Numele româneşti „de
familie” provin adesea
din porecle legate de
profesia sau înfăţişarea
celui de la care s-au
instituit. E de aceea bizar
că, la un neam de oieri,
„mioritic”, numele legate de un
alt animal se pare că predomină.
Sînt mai mulţi Văcari, Văcăroi, Văcăraşi,
Boureni, Bouri, Bivolari şi chiar Văcăreşti
(cu urmaşii lor primitori de moştenire)
decît alde Ciobanu, Păcuraru, Oieru
sau direct Oaie (şi ai săi). În rest Căpraru,
Căprescu sau, mai net, Capră ocupă doar
locul trei între patronimele de inspiraţie
zootehnică. Unele animale domestice sînt
ocolite de-a binelea, desigur pentru
defectele lor. Dacă a fost cineva poreclit
astfel, a evitat să-şi legalizeze situaţia.
Pe Porcescu, Purcaru, Purcăroiu îi numeri
pe degete, iar un eventual Măgărescu e
absent din listă.
Nici Calu nu se numeşte nimeni,
dar acest patruped e prezent în onomastică,
prin gama lui coloristică, prin care
era de altfel desemnat familiar, pentru
a se deosebi de indivizii de aceeaşi
specie. Apar astfel frecvent Bălan
(Bălănoiu, Bălănescu, Bălănel etc.),
Murgu (plus derivatele) şi mai rar Suru,
Roibu, Breazu şi chiar Şargu (devenit
uneori Sargu) ori P(e)agu. Cred că
am o explicaţie. Unicitatea prin contrast
a cailor bălani (albi) şi murgi (negri) îi
individualiza mai net pe posesorii lor,
pe cînd cai roibi şi suri avea mai
toată lumea. Caii şargi şi pagi erau prea
rari pentru a se impune în numirile
deţinătorilor. Un posesor de cal roib se
distingea mai clar în comunitate dacă
i se zicea Şchiopu sau Tîmplaru,
după beteşug ori meşteşug.
Nimeni ne se cheamă direct Cîine,
cel mult Cîinaru, niciodată Cîinescu,
în schimb se mai găseşte cîte un Pisică,
precum indimenticabilul Traian Pisică
al lui Marin Preda, sau chiar Pisicaru.
Nici Motanu nu are o incidenţă mai
mare de zero, am întîlnit doar Motancea,
sufixul „cea” avînd o accepţiune peiorativă.
De la păsări, prezente totuşi în mai
fiecare gospodărie ţărănească şi chiar
orăşenească pînă relativ de curînd, au
ajuns în cartea de telefon şi evidenţa
populaţiei relativ puţine. Ce-i drept,
nici nu-i comod să te cheme Curcă,
Raţă, Gîscă şi să mai treci numele şi
descendentelor de parte feminină. În
chip ciudat, deşi e cea mai răspîndită
pasăre domestică la noi, găina nu a
dat, după ştiinţa mea, decît un singur
nume şi acela eroic, locotenentul Nicolae
Găină primind de la patria recunoscătoare
o staţie de autobuz care să-i poarte
numele pe veci. Iar Puică e la fel de
rar. Dacă feminina găină, nu a avut
noroc, rudele ei maschile Puiu şi Cocoş
(Cucoş) se înscriu mult mai sus în
clasament. Ca şi Curcan faţă de consoarta
sa.
Bibilica (Numida meleagris) nu a avut
succes cu numele său generic, această
galiformă simpatică şi – nota bene! –
monogamă fiind totuşi mai rară prin
ogrăzi. În schimb, au dat patronime
numele ei regionale: Pichea, Picheru,
Bibiţă, Bibicioiu, Cîţă, Cîţea şi alte derivate.
Animalele sălbatice au dat şi ele
porecle semnificative, transformate
în patronime. Cele mai mari, feroce,
temute au impresionat firesc. Aşa
că Ursu (Ursan, Ursescu, Ursilă, Ursea,
Urseanu) şi Lupu – cu ale sale derivate,
marcînd uneori mărimea neobişnuită
(Lupoi), alteori dimpotrivă (Lupşor)
– domină fauna. Vulpea, cerbul, iepurele,
şi în varianta Epure, fac figură mai
modestă, iar cele mărunte de tot
sînt rarităţi onomastice. Jderi nu am
întîlnit decît la Sadoveanu, veveriţe şi
nevăstuici nici atît, Guţă Popîndău e
aproape sigur o invenţie a lui Topârceanu.
Rămîne de consemnat ilustrul C. D.
Aricescu, numele menţinîndu-se pînă
azi în evidenţele stării civile. Dintre
fiarele prestigioase, dar inexistente în
fauna noastră o bună pătrundere a
avut doar leul (Leu, Leoneanu etc.),
fiară heraldică. Altele nu au fost
cunoscute larg şi ca urmare nimeni
nu se numeşte Tigru sau Cămilă. Nu
e ciudat că simpatica maimuţă şi-a
vîrît coada în listă, ivindu-se printre
noi cîte un Maimuţaru şi Maimuţescu,
urmaşi de circari, se vede.
Insectele au contribuit cu un Flutur(e)
şi cîte o Lăcustă (Locustă).
Dintre păsările ne-domestice exotice,
una remarcabilă prin înfăţişare a ocupat
prim-planul, nume ca Păun, Păunescu,
Păunaş, Păunoiu fiind mult mai dese decît
cele provenite de la păsările autohtone
oricît de marcante, de pildă Şoimu, Vultur(escu),
Hultanu, Erete, Barz(ă). Pe păun nu-l
concurează decît corvidele: Corbu, Cioară,
Cioroi(anu) şi, paradoxal, Cucu. Dintre
păsările mărunte, Mierlă/Merlă, Mierlescu
trec în faţa mai comunei, dar ştersei vrăbii
(Brabete, Vrabete). Iar dintre păsările de
noapte, strigiforme, considerate probabil
de rău-augur, n-au răzbătut ca nume decît
Ciuhu, care e o pasăre de baltă, dar şi un
sinonim regional pentru bufniţă. Trebuie
notat ca rarissim şi numele Pelican.
Prin prezenţa familiară, dar şi prin
simbolul malefic pe care-l întruchipează,
şarpele şi-a împrumutat numele unor
compatrioţi, desigur plini de bunăvoinţă
faţă de semeni. Încît Ş(e)arpe, Şerpe,
Şerpoi şi chiar Şerpălău nu lipsesc
dintre noi.