoritatea celor care le compun. Autoritate altminteri recunoscută de semnatari, de vreme ce acceptă că membrii juriului le-au fost învăţători. Dar de la ce autoritate se revendică cei 32 de tineri, convinşi că e vremea să alcătuiască ei înşişi un juriu mai competent? Şi, mai ales, ce anume îi îndreptăţeşte să afirme că „anul acesta ştacheta a coborât nepermis de jos”, mai rău, că „s-a prăbuşit” şi că „mai jos de atât, o spunem cu fermitate (sic!), e greu de ajuns”? Îmi vine greu să cred că nici unul din cei care şi-au angajat semnătura nu recunoaşte valoarea unor poeţi precum Nicolae Prelipceanu sau Gabriel Chifu. (Dacă aş fi maliţios, aş adăuga că ştacheta ar putea fi coborâtă cu adevărat jos de tot dacă un juriu de tineri douămiişti ar acorda premiul la mai bine de jumătate din semnatari.) Ei chiar le-au citit cărţile? Mă îndoiesc. A pune la îndoială valoarea operei celor doi poeţi, de atâţi critici importanţi constatată, e un bizar exerciţiu de iresponsabilitate agresivă. Între semnatari sunt critici care au avut rubrică în România literară condusă de Gabriel Chifu şi care au scris exact ce au considerat de cuviinţă, fără a li se schimba o virgulă: firesc era să scrie şi acum, nu proteste stupide, ci articole, pe care le-am fi publicat imediat, în care să le explice membrilor juriului de ce cărţile cu pricina sunt lipsite de valoare. Le stăm în continuare la dispoziţie. Unii din membrii juriului au făcut-o, ei. Şi atunci cine e vinovat de a nu vedea „relieful valoric în linii juste”? Răspunde fiecare din noi de ce scrie el însuşi. Şi nu prin proteste colective, care nu sunt altceva decât o formă de laşitate intelectuală. Oricât de ferme (sic!) se doresc a fi.
Fermitatea nu face parte din limbajul critic, ci din cel politic. Dar cuvântul dă la iveală substratul protestului: e vorba de o luptă pentru putere. De un război al generaţiilor. Declarat „bătrânilor” de către „tineri”. Doar că, nici dacă am accepta că aşa stau lucrurile, n-am putea fi de acord cu maniera în care tinerii înţeleg să-l poarte. Nu există decât un singur mod normal şi civilizat de a câştiga un astfel de război: scriind literatură bună. Iar ca sarcina de a acorda premii să treacă în responsabilitatea tinerilor (înţeleg că asta îi roade pe unii!), e nevoie de o autoritate, care însă nu se capătă prin proteste, ci prin opere. Pe când un referendum literar?
Mă uit pe lista de semnături. La unele mă aşteptam. Doi poeţi în ebuliţie permanentă, din păcate, nu literară, şi care întârzie să dea în clocot, prezenţi, în schimb, de câte ori se pune ceva la cale, n-au mai publicat poezie de o bună bucată de vreme: Liviu Antonesei, trecut cu arme şi bagaje în gazetărie, şi Florin Iaru, talent cu polonicul, caracter cu linguriţa. Caracter de dimensiuni asemănătoare dovedeşte Octavian Soviany, a cărui teză de doctorat avea ca subiect opera lui Marin Mincu şi coordonator pe…Marin Mincu. (Părându-i-se probabil că este insuficient lăudat, Mincu a respins teza!) Mă miră, nu foarte tare, semnătura lui Paul Cernat, deşi decis să nu se mai amestece în viaţa literară, căruia i-am oferit o rubrică în România literară, pe care a susţinut-o un timp, până când i-a căşunat pe mine, nu ştiu de ce, şi-a luat jucăriile şi a plecat la „Observator cultural”. Ce să mai zic de academicii Andrei Terian şi Al. Goldiş, cărora nu le găsesc în nici un fel rostul pe listă, doar dacă sunt supăraţi pe mine în urma unei polemici şi profită de ocazie ca să se ia de Gabriel Chifu. Merită să le arăt obrazul. Sau să-i împrospătez lui Al. Goldiş memoria: a fost premiat de USR şi de ARIEL, invitat în juriul Turnirului de Poezie, a avut rubrică în România literară. Totul în coordonarea „odiosului” Gabriel Chifu! Ciudat e că printre semnatari sunt scriitori publicaţi, nu o dată, sau chiar nominalizaţi la Premiul „Cartea Anului” al României literare, şi despre care în revista noastră s-a scris, precum Claudiu Komartin, tot mai otrăvit pe măsură ce scrie tot mai prost, Andrei Dósa, cu un debut primit de noi cu simpatie, Ştefan Manasia, Ionel Ciupureanu sau Marin-Mălaicu Hondrari. Şi ei vor să acorde premii înainte de a primi? Sau înainte de a avea o operă? Ceea ce au publicat deocamdată cei mai mulţi trebuie confirmat. Promisiuni neonorate sunt destule.
Proteste precum acesta sunt necolegiale şi dovedesc nu numai invidie, dar şi o necunoaştere a regulilor lumii literare. Ca să nu spun că, în definitiv, nu au nici un sens. Ele afirmă peremptoriu şi fără acoperire un singur lucru: daţi-vă la o parte, ca să venim noi. Îmi amintesc de recomandarea lui Heliade Rădulescu de acum un secol şi trei sferturi. În munteneasca lui, Heliade le spunea, într-un context diferit şi cu o altă ţintă, tinerilor epocii preromantice: Scriţi, băieţi, numai scriţi! Când veţi avea, dragii moşului, o operă în stare să facă autoritate, vom mai discuta. Treaba voastră nu e să protestaţi, ci să scrieţi. Aţi băgat la cap, Radu Niţescu, Sorin Despot, Laurenţiu Ion, Nicolae Avram şi, ultimul pe listă, deşi mai degrabă primul, Radu Vancu? À bon entendeur salut!