Numărul curent: 52

Întâmplarea a făcut să încheiem „uricul” pentru harţ, hârjoană şi harcea-parcea cu îngerul de pază, cel care veghează cu „mulţime de oaste (harjis) cerească”. Despre veghe ştim că provine din latinul vigilia. Dar paza oare de unde vine? Întâlnim cuvântul foarte frecvent, cu întreaga lui familie, singur sau fixat în montura unor (relativ numeroase) expresii idiomatice, dovadă a vechimii lui. Nu cumva e un fals slavonism (ca şi primejdia)? Nu cumva provine dintr-o sursă mai veche şi mai bogată a limbii române, din getică sau din latină?
Citind Vulgata, dăm peste etimonul pazei în Ieşirea, în capitolul despre mielul pascal. Iată pasajul care ne interesează: „şi să-l mâncaţi în grabă, căci este Paştile Domnului (12,11), ceea ce în latină se spune (în traducerea lui Ieronim, devenită curând canonică) est enim Phase (id est transitus) Domini.”
De remarcat că Biblia latină recurge la cuvântul ebraic, pe care îl şi traduce în paranteză, acolo unde în greacă găsim pasha, cuvânt care a trecut şi el în latină sub forma Pascha, cu sensul dublu de „Paşti”, ca sărbătoare şi ca anafură, precum şi de „pască”.
Pentru transmiterea prin moştenire sau trecerea în română a cuvântului Phase (id est transitus) e important să ştim că el apare de mai multe ori în capitolul 12: în afară de versetul 11, citat mai înainte, revine (cu efect puternic de fixare în auzul şi în mintea credincioşilor străromâni) în versetele 21,43 şi 48. Reţinerea şi apoi utilizarea lui curentă, precum şi a derivatului verbal a păzi acolo unde latina foloseşte verbele custodire şi/sau observare, a fost înlesnită, desigur, în primul rând de însemnătatea sacră (care explică şi păstrarea formei ebraice) a zilei de primejdie (zi şi noapte sau, mai exact, în ordinea lor de succesiune, noapte şi zi, dat fiind că la israeliţi ziua se socotea de cu seară până în seara următoare), zi în care Dumnezeu i-a scos din robia multiseculară în ţara Egiptului.
Să ne amintim mai întâi împrejurările de mare tensiune, şi prin aceasta greu de uitat, din ziua (sau noaptea) trecerii salvatoare, pentru a putea urmări apoi reminiscenţele cuvântului pază în acele accepţii (surprinzător de fidel păstrate) şi în expresiile idiomantice din română în care a trecut cu întreaga sa bogată încărcătură semantică, cu graba, cu grija pregătirilor şi cu primejdia (per medio diei) pe care le implică. Vom ajunge astfel până la urmă la expresia sintetică, devenită proverb, în realitate un adevărat rezumat al acelui memorabil eveniment, expresie pe care am folosit-o ca titlu: paza bună trece primejdia rea.
Faraon refuză cu obstinaţie, cum se ştie, să-i lase pe israeliţi să iasă din ţara lui. Domnul le porunceşte atunci să mănânce în noaptea aceea un miel bine fript, cu azime şi cu ierburi amare. „Să-l mâncaţi însă aşa – îi avertizează –: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi în grabă, căci este Paştile Domnului”. Acesta e pasajul unde apare pentru prima dată cuvântul Phase (id est transitus), devenit în română pază. Trecerea Domnului este paza supremă, paza prin excelenţă. Se impune să fie precedată de o serie de pregătiri, stabilite de însuşi Dumnezeu şi cerute de împrejurările hotărâtoare ale marei încercări. Aceasta, pentru a izbândi, are nevoie de participarea întregului popor al lui Israel, povăţuit şi obligat să asculte dispoziţiile Domnului: „În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului şi voi lovi pe tot întâiul născut”, după care, cu două versete mai încolo, vorbeşte despre ziua aceea, în accepţia specială de „zi memorabilă”. Nu e aici vreun motiv de derută. Fiind vorba de ziua calendaristică, ce va deveni sărbătoare, nu există nicio contradicţie în folosirea alternativă a termenilor ziuă şi noapte, care sunt, cum am spus mai înainte, părţi ale aceleiaşi „zile”. Dumnezeu însuşi hotărăşte „să se prăznuiască într-însa sărbătoarea Domnului (solemnem Domino), din neam în neam, ca aşezare veşnică (cultu sempiterno)”.
În versetele următoare, textul românesc reia cuvântul sub forma derivatului său verbal, a păzi, acolo unde latina foloseşte, cum am văzut, verbele observare şi/sau custodire: „Păziţi sărbătoarea azimilor (observabitis azyma), că în ziua aceea am scos taberile voastre (educam exercitum vestrum) din pământul Egiptului; păziţi ziua aceasta în neamul vostru ca aşezământ veşnic” (12,17). Însemnătatea zilei de Phase Domini e petcetluită aşadar prin înveşnicirea rânduielii: cultu sempiterno şi ritu perpetuo.
Situaţia e încordată şi gravă, ca în vremuri de război, iar ostaşii au primit ordine precise şi stricte: să mănânce jertfa în grabă, să ungă pragul de sus cu sângele strâns de la miel într-un vas, ca semn distinctiv de recunoştere, şi să nu iasă din casă până dimineaţă, pentru că numai aşa, atunci când Domnul va trece ca să-i pedepsească pe egipteni, „El nu va îngădui pierzătorului să intre în casele voastre ca să vă lovească” (12,23). Cuvântul nu e folosit – trebuie să mai spunem – doar ca echivalent textual exact, într-o translaţie de iuxtă, ci şi – dovada asumării profunde a acestui episod primordial din Vechiul Testament – într-un context mai larg, întotdeauna însă cu o proprietate deplină: „Păziţi acestea (adică amintirea junghierii Paştilor= immolate Phase) ca un aşezământ veşnic pentru voi şi pentru copiii voştri”. Iar când aceştia vor întreba care este semnificaţia rânduielii, părinţii trebuie să le spună: „Aceasta este jertfa pe care o aducem de Paştile Domnului (victima transitus Domini), care în Egipt a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel, când a lovit Egiptul, iar casele noastre le-a izbăvit” (12,27).
A venit acum timpul să trecem la ecourile româneşti ale acestei nopţi sau zile de pomină, neuitata zi izbăvitoare a trecerii Domnului = Phase Domini. DEX-ul înregistrează sensul (tranz.şi refl.) „a (se) feri, a (se) apăra (de o primejdie)”, precum şi expresia Doamne păzeşte, cu două accepţii: a) Doamne fereşte, vai de mine! şi b) nicidecum, cu niciun preţ, deloc. A o lua la trei păzeşte, însemnând a fugi, este probabil o reminiscenţă a orei latineşti de maximă primejdie.
DA ne oferă, cum era de aşteptat, un evantai mai larg de sensuri şi de nuanţe mai fine în variate exemple. Să spicuim câteva.
Cu sensul străjuire, supraveghere, îndeosebi „ca ceva sau cineva să fie în siguranţă, să nu fugă, să nu dispară” avem de pildă la Radu Greceanu: „Să lase oastea ţării la margine, să fie de păză”. La Conachi: „Ia asupră-şi grija pazei”. La Coşbuc apare împreună cu noaptea: „Iar calul, vedenie mută,/ cu coama de vânturi bătută,/stă-n noaptea cu neguri de pază lui Gelu.” În unele documente vechi apare în asociere cu trecerea, cu drumul: „Toţi locuitorii erau siliţi să facă ei înşişi pază drumurilor,” iar la Galaction reînvie contextul militar din pasajul biblic pomenit mai înainte: „Aţi stat de pază în jurul taberei de la Plevna”.
Într-o accepţie uşor învechită (ocrotire, protecţie) găsim paza la Coresi: „Călţuni iau care i se întorc, spre pază să fie loruşi, ca să poată călca spre şarpe şi spre scorpia”. Protectorul e de regulă Dumnezeu, la fel ca în Biblie. Bunăoară, la Odobescu: „Îmbrăţişă pe toate prietenele ei şi le lăsă sub paza Domnului”.
Un alt sens (popular; de obicei precedat de prep. „cu”) este acela de băgare de seamă, luare-aminte, precauţie, întâlnit la Budai-Deleanu: „Voi să hiţi cu pază/ deschişi ochi având şi minte trează”. Iar la Zanne: „Pază bună la toate a avea să îngrijeşti, să nu te poticneşti”.
Un alt sens, tot învechit şi acesta, este respectarea unui legământ. Prin extensie, paza a căpătat sensul de poruncă, pentru care găsim un exemplu în Biblia de la 1688: „Vor păzi pazele meale ca să nu ia pentru iale păcat”.
Tot învechit e şi sensul de cântec bisericesc (cu un anumit tipic), ca într-un exemplu luat de asemenea din Biblia de la 1688: „El este cela ce au făcut, cela ce rânduieşte păzi de noapte”.
Rar e şi sensul de râvnă, străduinţă de a face ceva, întâlnit de obicei în limba veche, dar şi la Arghezi: „Nouă ne-a stat întotdeauna paza/Celui ce face noaptea şi amiaza”.
La fel de rar e sensul de gardă, escortă, dar nu prin aceasta, adică prin raritate, şi nici prin izul său arhaic, este mai puţin semnificativ pentru larga dispersie a ecourilor cuvântului Phase. În cadrul oricărui câmp semantic,câtă vreme nu se pierd legăturile de rudenie, diversitatea confirmă unitatea profundă. Iată un exemplu la Eustratie Logofătul: „Cel nebun nu se cade să umble pe drumuri slobod, ci să aibă pază, să fie pre lângă oamenii săi, până se va înţelepţi”. Sau, la Anton Pann: „Mergea cu pază bună în acel drum”.
Într-un derivat, păzeală, găsim o rămăşiţă din vechea grabă cu care li se poruncea israeliţilor să mănânce mielul pascal, anume în expresia a-i fi cuiva de păzeală, care însemnează a fi grăbit. Uneori şi verbul are acest sens: „M-am păzit să ajung mai iute”, pe lângă alte accepţii care constituie tot atâtea reminiscenţe ale sesnsului biblic de bază şi ale împrejurărilor hotărâtoarei treceri a Domnului.
„Frica păzeşte pepenii”, ne atrage atenţia un cunoscut proverb întâlnit şi la Pann, din care DA mai reţine următorul pasaj plin de umor: „Dar când ajunge neştine/ nevasta ca să-şi pândească,/iepurii din crâng mai bine/ să apuce să-i păzească”.
Exemplele s-ar putea înmulţi dincolo de limitele de spaţiu ale articolului de faţă. Adăugăm, totuşi, aici încă unul, extrem de grăitor pentru etimonul biblic: „Iată, eu înger voi tremeate, care tine în cale să păzească şi tine să ducă în acel loc care eu am gătit” (Palia de la Orăştie).
Motive de reflecţie edificatoare ne oferă, de asemenea, expresiile a păzi vreme, care înseamnă a aştepta momentul prielnic de a acţiona, a-şi păzi treaba, adică a-şi vedea de treabă, precum şi (ultima) a-şi păzi calea, care înseamnă a-şi urma drumul, a nu se abate din drumul pe care-l are cineva de urmat. Se impune aici observaţia că memoria, obligatoriu fidelă faţă de situaţia originară, aflată sub pecetea sacralităţii, determină precumpănirea uricului asupra iscusinţei. Altfel spus, prin forţa lucrurilor, iscusinţa nu tinde spre inovaţia ingenioasă, ci se supune cu înţelepciune tradiţiei, acceptând întrutotul uricul.
În sfârşit, să ne oprim la un alt proverb din colecţia Zanne: „Între lup şi miel credinţă nu se păzeşte”, unde, în chip vădit pentru toţi, toate cuvintele sunt latineşti. Ei bine, la fel stau lucrurile şi în cazul proverbului ales ca titlu pentru articolul de faţă – Paza bună trece primejdia rea – aşa cum am încercat să arăt mai sus, spre a spori astfel, cu acest exemplu şi altele ce vor urma, conştiinţa latinităţii noastre funciare.