Un poet căruia nu-i reuşesc clovneriile
Pavel Şuşară este un personaj imediat vizibil al vieţii literare. Are o constituţie fizică robustă şi poartă barbă. Se îmbracă sobru, dar nu uită să-şi adauge şi ceva de genul unei eşarfe roşii la gât. în evul mediu putea trece, deopotrivă, drept alchimist şi corsar. în vremea noastră este confundabil cu un om de afaceri din America de Sud, dar şi cu un pictor excentric. Când se angajează într-o discuţie, vocea lui gravă îi reduce la tăcere pe cei din jur. Când începe însă să râdă - din toată inima, arătându-şi dinţii albi şi sănătoşi -, întreaga asistenţă se dezinhibă şi se molipseşte de pofta lui de viaţă.
Cronicile de artă plastică pe care le publică săptămânal în România literară sunt construite solid, ca nişte studii. Eşafodajul lor teoretic are întotdeauna o anvergură disproporţionat de mare în raport cu aceea a operei analizate. Pavel Şuşară face parte dintre publiciştii care trag cu tunul în vrăbii. Funcţionarea minţii lui seamănă cu aceea a minţii lui Eminescu: nu se poate adapta la importanţa subiectului. Totul este luat în serios şi analizat până la ultimele consecinţe, într-un limbaj grav şi definitiv, care face ca şi umorul să pară un arabesc lucrat în fier forjat.
Adevărata vocaţie a lui Pavel Şuşară este probabil aceea de filosof. în mod curios, însă, acest bărbat plin de forţă, capabil de construcţii intelectuale bine articulate, se simte atras de teribilismul ieftin al avangardiştilor de azi (care îşi spun cu abilitate "postmoderni"). Ori de câte ori este lăsat nesupravegheat (de critica literară), se dedă cu plăcere jocurilor textuale, parodiindu-l pe Urmuz sau scriind versuri în argou. Recent, urmând exemplul lui Mircea Nedelciu, a compus şi el o "replică" la Povestea poveştilor a lui Ion Creangă (textul a apărut în revista Orizont), în care locul ţăranului este luat de Ion Creangă însuşi, pedepsit de Dumnezeu şi Sfântul Petru pentru un răspuns obraznic, similar cu cel al ţăranului...
Volumul de versuri lansat în aceste zile, Tetraktys, reprezintă o nouă tentativă a lui Pavel Şuşară de-a se juca de-a literatura. Bărbatul cu alură de viking şi vocaţie de filosof se mobilizează încă o dată pentru a se copilări cât mai convingător.
Cartea este concepută ca un spectacol al scrierii unui poem. Poetul o invită plin de voioşie pe iubita sa să asiste la procesul prin care el o transformă pe ea într-un text. Situaţia este de un discret comic involuntar, făcându-te să te gândeşti la un chirurg care îi explică, exuberant, pacientului de pe masa de operaţie cum îl taie şi apoi cum îl coase.
Neştiind - pentru că este structural un om grav - că se află deja într-un registru comic, Pavel Şuşară încearcă, prin tot felul de clovnerii textuale, să devină amuzant. Dar, din nefericire, nu-i stă bine să o facă pe clovnul. Când recurge, de exemplu, la oralităţi deocheate, "pronunţia" lui are ceva apăsat şi nefiresc:
"dar ce facem noi, bre, aici (...) dacă mai insistăm se duce dracului misterul, vine cititorul şi zice: mă piş, bă pe textele voastre"
Un derbedeu de pe stradă poate avea o anumită graţie vorbind astfel. Dar un domn respectabil, cu costum şi cravată, nu va găsi în vecii vecilor tonul potrivit pentru a rosti cuvinte licenţioase.
Ceva asemănător cu filosofarea în pat
Nu trebuie să se înţeleagă că în volum predomină această cochetare cu limbajul străzii. De cele mai multe ori, poetul recurge, dimpotrivă la un limbaj eseistic, pe care îl stăpâneşte perfect şi care i se şi potriveşte, dar care, şi el, sună nefiresc într-un recital poetic de factură fantezistă şi ludică, aşa cum îşi propune să fie Tetraktys:
"chiar dacă tu îmi spui mereu că memoria este singura noastră formă de luptă împotriva morţii, eu îţi răspund invariabil că uitarea este singura noastră şansă de a ne elibera de suferinţă" etc.
Aşa filosofează de obicei bărbaţii în pat, după consumarea actului sexual (susţin sexologii şi... Camil Petrescu, care exemplifică fenomenul, în romanele sale). Dar faptul în sine nu este la urma urmelor condamnabil. Contează ce rezultă.
Unele dintre lungile monologuri eseistice ale lui Pavel Şuşară, în special cele în care apare şi o undă de ironie, au farmecul lor. Poetul pune în funcţiune o uriaşă maşinărie retorică pentru a face, de pildă, consideraţii asupra poeziei. Umorul de idei difuzat în acest discurs este produs şi el de aceeaşi maşinărie puternică şi lentă:
"orbecăi singur, ai putea să-mi spui cu o undă de realism melancolic în glas, pentru că de mult poezia nu se mai hrăneşte din viziuni apocaliptice şi din ipotetice stări de coşmar. Metaforele, imaginile pline de candoare şi de plasticitate, licenţele poetice şi rezervele de oximoroane, de antonomaze, de hiperbole şi de alegorii, de comparaţii zglobii şi de epitete fandosite au fost adunate cu multă grijă de către deţinuţii care prestează activităţi în folosul comunităţii, încărcate în vagoane de marfă şi împinse de locomotiva aceea cu aburi, pe care s-au fotografiat în secolul trecut Cărtărescu, Coşovei, Iaru şi Stratan, către topitoriile de vechituri de prin lumea a treia. O parte din ele se transformă acum într-un fel de plasmă, într-un produs farmaceutic despre care unii cred că ar combate impotenţa, din cealaltă parte se obţine un soi de celuloză translucidă în care se ambalează softurile pentru export, iar materiile reziduale, adică zgura, scamele şi cenuşa, se aruncă din avioanele utilitare, ca îngrăşământ, peste plantaţiile clandestine de mac şi de cânepă indiană."
Aceste monologuri reprezintă maximum de poezie pe care îl poate produce Pavel Şuşară în ipostaza de "postmodern".
Puţină metafizică, pour la bonne bouche
Dacă nu are prea mult noroc cu recitalul poetic închinat iubitei, Pavel Şuşară se dovedeşte în schimb mai inspirat într-o suită de poeme dedicate lui Andrei Pleşu. în aceste poeme - plasate la sfârşitul volumului şi grupate sub titlul Natură statică - sunt "descrise" diferite obiecte din "colţul metafizic al sufrageriei". Fiecare text descriptiv are ca anexă unul narativ, astfel încât vedem şi obiectul, şi reveria pe care el i-o provoacă poetului. Iată cum funcţionează procedeul:
"CRANIUL unei femei de neam gotic căruia-i/ lipsesc mandibula câţiva dinţi şi sinusurile/ eu îi spun arhaios şi în nopţile pustii când doar/ colţurile stelelor patinează pe geamuri ca/ lăbuţele şoarecelui captiv/ în bolul de sticlă/ îi înfig în orbite două fire de frezie/ apoi vorbim îndelung despre..."
"...apoi vorbim îndelung despre/ năprasnice cavalcade pământul câmpiei spulberat în copite/ razele soarelui iute de vară desfăcute în culorile/ spectrului grâul zdrobit lustruieşte potcoava fulgerândă/ în fugă strigătul bărbatului îmbrăcat în piele de lup/ sabia lui retezând curcubeie" etc.
Acest sfârşit în forţă justifică, într-un fel, şi eleganţa epatantă a volumului ca obiect, în al cărui design recunoaştem competenţa şi bunul-gust al cronicarului de artă plastică. Altfel, rămâneam cu sentimentul unei disproporţii între prezentarea grafică şi text. (O menţiune aparte merită ilustraţiile semnate de Cristiana Radu, care a desenat ideea însăşi de livresc, într-un mod ingenios.)
Fastul tipografic atent regizat de autor ne face să înţelegem ce mult contează poezia pentru Pavel Şuşară. Fără îndoială că un om inteligent şi cultivat ca el, care mai are şi vitalitate, şi umor, şi un îndelung exerciţiu al scrisului, nu poate scrie versuri proaste. Totuşi, trebuie spus că nu poezia reprezintă adevărata lui vocaţie. în ceea ce mă priveşte, aştept de la Pavel Şuşară, cu o admiraţie anticipată, o istorie a artei contemporane sau o lucrare de teoria literaturii (fie şi postmoderne).
Pavel Şuşară, Tetraktys, cu douăsprezece ilustraţii de Cristiana Radu, Timişoara, Ed. Brumar, 2000. 132 pag.
