Sub acest titlu a apărut de curând, în limba franceză, la editura L’Harmattan din Paris, o carte a profesorului Gavin Bowd, de la Universitatea scoţiană St. Andrews. Paul Morand et la Roumanie nu e prima sa cercetare dedicată relaţiilor franco-române: în anul 2000, el tipărise volumul France-Romania: Twentieth-Century Cultural Exchanges, iar apropierea de acest spaţiu de interferenţe culturale se dovedeşte profitabilă şi pentru noile incursiuni, servite de asemenea de studiile sale precedente, dedicate lui Louis Aragon: de la suprarealism la realismul socialist (în colaborare, 1997) sau relaţiilor dintre comunism şi intelectualii francezi (L’Interminable enterrement. Le communisme et les intellectuels français depuis 1956 Înmormântarea interminabilă. Comunismul şi intelectualii francezi, din 1956 încoace, apărut în 1999).
          
Cele o sută cincizeci de pagini consacrate lui Paul Morand şi României se vor un studiu obiectiv al acestei secvenţe importante din biografia celebrului scriitor, îndeajuns de controversat în ţara lui din cauza adeziunilor politice de dreapta şi a servirii, ca diplomat de carieră, a regimului instalat la Vichy sub ocupaţie germană această din urmă perioadă fiind, în parte, acoperită chiar de misiunea sa de ambasador la Bucureşti, între iulie 1943 şi aprilie 1944. Nu e deloc în intenţiile cărţii o "reabilitare" a protagonistului, căci aceste opţiuni politice sunt probate de documente şi fapte, însă imaginea finală este, totuşi, una cu mult mai exactă şi nuanţată decât cea vehiculată de mediul intelectual parizian din perioada masivelor epurări ale "colaboraţioniştilor", după ultimul război mondial; iar etapa românească a biografiei sale oferă o bună ocazie, bine exploatată, de a reanaliza, prin intermediul unui caz specific, "ideologia şi politica vichyste" şi cum ne spune autorul în paginile introductive "un exemplu al prieteniei franco-române, o relaţie făcută din schimburi reale şi fantasmatice care se transformă în cursul istoriei".
          
Legăturile lui Paul Morand cu ţara noastră sunt însă mult mai vechi. Foarte tânărul diplomat a cunoscut de timpuriu mediul aristocratic românesc din capitala Franţei, căci fiind în primii săi ani de diplomaţie coleg de legaţie, la Londra, cu Emmanuel Bibescu, vărul prinţesei-scriitoare, frecventa lumea saloanelor pariziene în care erau prezenţi şi românii (de exemplu, în societatea lui Marcel Proust, care îi va prefaţa şi prima carte, Tendres Stoks, din 1921). Printre aceştia a şi descoperit-o, în 1917, pe Elena Hrisoveloni-Şuţu, cu care se va căsători peste un deceniu. O primă vizită în România, în toamna anului 1930, va oferi o bună parte din materia cărţii sale, Bucureşti, tipărită în 1935, după ce publicase alte două cărţi, despre New York ( 1929) şi Londra (1933). Două dintre nuvelele sale au personaje şi teme româneşti Nicu Petrescu, candidat la examenul de licenţă (în volumul Europa galantă, 1925) şi Săgeata Orientului (1932), iar în paginile altora, mai târzii, vor mai circula câteva nume de pe la noi.
          
Gavin Bowd acordă atenţia meritată tuturor acestor date, împletind biografia omului cu aceea a scriitorului cosmopolit, "reporter" pasionat de toate aspectele modernităţii şi nu mai puţin de specificul locurilor prin care trece, definindu-se astfel ca demn reprezentant al epocii sale fascinate de călătoriile prin lumea largă, înregistrînd cu priviri rapide şi pătrunzătoare imagini şi evenimente, într-o viziune de factură "simultaneistă" oarecum la modă. O ilustrase încă în ipostaza mai timpurie de poet, în versurile din Lămpi cu arc, din 1919, şi Foi de temperatură, din 1920, înscrise limpede în tradiţia recentă a unor Apollinaire şi mai ales Blaise Cendrars şi Valery Larbaud. Nuvelele şi romanele sale vor certifica aceeaşi sensibilitate specială pentru pulsul epocii, a "omului grăbit" să cutreiere lumea, să înregistreze, să comenteze, surprinzând prin acuitatea notaţiei ce reţine date revelatoare ale ambianţei, trăsături comportamentale în stare să exteriorizeze rapid o psihologie. Aşa a şi fost considerat Paul Morand în presa românească, în paginile căreia referinţele la scrisul său au fost mereu numeroase şi atente la un itinerariu dintre cele mai atrăgătoare în epocă tocmai prin "cosmopolitismul" său afişat cu dezinvoltură.
         
Raporturile scriitorului cu România sunt urmărite în cartea profesorului scoţian din un-ghiuri conjugate. Autorul pune în joc informaţii oferite de biografi şi memorialişti legaţi de mediul românesc căruia îi aparţinea soţia scriitorului printre ei se numără Matyla Ghyka, memorialistul, Ghislain de Diesbach, cercetătorul vieţii Marthei Bibescu, Ginette Guitard Auviste, autoarea unui studiu de reabilitare a scriitorului Morand dar şi multe pagini de corespondenţă, documente de arhivă diplomatică abordate pentru prima oară. (O scăpare a editorului face ca sursele de documentare citate să fie prezente numai prin siglele lor, fără lămuririle necesare). Figura Elenei Hrisoveloni, prinţesă Şuţu, e înscrisă astfel pe un orizont al timpului şi mediului româno-francez, acesta din urmă comentat cumva din interior, cu micile sau marile lui rivalităţi şi tensiuni, ambiţii şi complexe. Nu e deloc o imagine idealizată analistul vorbeşte la un moment dat chiar de "elucubraţiile Elenei Hrisoveloni despre decrepitudinea românească" şi nu ezită să-i identifice frustrările identitare ("o variantă a dinamicii identitare a românilor: atracţie spre Occident decepţie ură a apatridului") care îi motivează în parte şi atitudinile antisemite, împărtăşite, de altfel, şi de soţul ei.
          
Pe un asemenea fundal este introdusă şi perspectiva lui Paul Morand asupra raporturilor dintre Occident şi Orient, imaginarul său fiind de timpuriu obsedat de conflictul între civilizaţiile celor două mari spaţii geografice, judecate drept incompatibile, dar arătându-se atras şi de "atavismul" răsăritenilor, de legăturile lor mai intime cu natura, înglobate în mai larga deschidere cosmopolită a viziunii scriitorului asupra lumii. În această ecuaţie, România devine interesantă şi pentru că este un spaţiu de confluenţe semnificative între cele două lumi. Comentariile privind vizita prozatorului în România din 1930, apoi cele dedicate nuvelei Săgeata Orientului, cu loc de acţiune în ţinuturile dunărene, asociază expresiv aceste extreme.
          
Citind, într-un capitol aparte, cartea lui Paul Morand despre Bucureşti, Gavin Bowd preferă să se oprească mai ales asupra "perspectivei etnice a lui Morand" şi a atitudinii sale faţă de democraţie - într-un moment când scriitorul se exprimase destul de ferm cu privire la decadenţa politică şi culturală a Franţei, de pe poziţii politice de dreapta, pro-fasciste şi pro-hitleriste, motivate de el prin opoziţia necesară faţă de pericolul bolşevic şi oriental în general - gustând mai puţin laturile propriu-zis pitoreşti, de interes pentru reporterul care scria că face în capitala României "o baie de nepăsare". Scriitorul Morand, cu modul său specific de a se raporta la mediile româneşti vizitate în timpul şederii sale la noi este, astfel, oarecum nedreptăţit. Rezumatul istoriei româneşti, oferit de autorul Bucureşti-ului, după Xenopol sau Iorga, ar încorpora şi ideea morandiană despre o Românie zid de apărare contra invaziilor barbare ale Orientului, iar imaginea lumii româneşti cu care vine în contact, diversificată şi pitorească, schiţată cu evidentă simpatie, ar prelungi mai mult sau mai puţin manifest şi unele clişee de gândire ale prozatorului-diplomat. Cercetătorul nu uită citind ecourile din presa vremii că viziunea scriitorului francez asupra Bucureştiului şi a României n-a fost primită cu prea mare entuziasm de români, care o găseau superficială, fugitivă, prea tentată de elementele de "şoc" publicistic.
          
Fundalul de epocă schiţat în capitolul următor, intitulat Fuga înainte, capătă relief din nou datorită apelului la documentele legate de familia Morand (îndeosebi corespondenţa Elenei Morand) şi la cele oferite de memorialişti. Starea de criză politică, alunecarea spre dictatură, ascensiunea forţelor fascizante, pro-naziste din ţară, ca şi prezenţa franceză la noi ( apreciată, aceasta, destul de surprinzător, ca declinantă după Marea Unire din 1918) sunt privite iarăşi prin ochii celor apropiaţi protagoniştilor cărţii, iar numele aduse în dialog nu sunt deloc lipsite de rezonanţă, de la din nou, Matyla Ghyka, atunci ambasador la Londra, la Ernst Jünger, sau la Jean Mouton, director al Institutului francez din Bucureşti. Cuplul Hélène-Paul Morand nu scapă de eticheta colaboraţionismului, simpatiile lor pentru Hitler sunt în afară de îndoială, adeziunea la politica guvernului de la Vichy e certă (exemplele din articolele scrise atunci de Morand sunt edificatoare), însă imaginea se nuanţează totuşi, căci sunt reţinute şi gesturile de refuz ale scriitorului de a vorbi la posturile de radio de sub ocupaţie, de a vizita Germania, şi faptul că D-na Morand intervine în mai multe rânduri în favoarea unor evrei întemniţaţi precum actorul Yonnel ori soţul prozatoarei Colette. Aflăm de asemenea că, înainte de a fi trimis ca ambasador la Bucureşti, Morand trecuse, în 1939, pe la Galaţi, ca membru al Comisiei Dunării şi că, sub ocupaţie, dirijase comisia de cenzurare a filmelor numită de guvernul de la Vichy.
          
În orice caz, când soseşte la Bucureşti, în iulie 1943, scriitorul diplomat are sentimentul că o prezenţă franceză mai consistentă este dorită tocmai pentru a o contracara pe cea nemţească, membrii misiunii de la Institutul Francez sunt majoritar pro-gaullişti, iar semnalele din presă (e citat, de pildă, Pamfil Şeicaru) sugerează că, în ciuda alianţei româno-germane, simpatiile pentru Franţa rămân profunde. Evoluţia evenimentelor de pe frontul rusesc, comentată în rapoartele către Laval, sugerează la rândul ei un ciudat amestec de stare de panică şi de euforie şi nepăsare, de credinţă a românilor într-o soluţie salvatoare, amintind de acel "bain d’insouciance" despre care Morand scrisese în cartea despre Bucureşti. Pe de altă parte, este foarte interesantă situaţia în care diplomaţia românească se străduieşte ca românii să nu le apară francezilor în primul rând ca aliaţi ai învingătorilor lor, ci ca prieteni vechi, legaţi sentimental şi cultural. (În paranteză fie spus, ajutorul umanitar acordat Franţei în 1943 - 750.000 de kilograme de produse alimentare - e motivat mai ales în temeiul acestor legături tradiţionale de prietenie, omiţând trimiterile la alianţa cu Axa, iar ambasadorul Morand are grijă să apese asupra acestei motivări). În ce priveşte situaţia de pe frontul de răsărit, reflecţia diplomatului merge de la autoiluzionare la constatarea inevitabilă a înaintării ruseşti şi a ameninţărilor secvente acesteia pentru români. El notează chiar în discursul mareşalului Anto-nescu o îndulcire a tonului faţă de ruşi şi încercări de conciliere cu opoziţia, ca un fel de pregătire pentru perspectiva înfrângerii. Semnificativă e şi noua atitudine faţă de evrei, refuzul regimului român de a colabora cu Germania şi Ungaria la "soluţia finală" în această chestiune. Numeroase documente scoase la lumină din arhivele Ministerului român al Afacerilor Externe şi din fondurile franceze dau o anumită densitate perspectivei asupra momentului istoric dificil trăit de cele două ţări, care ajung în final constată cercetătorul - într-o situaţie oarecum simetrică, Parisul fiind eliberat la 23 august 1944, când regele Mihai anunţa întoacerea armelor împotriva Germaniei, în condiţiile puternicei presiuni sovietice. La acea dată, ambasadorul Paul Morand plecase deja, precipitat, de la Bucureşti, fiind transferat la Berna. Nu apucase să-i mai întâlnescă nici pe Antonescu, nici pe rege, dar îi va scrie mareşalului că nu părăseşte "un post, ci o a doua patrie". În Elveţia, la 22 august, Morand îşi declara deja misiunea încheiată, considerându-l pe Pétain prizonier al germanilor, şi îşi cerea ca atare un concediu, care va deveni exil, - un "exil aurit" de zece ani, la Geneva, Sevilla, Veneţia şi Tanger, după revocarea sa de către generalul De Gaulle.
          
Foarte interesante pentru completarea portretului lui Paul Morand-diplomatul sunt documentele privitoare la procesul intentat de scriitor contra revocării sale. Cu argumente recunoscute de autorul cărţii drept valabile în cea mai mare parte, el va reuşi să fie reintegrat în departamentul său de la Quai d’Orsay, în iulie 1953, atenuând, dacă nu chiar eliminând complet, acuzaţia de "colaboraţionism". Prezenţa lui diplomatică în România e recunoscută a fi fost mai mult "pasivă", de observator în genere lucid, din partea guvernului pétainist, al vieţii politice de la noi, într-un moment într-adevăr foarte dificil, când autorităţile Franţei ocupate nu mai puteau avea un spaţiu de manevră prea larg şi într-un mediu franco-bucureştean (personalul amabsadei, Institutul Francez etc.) majoritar ostil faţă de Vichy. "Marginea de manevră a lui Morand este cu atât mai limitată scrie Gavin Bowd cu cât el coexistă cu dificultate cu un personal majoritar anti-Vichy (...). După cum spune el însuşi, Morand este aşadar un «agent pasiv», o «prezenţă», «ochiul» lui Laval şi Pétain. Rapoartele sale despre situaţia din România sunt lucide în privinţa înfrângerii Axei ( ...). Acestea fiind spuse, Morand este adesea orb faţă de negocierile clandestine în desfăşurare, şi mai ales în ce priveşte rolul decisiv al Regelui Mihai. Angajamentul lui Morand explică oscilaţia sa între fărâmele de optimism şi viziunea implacabil neagră a consecinţelor războiului pentru Occident. Concluziile sale catastrofiste servesc la justificarea asocierii lui cu Vichy-ul (...) Pentru Morand, Rusia este marele învingător în acest conflict, iar Europa occidentală nu va cunoaşte pentru multă vreme prosperitatea şi libertatea". Cum se vede, aprecierea e plauzibilă, iar, pe de altă parte, previziunile diplomatului, chiar "catastrofiste", au procentul lor însemnat de adevăr dramatic verificat de istoria ulterioară, pentru o bună parte a continentului nostru. Soarta "personajelor" româneşti ale acestei cărţi Martha Bibescu, Matyla Ghyka şi a altora - deposedaţi de tot cea aveau în ţară, închiderea institutelor de învăţământ franceze, confiscarea bunurilor familiei Hrisoveloni sunt date urmărite în prelungirea istoriei acestei prezenţe a lui Paul Morand în România. Corespondenţa Doamnei Morand deţine aici locul central, pentru a mărturisi deopotrivă despre amărăciunile anilor postbelici şi despre o a numită fidelitate faţă de credinţele trecutului, puse în cumpănă cu teroarea stalinistă a orei. Veştile primite de la rudele rămase în România nu sunt deloc încurajatoare, teroarea anilor ’50 conferindu-le un aer de tragedie, şi abia prin 1966 se poate nota o anumită destindere. Se adaugă acestor ecouri nota elegiacă a anilor târzii de bătrâneţe, dispariţia a neumăraţi prieteni, moartea unei lumi a trecutului.
          
Autorul cărţii despre Paul Morand şi România înregistrează şi reperele mai însemnate ale vieţii acestuia din ultimii ani, intrarea în Academia Franceză în 1968 (după ce fusese respinsă o tentativă din 1958), amintirile răzleţe pătrunse de nostalgie despre România, articolul omagial despre Brâncuşi publicat la moartea sculptorului în 1957, altul despre Grigore Gafencu, căruia îi admiră spiritul, reproşându-i însă opoziţia faţă de germani, după cum nu apreciază nici iluziile legate de Aliaţi ale Regelui Mihai sau ale Monseniorului Ghica. Corespondenţa cu un alt "colaboraţionist", Jacques Chardonne, prieten apropiat, face frecvente trimiteri la lumea românească, de pildă la scriitori precum C.V. Gheorghiu, Martha Bibescu, Ionesco sau Vintilă Horia, sau la emigranţii români din Elveţia, despre care nu are cea mai bună părere. Rămâne, pe de altă parte, la ceea ce G. Bowd numise "viziunea catastrofică", cu obsesia invaziilor asiatice şi a expansiunii ruseşti spre Occident, trăind un sentiment al crepusculului. Îl sugerează, poate, cel mai bine titlul unui text din 1964, Adio la Orient-Expres, trenul care nu mai e unul "de plăcere, ci rapidul morţii, aceea a Europei". O umanitate mizeră, ratată degradată de teroare, ar călători acum în legendarul tren. "După frivolitatea noastră, neliniştea lor" notează scriitorul. Este, poate, opoziţia cea mai expresivă dintre cele două mari vârste pe care cuplul Morand le-a trăit, jucându-se cum scrie profesorul englez, cu o istorie crudă, căreia i-au căzut victime.
          
Această carte despre Paul Morand şi România se cuvine salutată astfel ca o contribuţie semnificativă la istoria relaţiilor româno-franceze, atent situate în contextul istorico-politic al unei epoci dintre cele mai dificile şi pline de ambiguităţi. Cu o documentare remarcabilă (o eroare: Mihai Antonescu, ministrul de Externe al mareşalului, nu a fost frate cu acesta, neexistând de fapt între ei nici o legătură de rudenie), ce valorifică pentru prima oară numeroase pagini de arhivă e meritul său cel mai însemnat - cercetarea profesorului Gavin Bowd luminează pătrunzător un fragment de istorie românească dificilă, situat în contextul european al momentului de o privire echilibrată şi pătrunzătoare.