Scriitorul, scenaristul, regizorul de film
şi producătorul rus, Pavel Sanaev (n. 1969)
este un nume consacrat al literaturii
ruse contemporane. Povestirea sa cu
elemente autobiografice Îngropaţi-mă
după plintă! a fost publicată în 1996. Fiind
ulterior nominalizată la premiul „Bookerul
Rus”, aceasta a fost pusă în scenă, ecranizată,
tradusă în franceză, germană, italiană,
estonă şi finlandeză. Este o carte amuzantă,
sinceră şi, totodată, dramatică cu întâmplări
din viaţa unui băiat de opt ani, victimă a
relaţiilor tensionate dintre mama şi bunicii
săi. Saşa Saveliev, supus dragostei tiranice
a bunicii incapabile să-şi manifeste sănătos
ataşamentul, rezistă în condiţiile unei
copilării ruinate şi aspre pe fundalul unor
realităţi sovietice. Povestită în maniera
unui „realism ironic”, la limita dintre ficţiune
şi adevăr biografic, grotescă şi concentrată,
cartea, aşa cum mărturiseşte şi autorul,
a fost scrisă „pentru a o înţelege şi a o
justifica pe bunica”, o bătrână afectată şi
ea de turbulenţele destinului. Până astăzi
povestea micului Saşa, copilul lipsit de
afecţiune şi comunicare, rămâne a fi una
dintre cele mai citite şi mai discutate
povestiri din literatura rusă actuală.
Mă numesc Saveliev Saşa. Sunt
elev în clasa a doua şi stau
împreună cu bunica şi bunicul.
Mama m-a părăsit de dragul
unui pitic sugător de sânge şi
m-a pus la gâtul bunicii ca pe o ditamai
cruce grea. Aşa şi stau agăţat de la
patru ani.
Am hotărât să încep povestirea
mea cu o relatare despre scăldat şi,
puteţi fi siguri, această relatare va fi
una interesantă. Scăldatul la bunica
era o procedură însemnată şi vă veţi
convinge de asta imediat.
Scăldatul
Totul începea destul de paşnic.
Cada, susurând, se umplea cu apa în
care plutea termometrul de plastic. În
timpul scaldei, coloana lui roşie trebuia
să indice 37,5. De ce anume aşa, nu
pot spune cu exactitate. Am auzit că
la acea temperatură se înmulţeşte
foarte bine o algă tropicală, dar eu prea
puţin semănam cu o algă şi nici nu
aveam de gând să mă înmulţesc. În
baie se aduceau un reflector, pe
care bunicul trebuia să-l scoată odată
ce bunica bătea din palme, şi două
scaune care erau acoperite cu prosoape.
Unul era destinat bunicii, celălalt...
dar să nu anticipăm lucrurile.
Aşadar, cada se umple, iar eu presimt
o procedură „veselă”.
– Saşa, intră în cadă! – mă cheamă
bunica.
– Vin! – strig eu vioi, scoţând din
mers pantalonii tricotaţi din lână sută
la sută, dar mă împiedic în ei şi cad
jos.
– Ce e, nu te ţin picioarele?
Încerc să mă ridic, dar pantalonii
tricotaţi se agaţă de ceva şi cad din
nou.
– Cât timp ai să-ţi mai baţi joc de
mine, netrebnicule?!
– Eu nu-mi bat joc!
– Mamă-ta mi-a zis odată: „Am să-
mi scot pârleala cu el”. Să ştii, mă refer
la voi toţi, eu singură am să-mi scot
pârleala cu voi toţi. M-ai înţeles?!
Eu înţelegeam foarte vag ce înseamnă
„am să-mi scot pârleala” şi, nu ştiu de
ce, am decis că bunica mă va îneca
în cadă. Gândindu-mă la asta, am fugit
la bunicul. Auzind bănuiala mea, bunicul
a izbucnit în râs, dar eu totuşi l-am
rugat să stea cu ochii în patru. După
asta, m-am liniştit şi am mers la baie,
fiind convins că, dacă bunica va încerca
să mă înece, bunicul se va repezi cu
toporaşul pentru carne, nu ştiu de
ce am decis că el se va repezi anume
cu acel toporaş, şi se va lua de bunica.
Apoi el o va telefona pe mama, ea va
veni şi îşi va scoate pârleala cu bunica.
În timp ce astfel de gânduri îmi umblau
razna prin cap, bunica dădea bunicului
ultimele indicaţii în privinţa reflectorului.
Acesta trebuia scos exact la bătaia ei
din palme.
Ultimele pregătiri au luat sfârşit,
bunicul este instruit, eu stau culcat în
apa a cărei temperatură este de 37,5,
iar bunica e aşezată alături şi săpuneşte
buretele de baie. Fulgi de spumă plutesc
împrejur şi dispar în aburi denşi. În
baie este prea cald.
– Hai, dă gâtul încoace.
Am tresărit – dacă va începe să mă
sufoce, bunicul, se prea poate, nu va
auzi nimic. Dar nu, pur şi simplu mă
spală...
Cred că vi se pare straniu de ce nu
mă spălam singur. De fapt, un astfel
de netrebnic ca mine nu poate face
nimic de unul singur. Mamă-sa l-a
abandonat pe acest netrebnic, dar
netrebnicul se împute întruna şi scăldatul
poate să-i agraveze toate bolile lui
netrebnice. Astfel explica bunica în
timp ce săpunea cu buretele piciorul
meu scos din apă.
– Dar de ce e atât de fierbinte apa?
– Cu un grad mai mult decât corpul,
ca să nu răceşti.
– Credeam că e o algă.
– Desigur, o algă! Slăbănog, verde...
Nu-i un picior, doar o vargă. Bagă-l în
apă, până când nu s-a răcit. Dă-mi
celălalt... Acum braţele. Mai sus, ce,
ţi s-au uscat? Ridică-te, să-ţi spăl cucul.
– Ai grijă!
– Nu te teme, oricum nu-ţi va trebui.
Întoarce-te, am să-ţi frec spinarea.
M-am întors şi mi-am sprijinit
fruntea de teracotă.
– Nu te rezema cu fruntea! Piatra
e rece, se va agrava sinuzita.
– E foarte fierbinte.
– Aşa trebuie.
– De ce nimănui nu-i trebuie, iar
mie îmi trebuie? – Puneam des bunicii
această întrebare.
– Păi, doar nimeni nu se împute ca
tine. Tu deja puţi. Simţi?
Eu nu simţeam.
Dar, iată, sunt curat şi trebuie să
ies. Răsuflând uşurat, înţeleg că astăzi
bunica nu mă va îneca şi mă dau jos
din cadă. Acum veţi afla de ce era
nevoie de cel de-al doilea scaun – pe
acesta mă ridicam eu. Îmi era interzis
să stau pe podea, deoarece un curent
de aer rece venea pe sub uşă, ocolind
cu viclenie un sul dintr-o plapumă
veche pus în calea lui, care-ar fi putut
să-mi răcească picioarele. Balansând,
încercam să nu cad jos în timp ce bunica
mă ştergea. Mai întâi capul. Imediat
îl înfăşura în prosop, ca să nu răcească
părul umed. Apoi ştergea restul şi
eu mă îmbrăcam.
În momentul în care îmi îmbrăcam
ştrampii albaştri de lână, care costau
scump şi nu se vindeau nicăieri, am
simţit că miroase a ars. Un ciorap al
ştrampilor îmi ajungea doar până la
gleznă. Partea lui cea mai valoroasă,
care formează ciorapul, vai, se stingea
în ultimele flăcări pe reflector.
– Un netrebnic împuţit şi mizerabil!
(Mi s-a părut că bunica a clănţănit din
dinţi.) Mamă-ta nu-ţi cumpără nimic!
Eu car totul pe picioarele mele bolnave!
Trage, îţi voi înfăşura piciorul cu
prosopul!
Îmbrăcându-mi ştrampii, mi-am
ridicat piciorul ale cărui degete ieşeau
din ciorapul ars, şi i l-am oferit bunicii.
Ea a început să-l înfăşoare într-un
prosop gofrat ce semăna a obială, iar
eu, neavând ce face, am început să
mă studiez în oglindă. În baie aerul
era atât de încins, încât m-am făcut
ca un amerindian. Asemănarea era
completată de prosopul de pe cap şi
de spuma de pe nas. Admirându-l
pe amerindian, am uitat că împreună
cu bunica aproape că realizăm un
număr de circ pe acest scaun instabil,
mi-am pierdut echilibrul şi am zburat
în cadă.
– Ne-tre-e-b-ni-cu-le!
Pş-şş!! Poc!!
Între timp, bunicul se uita la fotbal.
Auzi ceva! Fudul de o ureche, el a
desluşit dinspre baie un sunet straniu.
– Trebuie să scot reflectorul! – a
decis el şi s-a repezit spre baie.
Se mişca repede şi, în grabă, a
apucat reflectorul de partea cea mai
fierbinte. A fost nevoit să-l lase jos.
Descriind în aer un arc, reflectorul a
căzut pe genunchii bunicii. Deoarece
credeam că după ce a auzit un plescăit,
bunicul s-a aruncat să mă salveze şi,
fără succes, şi-a scos pârleala cu bunica,
am încercat să explic totul, dar în baie
deja se dezlănţuiau stihiile.
– Un ghiţel1 nenorocit, un tătar
mizerabil! – striga bunica, scuturând
ameninţător din reflector, iar cu cealaltă
palmă bătându-şi fusta fumegândă. –
Blestemat să fii de cer, de Dumnezeu,
de pământ, de păsări, de peşti, de
oameni, de mări, de aer! – Era blestemul
preferat al bunicii. – Să cadă peste tine
toate nenorocirile! Să nu mai vezi nimic
în afara răzbunării!
Apoi urma o combinaţie din câteva
cuvinte, al căror sens l-am înţeles când
am făcut cunoştinţă cu elevul din clasa
a cincea Dima Ciugunov.
– Ieşi, netrebnicule!
Încă o combinaţie – de data aceasta
la adresa mea.
– Blestemat să fii...
Blestemul preferat.
– Să-ţi termini viaţa la dubă...
O combinaţie.
– Să putrezeşti de viu la spital!
Să ţi se usuce: ficatul, rinichii, creierul,
inima! Să te mănânce stafilococul auriu!
O combinaţie.
– Dezbracă-te, am să te şterg din
nou!!!
O combinaţie nemaiauzită!
Şi iar,
şi iar,
şi iar...
Dimineaţa
– Orice ai zice, pomuşoarele roşii
sunt mai bune decât cele negre! – a
răsunat un strigăt sălbatic şi eu m-am
trezit.
Strigătul era atât de îngrozitor,
încât m-am ridicat în capul oaselor şi,
mult timp, m-am uitat împrejur cuprins
de spaimă, încercând să înţeleg
provenienţa lui, până când am priceput
că eu strigam în vis. Odată ce m-am
dumerit, m-am calmat, m-am îmbrăcat
şi am ieşit din dormitor.
– De ce te-ai sculat atât de devreme?
– s-a uimit bunica, stând în uşa bucătăriei
cu un ceainic de faianţă în mâini.
– M-am trezit.
– Să nu te mai trezeşti niciodată! – Bunica era de-a dreptul supărată.
– Spală-te pe mâini, aşază-te şi crapă.
M-am spălat bine pe mâini, săpunindule
de două ori şi am început să le şterg
cu prosopul de pluş cu iepuraşi. Bunica
a trecut pe la baie.
– Spală-te pe mâini încă o dată! Ieri
cu acest prosop s-a şters moşneagul
ăsta împuţit, iar el are o ciupercă la
picior!
M-am spălat pe mâni a doua oară
şi m-am convins definitiv că astăzi
bunica era prost dispusă. Cauza acestei
stări era „moşneagul împuţit”, ceea
ce în limba bunicii însemna bunicul
meu. Bunicul şedea la bucătărie pe un
taburet şi scormonea concentrat cu
furculiţa vinegreta2 din legumele
cumpărate la piaţă. El a indignat-o pe
bunica prin faptul că a găsit ceainicul de faianţă. În urmă cu două săptămâni
bunica a făcut în el o infuzie de ierburi
pe baza podbalului, l-a pus într-un loc
vizibil şi nu l-a mai putut găsi nici până
azi – la bucătărie erau atâtea borcane,
borcănaşe, cutiuţe şi pachete, încât
orice loc vizibil dispărea din vedere
odată ce îţi luai mâna de pe obiectul
pus acolo. Ceainicul a fost găsit pe
frigider înconjurat de trei cutii de ceai,
un borcan cu crupe de hrişcă, două
pungi cu prune afumate şi un ceas
deşteptător din Tula, deasupra clopoţelului
căruia au înţepenit pentru întotdeauna
nişte urşi-fierari cu ciocane rupte.
Bunica a ridicat capacul, a găsit în
ceainic în locul unei tizane curative
o masă mucegăită şi a început să strige
că într-o astfel de masă bunicul a
transformat creierul ei strălucit de
altădată.
– Eram eminentă, glumeaţă, eram
în centrul atenţiei tuturor, – ofta bunica,
curăţind mucegaiul din ceainic, – flăcăii
mă adorau. „Unde-i Ninca? Ninca va
veni?” Mă luau în toate marşurile, la
toate întrunirile... L-am întâlnit pe
acest tâmpit – pentru ce, Dumnezeule?
M-am transformat într-o idioată.
Nerăbdător, am întrebat-o pe bunica
când îmi va da dejunul şi am regretat
amarnic că am făcut aceasta.
– Un netrebnic împuţit, puturos,
blestemat, mizerabil! – a început să
urle bunica. – Vei crăpa când ţi se va
da! N-avem slugi!
M-am înfipt în taburet şi m-am
uitat la bunicul – acesta a scăpat furculiţa
jos şi s-a înecat cu vinegreta.
– Moşii rămân fără servitori, – a
adăugat bunica şi, deodată, a scăpat
ceainicul.
Încet, ceainicului i s-a desprins
mânerul. El a zăngănit domol şi tânguitor,
de parcă îşi lua rămas bun de la
viaţă şi s-a spart în câteva bucăţi.
Căpăcelul roşu, ca şi cum ar fi presimţit
ce se va întâmpla acum, s-a rostogolit
precaut sub frigider şi, probabil,
aranjându-se acolo comod, a zornăit
satisfăcător. Am invidiat capacul,
numindu-l în sinea mea un şmecheraş,
şi cu frică am ridicat ochii spre bunica...
Aceasta plângea.
Fără a se uita la cioburi, bunica a
ieşit încet din bucătărie şi s-a culcat
pe pat. Bunicul a mers după ea pentru
a o calma, şi eu, cu teamă, i-am urmat
exemplul.
– Ce-i cu tine, Nina? – a întrebat
bunicul cu o voce dulce.
– Într-adevăr, buno, ce, nu mai
ai alte ceainice? Îţi vom cumpăra unul
nou, unul şi mai bun, – o calmam eu
pe bunica.
– Plecaţi. Lăsaţi-mă să mor în pace.
– Nina, ce-i cu tine! – a zis bunicul
şi a pomenit-o pe mama bunicii. – Din
cauza unui ceainic... Zău aşa?
– Lasă-mă în pace, Senecika... Lasă,
eu nu te bat la cap... Viaţa mea e
distrusă, n-are nicio legătură ceainicul
cu asta... Mergi. Cumpără ziarul de
azi. Saşa, du-te şi pune-ţi terci...
Nu-i nimic! – Vocea bunicii a început
dintr-odată să capete putere.
– Nimic! – Acum vocea i-a revenit
de tot, şi eu m-am dat înapoi.
– Soarta o să vă strivească la fel ca
pe acest ceainic. O să vă plângeţi în
pumni cu toţii.
Am bâiguit că nu noi, eu şi cu bunicul
am stricat ceainicul şi am privit înapoi
în căutarea unei susţineri. Dar bunicul,
la timp, a şters-o după ziar.
– Gura! – a urlat bunica. – Voi
mi-aţi spurcat creierul, bolnavul, bietul
meu creier! Din cauza voastră nu ţin
minte nimic, nu pot găsi nimic, nam
spor la nimic! Nu se poate zi şi
noapte să-i spurci omului creierii!
Aruncând asemenea cuvinte, bunica
s-a sculat din pat şi a pornit spre
bucătărie. N-am riscat să merg după
ea şi am vrut să rămân în cameră, dar
strigătul ameninţător şi promisiunea
de a face din mine doi, dacă nu mă voi
apropia îndată, m-au făcut să mă supun.
În drum spre bucătărie mă gândeam
că n-ar fi rău să se facă din mine
doi. Unul din mine ar putea atunci
să se odihnească de gura bunicii, după
care s-ar schimba cu locul. Dar, din
păcate, ceea ce este imposibil rămâne
irealizabil, şi, dintr-o visare himerică,
m-am întors din nou la realitate.
Când am revenit la locul dispariţiei
tragice a ceainicului, bunica deja
strânsese cioburile în făraş şi le-a
aruncat în ghena de gunoi. Apoi s-a
spălat pe mâini şi a început să răzuiască
în farfurie merele cumpărate la
piaţă pe care trebuia să le mănânc
în fiecare dimineaţă. Abia acum s-a
întors bunicul cu ziarul. L-am privit
ca pe un dezertor.
Bunica răzuia merele cu îndârjire,
obrajii i s-au îmbujorat ca la patinoar,
bunicul a privit-o şi nu-şi mai putu lua
ochii de la ea.
– Vezi cum se străduieşte bunică-
ta? Nu pentru oricine, pentru tine,
prostule, – a zis el şi iarăşi nu-şi mai
putu lua ochii de la bunica.
– Ce te holbezi? – s-a sfiit bunica,
de parcă ar fi fost o elevă de gimnaziu
la prima întâlnire.
– Aşa, nimic... – a oftat bunicul şi
şi-a trecut privirea la geamul murdar
pe suprafaţa căruia se târa o muscă în
căutarea hranei.
– Ia. – Bunica a pus în faţa mea o
farfurie de mere răzuite. Atunci
când ieşeau de sub răzătoare acestea
arătau ca un apetisant tercişor verde
deschis, dar îndată îşi schimbau culoarea
în cafeniu şi deveneau destul de
dezgustătoare.
– De ce trebuie să mănânc în fiecare
zi aceste mere? – am întrebat eu.
Bunicul şi-a luat ochii de pe muscă
şi mi-a răspuns:
– Cum altfel, prostule. Trebuie. Îţi
spală toxinele.
– Ce fel de toxine? – nu am înţeles
eu.
– Tot felul. Trebuie să spui mulţumesc
că ţi se dă asta.
– Dar pentru ce să le răzuieşti?
– Ce naiba! Fiindcă tu nu mesteci
defel! – a exclamat bunica. – Înghiţi
aşa nişte bucăţi, încât nimic nu se
asimilează! Ah, Senecika, despre ce
mai vorbeşti, ăsta-i doar un astfel de
rahat nerecunoscător! Cât efort se
depune şi măcar de nu şi-ar bate joc
aşa... Of, omoară acea muscă, mă calcă
pe nervi!
Bunicul a făcut sul ziarul abia
cumpărat şi a plesnit musca cu exactitate.
Aceasta a căzut pe pervaz şi a ridicat
lăbuţele sus drept povaţă că aşa se va
întâmpla cu oricine care o va călca
pe bunica pe nervi.
– Eh, Nina, dar „Spartak” ieri a
pierdut, – a zis dintr-odată bunicul,
uitându-se în ziarul cu care o clipă
în urmă a ucis musca.
– Mă doare-n cot de „Spartak”-ul
tău şi de faptul că el a pierdut! Să crape
toţi şi tu împreună cu ei.
Privirea bunicii a căzut pe podea
unde mai rămăseseră fărâme de faianţă
de la ceainicul spart, şi dispoziţia ei
din nou s-a stricat.
– Luaţi şi crăpaţi!
Ea a pus pe masă terci de hrişcă
şi pârjoale pe aburi cu pesmeţi. Pe
aburi – deoarece tot ce este prăjit
înseamnă otravă pe care o poate mânca
orice stricată de pe stradă care vrea
să se distrugă. Şi cu pesmeţi – pentru
că pâinea conţine drojdii care duce
la fermentaţie în organism.
Bolborosind ceva despre „Spartak”,
bunicul şi-a băgat nasul în farfurie, iar
eu cu mâhnire mă uitam la pârjoalele
care mă plictiseau şi la panzynormul
verde pe care trebuia să-l iau în fiecare
dimineaţă.
– Ţi-ai luat panzynormul?
Eu m-am săturat de-a binelea de
panzynorm şi, spunând „da, mi-am
luat”, am încercat să-l bag sub săculeţul
cu făină care stătea pe masă, fără să
observ că bunica stătea în spatele meu.
– Ne-etrebnicule... Moşneagul
bolnav merge şi ţi le caută ca tu s-o
duci măcar cumva, iar tu le iroseşti!
Să ai măcar respect! Aşa se comportă
oamenii cumsecade? Cum nu ţi-i milă
de bătrânul bolnav?
„Bătrânul bolnav” a zis pătrunzător:
– Da, – şi iarăşi şi-a coborât privirea
la pârjoala lui.
– Iarăşi tu cu acest „da” şi „da”!
Am crescut deja pe o netrebnică, acum
îl cărăm în spinare pe celălalt. – Prin
prima netrebnică bunica o avea în
vederea pe mama mea. – Toată viaţa
ai repetat acest „da” şi ai plecat mereu
să hoinăreşti. Senecika, hai să facem
asta, hai aceea. „Da... Las’că pe urmă...”
Pe urmă – la toate rugăminţile, aceleaşi
cuvinte!
Privind în farfurie, bunicul mesteca
concentrat pârjoala.
– Nu-i nimic... Gorki spunea că
lovitura sorţii vine pe neaşteptate.
Îţi va veni şi ţie răsplata. Trădarea
nu rămâne nepedepsită. Cel mai mare
păcat este trădarea... Să-mi aduci
azi varză, voi pregăti şci-ul3. Să mergi
la „Darurile naturii”, să nu cumperi
de la „Komsomoleţ”. Acolo e varză
să-ţi hrăneşti porcii, dar eu trebuie să-
i fac copilului şci-ul, nu numai ţie,
un vier ce eşti. Te duci?
– Da.
– Ştiu eu acest „da” al tău...
Am mâncat terciul până la urmă,
am mulţumit bunicii şi m-am sculat
de la masă.
– Măcar să zică mulţumesc! – am
auzit eu din urmă.
Înainte să trec la următoarea
mea povestire aş vrea să vin cu
unele explicaţii. Sunt convins, se vor
găsi unii care vor zice: „Nu poate o
bunică să strige şi să înjure în halul
ăsta! Aşa ceva nu există! Poate că mai
înjura şi ea, dar nu atât de aspru şi
atât de des!” Credeţi-mă, chiar dacă
şi pare neverosimil, bunica mea înjura
exact aşa cum am scris. Pot să pară
înjurăturile ei exagerate sau de prisos,
dar eu le-am auzit exact aşa, le-am
auzit în fiecare zi şi aproape în fiecare
oră. Aş fi putut să le las în această
povestire de două ori mai puţine,
dar atunci nu mi-aş fi recunoscut în
aceste pagini viaţa mea, aşa cum un
locuitor al deşertului n-ar fi recunoscut
dunele cu care s-a obişnuit ochiul
lui dacă din ele brusc ar dispărea
jumătate din nisip. Şi aşa scot din
expresiile bunicii tot ce de obicei nu
se publică. Mama amicului meu i-a
interzis să comunice cu mine după ce
am zis cum bunica m-a numit pentru
un pachet de chefir răsturnat pe masă,
iar elevul din clasa a cincea Dima
Ciugunov mult timp îmi explica de ce
combinaţiile bunicii nu trebuie să le
pronunţi în faţa maturilor. Pe Dima,
apropo, eu l-am învăţat multe din
expresiile bunicii, şi cel mai mult îi
plăcea scurtul „tâţpizdâţ” care se folosea
drept răspuns la orice rugăminte care
trebuie să fie respinsă. Sper ca acum
să mă credeţi că n-am exagerat cu
nimic în ceea ce priveşte vorbele bunicii
şi să înţelegeţi că numărul înjurăturilor
nu este legat de faptul că nu aş avea
simţul măsurii, ci de dorinţa de a-mi
arăta cât mai exact viaţa. Şi dacă-i
pe-aşa, următoarea povestire se
numeşte...
Prezentare
şi traducere din rusă de
Ivan Pilchin
_____________
1 Îmi plăcea foarte mult cuvântul
respectiv, dar mult timp nu ştiam ce
înseamnă acesta. Apoi bunica mi-a explicat
că în Ucraina „ghiţel” era un nume pentru
hingherii care prindeau câini vagabonzi
folosind cârlige lungi.
2 Vinegretă – salată preparată din
legume (cartofi, sfeclă, morcov, ceapă şi
castraveţi muraţi) (n. tr.).
3 Şci – supă tradiţională rusească,
preparată de obicei din varză sau spanac
(n. tr.).