în scurtmetrajul din 2016 intitulat simplu
Meda se află nucleul dramatic din
actualul lungmetraj al lui Emanuel
Pârvu. Partea nu prea fericită a lucrurilor, acest
supliment de titlu relevă intenţia regizorului de
a oferi dramei un efect de perspectivă, înscriind
într-o ramă mai amplă un episod care nu are nimic
spectaculos în sine. Doru (Şerban Pavlu) şi soţia
sa, ultima în calitate de asistent maternal, au luat
în creştere un copil orfan, pe Meda (Ana Radu),
care între timp a trecut pragul adolescenţei. Decesul
inopinat al soţiei îl lasă pe Doru într-o situaţie
dificilă atât financiar, cât şi juridic în ce priveşte
acordarea tutelei pentru creşterea Medei. Fără
îndeplinirea unei serii de formalităţi, Meda se
va întoarce la orfelinatul de unde a fost luată
spre adopţie, proces nedefinitivat pe parcursul a
opt ani de zile. Văduvul locuieşte într-un sat, într-o
regiune premontană, unde singura ocupaţie cât
de cât viabilă este exploatarea lemnului, la care se
adaugă creşterea animalelor. Gospodăria lui Doru
arată modest, precaritatea este însă condiţia
existenţială a locuitorilor micului sat. Situaţia
lui Doru devine dramatică în măsura în care rând
pe rând toate posibilităţile de a găsi un sprijin
dispar una câte una. În bună măsură, filmul lui
Emanuel Pârvu scandează această instalare lentă
în eşec, acest progres întru nenorocire care face
din individ un prizonier al unui traseu destinal pe
care nu-l intuieşte, dar pe care fiecare dintre deciziile
sale îl înscrie cu forţa proprie tragicului.
aproape întreg filmul urmăreşte un
singur personaj, Doru, şi drumurile
lui, care traversează satul sau conduc
în împrejurimile lui împădurite, acolo unde bărbatul
pune capcane pentru iepuri, asumând riscul de
a fi prins de către echipele de ecologişti. Sunt
relativ puţine cadrele care nu-l conţin. Deşi filmul
poartă numele fiicei adoptive, prezenţă discretă,
o fată aproape resemnată şi cuminte, subiectul
său principal este acest bărbat şi încercările sale
de a păstra fiica adoptivă. Regizorul însă e interesat
şi de lumea acestor pădureni, muncitori forestieri,
prost plătiţi, săraci, cu o existenţă permanent
ameninţată de indigenţă. Corupţia domneşte
în acest colţ de lume, cel care-i angajează, versatilul
Pandele (Florin Zamfirescu), decide uneori şi
soarta unor familii. O violenţă mocnită se află
în toţi aceşti tăietori de lemne, ura se îndreaptă
la întâmplare către funcţionari, dar şi către
consăteni. Încruntarea este aici un mod de a fi,
brăzdează feţele, iuţeşte vorba, adânceşte înjurătura.
Încăierarea se află mereu pe aproape, şi chiar dacă
ea nu are loc, ameninţarea e un fapt firesc, mârâitul
o obişnuinţă, furia un fel de respiraţie cotidiană.
Împinşi de sărăcie, o parte dintre ei asumă o
acţiune riscantă, prinderea unui urs pentru blană,
folosind capcane, trofeul fiind revendicat de un
senator prin trimişii săi. În acest marasm generalizat
stă ca o firavă piedică acţiunea singurului profesor
din sat, interpretat de Adrian Titieni. Acesta
semnalează poliţiei locale tratamentul violent pe
care un părinte îl aplică fiului său, minor.
legea se opreşte la porţile casei, legi
nescrise funcţionează în comunitate,
printre care şi neamestecul în familia
altuia. Violenţa până într-un anumit prag este
tolerată, poliţiştii locali închid ochii, aşa cum închid
ochii asupra braconajului de animale mici. Nu
avem de-a face cu un caz de complicitate sau
neprofesionalism, poliţiştii cunosc situaţia acestor
familii, dificultăţile cu care se confruntă şi
faptul că foarte puţini au şansa reală de a trăi
cât de cât decent. În fapt, traseul filmului e aproape
liniar, iar complicaţiile care se ivesc în existenţa
lui Doru nu îşi vor găsi o rezolvare indiferent de
deciziile luate de acesta. Decizia disperată de a
vinde animalele pentru a obţine suma de bani de
care are nevoie survine tardiv. Însă socrul său, un
adversar ireconciliabil al ginerului, pune cel
mai bine în ecuaţie dificultăţile insurmontabile
cu care se confruntă Doru. Lupta pe care o duce
acesta este pierdută înainte de a începe. Întreaga
zbatere e inutilă, avem cronica unei înfrângeri
anunţate. Eşecul nu are un singur protagonist,
ci priveşte o întreagă comunitate condamnată la
indigenţă, la soluţii extreme pentru supravieţuire.
Vânătoarea de urşi este una dintre aceste
soluţii extreme, eşecul ei e previzibil, dar aici
regizorul alege inspirat să nu îl urmărească până
la capăt. În mijlocul pădurii de fagi, bărbaţii muraţi
de ploaie îşi imaginează ce vor face cu banii câştigaţi
din braconaj. Visul lor e simplu şi prin simplitatea
lui aproape naivă dobândeşte un contur dramatic
ca în Hoţi de biciclete al lui Vittorio De Sica. Pe
scurt, iată visul: o bicicletă pentru copil şi băutură
pentru întreg anul pentru adultul victorios. Scena
constituie o contrapondere la aceea a copilului
ucis în bătaie de un tată violent, incapabil să asigure
subzistenţa familiei. Acesta e orizontul de aşteptare
al locuitorilor acestei lumi. Împreună dispar în
ceaţa dimineţii şi totodată a propriilor lor vieţi toţi
aceşti bărbaţi. Filmul lui Emanuel Pârvu are forţa
de convingere a unui documentar, iar documentarea
atentă a mediilor, un exerciţiu aproape naturalist
în intenţie, conferă filmului impresia de autenticitate
şi expresivitatea feliei de viaţă.
