Un tulburător şir de scrisori între doi oameni crezîndu-se îndrăgostiţi şi care, de fapt, erau mai degrabă îndrăgostiţi de literatură: corespondenţ a între Paul Celan şi Ingeborg Bachmann, poate cei mai importanţi poeţi postbelici de limbă germană, poartă amprenta în care Goethe ar fi desluşit (ca în Divanul occidental-oriental), relaţia orient-occident. Paul Celan, venind din lumea Bucovinei, îi scria vienezei Ingeborg, cea marcată de o frunte înaltă, raţională, la 23 mai 1948: „Pentru cea atât de exactă, la 22 de ani de la ziua de naştere, de la cel atât de inexact”. El era orientalul impreciziei şi meditaţiei (26.I.49: „încearcă să uiţi pentru o clipă tăcerea mea atât de îndelungată şi de stăruitoare”), ea era mai degrabă doctoranda în filozofie, pe un drum al acţiunii, voind argumente şi explicaţii (1948, de Crăciun: „Ştii că eu vreau să înţeleg totul cât mai exact”). Dar recunoaştea că nu putea evita amintirile, o muzică pe măsura ambianţei vieneze (12 aprilie 1949: „Cu siguranţă nu voi mai trece niciodată prin Stadtpark fără să mă gândesc cum poate închide în el întreaga lume ş...ţ mă gândesc la tine şi încă te mai ascult”). Macii şi memoria luminează începuturile acestei iubiri (24 iunie 1949, Paul Celan: „Inexact şi târziu sosesc anul acesta. Poate doar fiindcă vreau ca nimeni în afară de tine să nu fie când pun pe masa ta aniversară maci, foarte mulţi maci, şi memorie, la fel de multă memorie, două buchete strălucitoare”; Ingeborg Bachmann: „Am simţit iarăşi macii, adânc, foarte adânc, ai făcut o vrajă atât de minunată, că n-o s-o pot uita ş...ţ Pentru mine, tu eşti din India sau dintr-o ţară şi mai îndepărtată, mai întunecată, dintr-o ţară maronie, pentru mine eşti deşert şi mare şi orice lucru plin de mister”.
Cu toată structura ei apuseană, sau tocmai din acest motiv, Ingeborg Bachmann este cea care se străduieşte să întreţină corespondenţa eşuată în „hăituiala” timpului (de altfel, ea a mizat şi ca scriitoare pe stilul epistolar – Scrisori către Felician, publicate postum). În 1951 îi mărturiseşte lui Celan: „Multele scrisori pe care ţi le-am scris, şi rele, şi bune, nu am avut niciodată curajul să le trimit”. Tocmai pentru că se întâlniseră la Viena, oraş cvasi-oriental (1951, IB: „Viena este, mai mult decât orice alt loc, prielnică jumătăţilor de măsură...”), Ingeborg Bachmann e conştientă că trebuie să întreţină măcar „jumătatea” literară. Cei doi se ceartă, se bănuiesc reciproc, dar nu vor ca relaţia literară să aibă de suferit. Ea îl ajută să publice, să participe la întâlnirile Grupului 47, să nu neglijeze prezenţa editorială; Paul Celan discută şi el de recomandări, onorarii, lecturi literare (16.02.52, PC: „Ne cunoaştem destul de bine ca să fim conştienţi că între noi doar prietenia e posibilă”). Urmează o etapă de... prietenie oficială în patru, incluzându-i pe scriitorul elveţian Max Frisch, partenerul de viaţă al lui Ingeborg, şi pe Gisèle Celan- Lestrange, soţia pariziană a lui Paul (graficiană), cu pacheţele şi telefoane de Crăciun, ba chiar cu generoase îndemnuri în favoarea partenerilor legali (28-29.57, IB: „N-ai voie s-o părăseşti pe ea şi şpeţ copilul vostru”; 26.7. 59 PC: „Miercurea trecută a venit iar Max Frisch... L-ai putea ajuta – vorbea despre asta...?”)
Celan, un singuratec, se întâlnea totuşi prin poezie cu destule personalităţi ale vremii, cei din Grupul 47 sau alţi scriitori precum Hilde Spiel, Milo Dor, Hans Magnus Enzensberger, Nelly Sachs, Erich Fried etc. În scrisorile sale mai târzii e însă concentrat, direct, aproape de o asceză a exprimării („Ah, am atâtea să-ţi povestesc, lucruri pe care nici tu nu le bănuieşti”). Dezorientare, tristeţe şi indignare în legătură cu falsele acuze de plagiat şi contrafacerile Clairei Goll, cu atacurile din presa germană, pe care le percepea antisemite; tăceri îndelungate, dar până la urmă, relaţia spiritual-amoroasă cu Ingeborg Bachmann n-a fost părăsită până aproape de anul morţii poetului. De altfel, la nu mult timp după sinuciderea lui Paul Celan, Ingeborg Bachmann moare şi ea la Roma în împrejurări care lasă de bănuit o încercare similară.
Publicarea corespondenţei celor doi, care trebuia să fie blocată până în 2023 (moştenitorii hotărând totuşi „ridicarea vălului” în 2008), a stârnit senzaţie mai ales în lumea de limbă germană. Erau limpezite momente de viaţă, ieşeau la iveală amănunte legate de traducerile lui Celan, de proza poetică a celor doi, de ermetismul poeziei lui Bachmann sau firea lui Max Frisch, de rolul pe care l-au jucat gândirea lui Heidegger şi a lui Wittgenstein. Faptul că Editura Art a publicat atât de sincron, într-o excelentă traducere (reţineţi numele Iulia Dondorici) ediţia îngrijită şi prefaţată de celanişti renumiţi precum Barbara Wiedemann şi Bertrand Badiou e un semn că piaţa literară rămâne interesată, oricât am alunca spre o „nouă oralitate”, de valorile profunde.

Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Timp al inimii,
Corespondenţă. Cuprinde şi corespondenţa dintre Paul Celan şi Max Frisch, precum şi cea dintre Ingeborg Bachmann şi Gisèle Celan-Lestrange.
Ediţie îngrijită şi comentată de Bertrand Badiou, Hans Höllerer, Andrea Stoll, Barbara Wiedemann.
Traducere din limba germană de Iulia Dondorici.
Editura Art, 2010.