John Steinbeck. Perla. Traducere din limba engleză de Irina Ruxandra Popa, Colecţia „Biblioteca, Polirom. Seria de autor John Steinbeck”, 128 p., Editura Polirom, Iaşi, 2013, 18.95 RON

În majoritatea scrierilor lui John Steinbeck, se observă – cu o anumită fervoare ideologică subterană – imaginea unei societăţi concurenţiale monstruoase, unde viciul stapîneşte, iar virtutea suferă pe la periferii.

Se înţelege că, într-o epocă a obsesiei bolşevice, oficialităţile (cu precădere, cele de coloratură republicană) l-au privit cu ostilitate pe scriitor, făcîndui tot felul de şicane juridice, în ciuda Pulitzer-ului pe care îl cîştigă în 1939 (cu The Grapes of Wrath/Fructele mîniei) si a Nobel-ului care i se decernează în 1962, pentru întreaga activitate literară, marcată, semnificativ, spre final, de capodopera East of Eden/La răsărit de Eden. Autorul nu şi-a trădat niciodată însă ideile liberal-radicale, asumîndu-ş i pînă şi propriul destin excepţional cu uimitoare modestie (întrebat, de pildă, de un reporter dacă avea convingerea fermă că ar fi meritat Premiul Nobel, el a răspuns fără emfază: Frankly, no!/Sincer, nu!). A crezut, cu obstinaţie, în valorile marginalilor şi, în postură de romancier venerat la nivel internaţional, a continuat să se simtă mai degrabă unul de-al lor.
Provenit dintr-o familie de fermieri californieni, John Steinbeck s-a bucurat totuşi de stabilitate materială pînă la maturitatea tîrzie (în anii ‘20-’30, tatăl său îl susţinea încă financiar, pentru a putea scrie). Rădăcina stîngismului lui trebuie căutată mai curînd în două episoade biografice cu impact indirect asupra lui. Doar ele ar justifica, la limită, anti-capitalismul ireconciliabil al prozatorului. Mai întîi, copil fiind, a trăit în spaţiul fermelor din California (decorul capodoperei Of Mice and Men/Oameni şi şoareci) unde, indubitabil, a fost impresionat de drama zilierilor itineranţi, care munceau enorm, pe sume modice de bani, cu speranţa (deşartă) că îşi vor achiziţiona pămînt într-un viitor îndepărtat. Apoi, ca adult, Steinbeck a parcurs, complet, anii depresiunii economice (celebrul „crah” american), simţind fragilitatea socială şi economică a unui sistem competitiv (după reguli sălbatice!). Cîteva dintre volumele lui importante sînt redactate în acest interval de prăbuşire capitalistă. Ca atare, epicul steinbeckian explorează, neconcesiv, palierele de vieţuire a „refuzaţilor”, a „marginalilor”, a celor care nu au compulsia „centrului”, devenind autentici numai în universul lor aşa-zicînd „periferic”.
Nuvela lui John Steinbeck The Pearl/Perla (publicată, recent, la Polirom) a fost, fără îndoială, un intermezzo epic în procesul de elaborare a capodoperelor sale, dar, tematic, nu a ieşit din registrul descis mai sus, concentrîndu-se pe destinul necruţător al marginalilor istoriei. Textul nu pare, la o lectură grăbită, unul cu miză semnificativă în opera autorului Fructelor mîniei. Ne referim la o alegorie nesofisticată, prelucrată de scriitor după o poveste din folclorul mexican (poveste auzită, pesemne, în desele lui călătorii în sudul extrem al Californiei!), unde un latino sărac, Kino, trăieşte, alături de devotata sa soţie Juana, tragedia de a-şi vedea nou-născutul Coyotito muşcat de scorpion şi apoi refuzat la tratament de crudul şi voracele doctor gringo, din cauza imposibilităţii părinţilor de a-i plăti consultaţia. Tatăl disperat (care este căutător de perle în ocean) se aruncă în valuri, într-o nouă încercare de a-şi schimba destinul nefast şi de a aduce la lumină mult-dorita scoică preţioasă, depozitară a „perlei lumii”/the pearl of the world, cum o numesc, cu veneraţie, localnicii. Interesant, sub presiunea fatalităţii, Kino chiar revine la suprafaţă cu această nestemată, stîrnind uimirea şi invidia întregii colonii de scufundători.
Protagonistul vrea să o vîndă şi să dispună astfel de bani imediat, dar cumpărătorii din regiune se înţeleg, conspirativ, să nu-i dea preţul corect, pentru a-l determina să le-o cedeze pe nimic. Tînărul hotărăşte să călătorească în cel mai apropiat centru urban, unde, e convins, va lua contravaloarea reală a perlei. Între timp însă, el e atacat în propria casă de un jefuitor necunoscut, scăpînd cu greu din agresiune. Juana – terifiată de răul pe care perla l-a adus, atît de repede, în familie – îi cere soţului să o arunce înapoi în mare. Kino refuză îndîrjit. Asaltat de un al doilea hoţ, omul devine necruţător şi îl ucide, de data aceasta, pe atacator. Comunitatea nu iartă îmbogăţirea subită a odionioară năpăstuitei familii şi, ca atare, le incendiază casa. Scăpaţi ca prin minune, Kino şi Juana îşi iau copilul bolnav şi fug spre capitala ţării, unde, speră ei, li se va pierde urma. Evadarea pare totuşi imposibilă. Foştii vecini şi prieteni – transformaţi în fiare prădătoare – pornesc după cei trei cu sălbăticie.
Încercuită, familia caută refugiu în munţi. Urmăritorii îşi continuă cumplita cursă. Frecvent, ei îşi descarcă armele în direcţia pradei. Într-o astfel de rafală, declanşată, ironic, de o derută (copilul fusese confundat cu un coiot!), Coyotito va fi ucis de un glonţ. Distruşi, părinţii revin în localitatea de baştină pentru a-şi îngropa nou-născutul. Simbolic, ei vor arunca perla lumii înapoi în ocean. Spun „simbolic”, întrucît, cum observam deja, miza parabolică a lui Steinbeck nu pare să meargă, la prima vedere, dincolo de acest palier romantic al „puterii absolute ce corupe în mod absolut”. Inocenţa ajunge să fie uşor pervertită prin intermediul „ispitei” puterii materiale. Kino se metamorfozează sub influenţa visului – aproape concretizat – al îmbogăţirii şi intră în himerele suicidale ale schimbării de identitate socială. Licăririle de raţionalitate ale Juanei nu-l pot opri din traseul încrîncenat al transformării personale, pe care l-a îmbrăţişat fără ezitări. In nuce, el este un personaj de epopee romantică, sortit căderii etice şi psihologice.
Succesul de public şi de critică al nuvelei – semnul unui interes de lectură pe care scriitorul nu l-a anticipat atunci cînd a redactat textul – lasă loc şi unor interpretări de mai mare subtilitate. Kino reprezintă umanitatea redusă la esenţe, în interiorul căreia se distinge un arhetip schizoid, al binelui şi răului îngemănate pînă la indistinct. Prin urmare, ipostazele în care îl găsim pe individ de-a lungul existenţei sale sînt doar activările temporare ale uneia sau alteia dintre dimensiunile modelului ambivalent prim, în funcţie de stimulii oferiţi de viaţa propriu-zisă. În esenţă, avem aici parabola arhetipală a coruperii inocenţei, a mitului salvării prin pauperitatea neprihănită. O idee, să recunoaştem, fascinantă pentru stîngismul universal, cu atît mai mult cu cît ea s-a grefat, în timp, pe irepresibila înclinaţie a omenirii către utopie.