Iată, abia am depăşit un secol; ne amintim că am sărbătorit relativ recent împlinirea a o sută de ani de la naşterea lui Paul Constantinescu; este timpul ce măsoară şi confirmă temeiurile aceastei consistente personalităţi a componisticii noastre.
Este creatorul a cărui originalitate se afirmă în afara oricăror complexe ce ar fi putut marca prima generaţie post-enescienă. în perspectiva anilor, atât Paul Constantinescu cât şi Constantin Silvestri, spre exemplu, apar astăzi, drept artişti de legitimă aşezare în contextul deceniilor de mijloc ale secolului trecut.
S-a scris mai mult, nu suficient de mult, în anii din urmă, despre Paul Constantinescu; a fost cântat, în parte întâmplător, în parte conjunctural; prioritar cu prilejul marilor sărbători de peste an ale Ortodoxiei. Se poate vorbi despre spiritul semnificativelor sinteze pe care le operează compozitorul în contextul civilizaţiei europene a secolului al XX-lea. Două filoane distincte, aparent ireconciliabile - cântarea psaltică, monodică, bizantină, pe de-o parte, şi, pe de alta, structurarea cu sens dramatic în cazul tipului de oratoriu apusean, baroc, tipologie dezvoltată în bisericile reformate, se întâlnesc ambele la Paul Constantinescu într-o fuziune originală ce marchează cele două capodopere vocal-simfonice care sunt Oratoriile de Crăciun şi de Paşte.
De fapt, stabilirea unui raport potrivit pe relaţia dintre naţional şi universal a constituit o preocupare prezentă în epocă, inclusiv în deceniile de mijloc ale secolului trecut, o preocupare constantă pe care o întâlnim în cazul tuturor marilor creatori de şcoală naţională începând chiar cu prima jumătate a secolului al XIX-lea şi până în deceniile de mijloc ale secolului XX, de la Smetana la Dvor ak şi Janacek, de la Chopin şi Liszt la Szymanowski şi Bartok, de la Enescu la Mihail Jora, Paul Constantinescu, Constantin Silvestri.
Poate mai captivantă decât relaţia cu melosul popular autohton sau cu idiomurile musicale ale folclorului de mahala, se dovedeşte a fi la Paul Constantinescu asimilarea datelor unui limbaj tradiţional cult cum este melosul bizantin, prezent în cântarea de strană în zona de sud a ţării. Autorul întreprinde o veritabilă elaborare intelectual-artistică atunci când stabileşte această joncţiune în adevăr temerară, bine închegată, între caracterul în bună parte extatic al monodiei bizantine şi construcţia de orientare specific dramatică a genului, aspect propriu unei estetici occidentale, vest-europene. în ambele oratorii structurarea este organică, deloc artificială. Este o muzică de concert ce păstrează duhovnicia lăcaşului
de cult românesc, locul din care porneşte această cântare dar la care nu se poate întoarce; iar aceasta date fiind canoanele liturgice stricte, greu de depăşit, ale bisericii ortodoxe. Spre deosebire de structura „Patimi"-lor din oratoriul baroc - construcţie dramatică care culminează cu momentul simbolic „Punerea în mormânt", la Paul Constantinescu, în mod cu totul original, în oratoriul „Patimile şi învierea Domnului", culminaţia este adusă de momentul învierii, de acel luminos, exploziv, „Hristos a Înviat!", secţiune care stabileşte sensul întregii deveniri. Spiritualitatea creştină, ortodoxă, găseşte astfel prilejul de a pătrunde în circuitul valorilor vieţii internaţionale de concert.
Celălalt mare moment al creaţiei lui Paul Constantinescu îl constituie întâlnirea cu opera lui Caragiale. Peste decenii, doi mari artişti originari din Ploieşti se întâlneau în temeiul genului operei comice. „O noapte furtunoasă" a fost elaborată pe parcursul a două ediţii, cea din 1935 urmată de cea de a doua, 15 ani mai târziu. Este uimitoare relaţia de spirit dintre cei doi; apropierea survine de pe poziii egale şi se continuă în planul dramaturgiei muzicale. Textul literar este refăcut de compozitor şi adaptat exigenţelor genului. Dinamica spectaculoasă în plan dramaturgic, izul mahalalei de provincie, se împlinesc în datele unui recitativ intonat, la fel de viu, susţinut de un colorit instrumenal pitoresc; emisia vocală este generată de particularităţile jargonului de periferie, o vervă susţinută în plan orchestral de o manieră la fel de spectaculoasă. „Am văzut întotdeauna în cărţile lui Caragiale - mărturisea compozitorul - o oglindă a epocii sale, iar în persoana sa, unul dintre cei mai mari cărturari ai poporului nostru. În anii studiilor muzicale, la Viena, departe de ţară, cărţile lui Caragiale mă aduceau spre casă".
De pomină au rămas în viaţa breslei directivele aşa-numitei Plenare a Uniunii Compozitorilor din anul 1951. Conform modelului sovietic, se opera prin „critică şi autocritică", „O noapte furtunoasă" a fost aspru criticată dată fiind lipsa personajelor pozitive, lipsa melodiei, prezenţa unui recitativ continuu, lipsa ariilor, a momentelor lirice. Astăzi, în perspective timpului, lucrarea este unanim apreciată drept o capodoperă a genului operei bufe de mijloc de secol XX. I se adugă marile recunoaşteri în plan european, coproducţia „Pathe Marconi" - „Electrecord" pentru înregistrarea Concertului de pian, cu Valentin Gheorghiu, lucrare care i-a fost dedicată, cu Constantin Silvestri la conducerea Orchestrei Radioteleviziunii franceze. Se înţelege de la sine, în deceniile dictaturii comuniste cele două oratorii bizantine au avut o prezenţă cu totul nesemnificativă în viaţa muzicală românească a anilor '50-'80; au rămas, prioritar, în conştiinţa specialiştilor. Au fost şi excepţii. Spre sfârşitul anilor '40, atât George Enescu cât şi Constantin Silvestri au prezentat cele două oratorii în primă audiţie, la Ateneul Român. Tot aici, Oratoriul bizantin de Crăciun - „Naşterea Domnului", a fost reluat mai târziu, de Mircea Basarab, la ediţia a IV-a a Festivalului Internaţional „George Enescu". Oratoriul lui Paul Constantinescu este înregistrat ulterior şi pe discuri „Electrecord"; reluări ale lucrărilor sale apar în ediţiile discografice ale casei „Olympia" (Londra, 1991); de asemenea partitura Oratoriului de Crăciun a fost tipărită de Editura Bărenreiter din Kassel în 1969; şi tot în Germania, la Dresda, în „Biserica înălţării", lucrarea a fost prezentată în anul 1970, cu ocazia Crăciunului. Cu prilejul primei ediţii, cea din anul 1958, a Concursului Internaţional „George Enescu", drept piesă obligatorie a secţiunii de pian, Paul Constantinescu a creat „Toccata"- jocul dobrogean, miniatură devenită celebră în literatura acestui instrument, la noi. Cu câteva luni în urmă, în primăvara acestui an, Casa Radio a oferit marelui public, în premieră discografică absolută, Oratoriul Bizantin de Paşti - Patimile şi învierea Domnului, lucrare vocal-simfonică amplă realizată sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, cu participarea Orchestrei Naţionale Radio, a Corului Academic condus de maestrul Dan Mihai Goia, a unui reprezentativ grup de solişti; o realizare magistrală, în rolul Evanghelistului, s-a dovedit a fi cea a baritonului Eduard Tumagian. Nu mai departe decât în toamna acestui an Concertul de pian va fi prezentat la Montpellier, în sudul Franţei, cu participarea unui eminent cuplu de muzicieni, artişti bine cunoscuţi publicului nostru, pianistul Dan Grigore şi dirijorul Lawrence Foster.
în acest context al evenimentelor ce au marcat centenarul naşterii compozitorului, este de admirat însumarea materialului scris de Paul Constantinescu, sub genericul „Despre poezia muzicii", volum apărut la editura ploieşteană „Premier"; sunt articole, memorii, referate; este o lucrare preţioasă datorată muzicologului Sanda Hârlav Maistorovici. Poţi descoperi o lume a preocupărilor cotidiene, de asemenea un climat al meschinăriilor, al răutăţilor sfredelitoare, al demersurilor cu care era confruntat artistul la începutul anilor '40, o lume asezonată cu duplicităţi şi ipocrizii, chiar cu naivităţi, ce agrementau lupta pentru supravieţuire în perioadele imediat următoare, în anii '50, în „anii puterii populare". Cât de departe este lumea creaţiei lui Paul Constantinescu de contextul în care i-a fost dat să vieţuiască de la o zi la cealaltă! De aceeaşi îngrijire s-a bucurat şi culegerea de scrisori şi de portrete, „Corespondenţă", un însemnat opus găzduit de Editura Muzicală. Artistul era în egală măsură un excelent desenator, un fin observator al firii umane, un analist pătrunzător ce acţiona cu umor fin, după caz cu usturător sarcasm. Şi totuşi, personal consider că muzica lui Paul Constantinescu nu îşi găseşte astăzi locul firesc, la noi, în conştiinţa publicului de concert; este în parte acceptată drept o datorie mai mult sau mai puţin formală din partea breslei instrumentiştilor de ansamblu. Regretabilă nedreptate! Iar aceasta în raport cu ceea ce reprezintă creaţia sa în contextul european al deceniilor de mijloc ale secolului trecut, în raport cu încărcătura spirituală a acesteia.
