Numele româneşti „de familie” provin adesea din porecle legate de profesia sau înfăţişarea celui de la care s-au instituit. E de aceea bizar că, la un neam de oieri, „mioritic”, numele legate de un alt animal se pare că predomină.

Sînt mai mulţi Văcari, Văcăroi, Văcăraşi, Boureni, Bouri, Bivolari şi chiar Văcăreşti (cu urmaşii lor primitori de moştenire) decît alde Ciobanu, Păcuraru, Oieru sau direct Oaie (şi ai săi). În rest Căpraru, Căprescu sau, mai net, Capră ocupă doar locul trei între patronimele de inspiraţie zootehnică. Unele animale domestice sînt ocolite de-a binelea, desigur pentru defectele lor. Dacă a fost cineva poreclit astfel, a evitat să-şi legalizeze situaţia. Pe Porcescu, Purcaru, Purcăroiu îi numeri pe degete, iar un eventual Măgărescu e absent din listă.

Nici Calu nu se numeşte nimeni, dar acest patruped e prezent în onomastică, prin gama lui coloristică, prin care era de altfel desemnat familiar, pentru a se deosebi de indivizii de aceeaşi specie. Apar astfel frecvent Bălan (Bălănoiu, Bălănescu, Bălănel etc.), Murgu (plus derivatele) şi mai rar Suru, Roibu, Breazu şi chiar Şargu (devenit uneori Sargu) ori P(e)agu. Cred că am o explicaţie. Unicitatea prin contrast a cailor bălani (albi) şi murgi (negri) îi individualiza mai net pe posesorii lor, pe cînd cai roibi şi suri avea mai toată lumea. Caii şargi şi pagi erau prea rari pentru a se impune în numirile deţinătorilor. Un posesor de cal roib se distingea mai clar în comunitate dacă i se zicea Şchiopu sau Tîmplaru, după beteşug ori meşteşug.

Nimeni ne se cheamă direct Cîine, cel mult Cîinaru, niciodată Cîinescu, în schimb se mai găseşte cîte un Pisică, precum indimenticabilul Traian Pisică al lui Marin Preda, sau chiar Pisicaru. Nici Motanu nu are o incidenţă mai mare de zero, am întîlnit doar Motancea, sufixul „cea” avînd o accepţiune peiorativă.

De la păsări, prezente totuşi în mai fiecare gospodărie ţărănească şi chiar orăşenească pînă relativ de curînd, au ajuns în cartea de telefon şi evidenţa populaţiei relativ puţine. Ce-i drept, nici nu-i comod să te cheme Curcă, Raţă, Gîscă şi să mai treci numele şi descendentelor de parte feminină. În chip ciudat, deşi e cea mai răspîndită pasăre domestică la noi, găina nu a dat, după ştiinţa mea, decît un singur nume şi acela eroic, locotenentul Nicolae Găină primind de la patria recunoscătoare o staţie de autobuz care să-i poarte numele pe veci. Iar Puică e la fel de rar. Dacă feminina găină, nu a avut noroc, rudele ei maschile Puiu şi Cocoş (Cucoş) se înscriu mult mai sus în clasament. Ca şi Curcan faţă de consoarta sa.

Bibilica (Numida meleagris) nu a avut succes cu numele său generic, această galiformă simpatică şi – nota bene! – monogamă fiind totuşi mai rară prin ogrăzi. În schimb, au dat patronime numele ei regionale: Pichea, Picheru, Bibiţă, Bibicioiu, Cîţă, Cîţea şi alte derivate.

Animalele sălbatice au dat şi ele porecle semnificative, transformate în patronime. Cele mai mari, feroce, temute au impresionat firesc. Aşa că Ursu (Ursan, Ursescu, Ursilă, Ursea, Urseanu) şi Lupu – cu ale sale derivate, marcînd uneori mărimea neobişnuită (Lupoi), alteori dimpotrivă (Lupşor) – domină fauna. Vulpea, cerbul, iepurele, şi în varianta Epure, fac figură mai modestă, iar cele mărunte de tot sînt rarităţi onomastice. Jderi nu am întîlnit decît la Sadoveanu, veveriţe şi nevăstuici nici atît, Guţă Popîndău e aproape sigur o invenţie a lui Topârceanu. Rămîne de consemnat ilustrul C. D. Aricescu, numele menţinîndu-se pînă azi în evidenţele stării civile. Dintre fiarele prestigioase, dar inexistente în fauna noastră o bună pătrundere a avut doar leul (Leu, Leoneanu etc.), fiară heraldică. Altele nu au fost cunoscute larg şi ca urmare nimeni nu se numeşte Tigru sau Cămilă. Nu e ciudat că simpatica maimuţă şi-a vîrît coada în listă, ivindu-se printre noi cîte un Maimuţaru şi Maimuţescu, urmaşi de circari, se vede.

Insectele au contribuit cu un Flutur(e) şi cîte o Lăcustă (Locustă).

Dintre păsările ne-domestice exotice, una remarcabilă prin înfăţişare a ocupat prim-planul, nume ca Păun, Păunescu, Păunaş, Păunoiu fiind mult mai dese decît cele provenite de la păsările autohtone oricît de marcante, de pildă Şoimu, Vultur(escu), Hultanu, Erete, Barz(ă). Pe păun nu-l concurează decît corvidele: Corbu, Cioară, Cioroi(anu) şi, paradoxal, Cucu. Dintre păsările mărunte, Mierlă/Merlă, Mierlescu trec în faţa mai comunei, dar ştersei vrăbii (Brabete, Vrabete). Iar dintre păsările de noapte, strigiforme, considerate probabil de rău-augur, n-au răzbătut ca nume decît Ciuhu, care e o pasăre de baltă, dar şi un sinonim regional pentru bufniţă. Trebuie notat ca rarissim şi numele Pelican.

Prin prezenţa familiară, dar şi prin simbolul malefic pe care-l întruchipează, şarpele şi-a împrumutat numele unor compatrioţi, desigur plini de bunăvoinţă faţă de semeni. Încît Ş(e)arpe, Şerpe, Şerpoi şi chiar Şerpălău nu lipsesc dintre noi.