Deambulările copilului părăsit de părinţi, întâlnirile întâmplătoare, amintirile vagi ale tatălui său hălăduind şi el printr-un Paris sub ocupaţie, senzaţia că toate se repetă, că eşti „complice sau martor” la ceva neclar, parfumul romanelor lui Modiano se constituie din presupuneri şi căutări ilicite, din aşchii de trecut inserate într-un prezent fără identitate. Misterul personajelor şi situaţiilor rămâne neelucidat. El este indisolubil legat de ciclicitatea construcţiei, de acea spirală care vrea să se piardă în infinit.
Încerc un sentiment de vinovăţie al cărui obiect rămâne vag: o crimă la care am participat în calitate de complice sau de martor, n-aş putea să spun cu adevărat. Şi sper că această ambiguitate mă va scuti de pedeapsă. Cu ce corespunde în viaţa reală acest vis? Cu amintirea tatălui meu care, sub Ocupaţie, trăise o situaţie tot atât de ambiguă: arestat în urma unei razii a poliţiei franceze fără să ştie de ce se făcea vinovat, şi eliberat de un membru al bandei din strada Lauriston? Aceştia foloseau mai multe automobile de lux abandonate de proprietari în iulie 1940. „Henri” întrebuinţa un Bentley alb care aparţinuse ducelui de Cadaval, şi Pagnon o Lancia pe care scriitorul german Erich Maria Remarque o încredinţase unui garajist din strada Boétie înainte de plecarea lui în America. Şi, fără îndoială, în această Lancie furată lui Remarque, Pagnon venise să-l caute pe tata. Ce stranie impresie să ieşi de la „gherlă” – cum spunea tata – şi să te regăseşti într-o astfel de maşină de lux cu iz de piele, să traversezi după ora stingerii Parisul îndreptându-te spre Malul drept... Dar, într-o zi sau într-alta, va trebui să dea socoteală.
Visul ăsta, pe care-l am adesea: traversând de pe Malul drept pe Malul stâng într-o maşină, în împrejurări neclare l-am trăit eu însumi când am şters-o de la colegiu în ianuarie 1960, la paisprezece ani şi jumătate. Autobuzul pe care-l luasem la Croix-de-Berny m-a dus la poarta Orléans, în faţa cafenelei Rotonde care se afla într-unul din corpurile de clădiri de la periferie. În rarele ocazii când aveam voie să ieşim, trebuia să ne adunăm lunea la orele şapte dimineaţa în faţa cafenelei Rotonde şi să aşteptăm autobuzul care ne va duce la colegiu. Era un fel de casă de corecţie pentru derbedei, avortoni ai familiilor celor bogaţi, copii naturali ai femeilor numite cândva „puicuţe”, sau copii abandonaţi în cursul unui sejur la Paris ca nişte bagaje stânjenitoare: asemeni vecinului meu de dormitor, brazilianul Mello Rodrigues, care de un an nu mai ştia nimic despre familia lui... Ca să ne inculce disciplina pe care „familiile” noastre nu ştiuseră să ne-o ofere ca exemplu, direcţia instituise o rigoare militară : marşuri cadenţate, salut sub drapel dimineaţa, pedepse corporale, drepţi bate călcâiul, inspecţia de seară la dormitoare, interminabilele alergări de joia după- amiază...
În acea zi de luni 18 ianuarie 1960 făceam drumul invers : de la cafeneaua Rotonde, atât de lugubră în dimineţile de iarnă când ne întorceam la „gherlă” prin Montrouge şi Malakoff, am luat metroul până la Saint-Germain-des- Prés. La localul Malafosse, fata daneză a spus:
Un whisky pentru bătrânelul ăsta...
Chelnerul, din spatele tejghelei barului a zâmbit şi i-a răspuns:
Domnişoară, nu servim alcool minorilor.
Mi-a dat să beau o înghiţitură din paharul ei. Whisky-ul mi s-a părut că are un gust teribil de amar, dar mi-a dat curajul să le mărturisesc că nu puteam să mă înapoiez la mine acasă, căci părinţii mei lipseau amândoi o lună de zile.
– Atunci trebuie să te înapoiezi la colegiu, mi-a spus tipul cu ochelari negri care fuma ţigări Caporal.
Le-am explicat că era imposibil : fuga unui elev era întotdeauna sancţionată printr-o exmatriculare imediată din colegiu... Au refuzat să mă ia cu ei.
Şi nu este nimeni la tine acasă?
Nimeni.
Şi nu-ţi poţi anunţa părinţii?
Nu.
N-ai nici cheia de acasă?
Nu.
Mă ocup eu de bătrânel, a spus fata.
Mi-a pus mâna pe umăr. Ne-am despărţit de ceilalţi şi am ieşit de la Malafosse. Maşina ei era parcată ceva mai încolo pe chei, după Şcoala de Belearte: un Peugeot 203 culoare bleumarin, cu banchete de piele roşii. Cunoşteam bine maşina asta. O văzusem de mai multe ori în cartier, în faţa hotelurilor Louisiane şi Montana.
Eram aşezat alături de ea pe banchetă. A demarat dintr-odată.
Trebuie neapărat să se ocupe cineva de tine, a spus cu un aer placid.
Am mers în continuare pe chei şi am traversat Sena pe podul Concorde. Pe Malul drept mă simţeam mai bine, de parcă Sena ar fi fost o graniţă care mă apăra de-un lăuntric ţinut ostil. Eram departe de cafeneaua Rotonde, de Croixde- Berny şi de colegiu... Dar nu mă puteam opri să privesc cu nelinişte viitorul, căci mi se părea că am făptuit ceva ireparabil.
Credeţi că este grav?
Ce să fie grav?
Fata s-a întors înspre mine.
Nu, micuţule... Ai să vezi, se va rezolva...
Accentul ei danez mă liniştea. Urmam traseul Cours-la-Reine, şi-mi spuneam că cel puţin puteam conta pe ea.
O să anunţe poliţia...
Ţi-e teamă de poliţie?
Îmi zâmbea şi ochi ei verzi-albăstrii mă vegheau.
Fii pe pace, bătrânelule...
Freamătul blând şi răguşit al vocii sale îmi risipea neliniştea. Ajunsesem la piaţa Alma şi ne înscrisesem pe bulevardul care urca până la Trocadéro. Era ruta autobuzului 63 când îl luam, eu şi cu fratele meu, ca să mergem la Bois de Boulogne. În zilele cu timp frumos rămâneam pe platforma autobuzului.
Nu a luat-o la dreapta, pe bulevardul umbrit de copaci pe unde o lua autobuzul 63. A oprit maşina în faţa impozantelor clădiri moderne cu care începea bulevardul Paul-Doumer.
Aici locuiesc.
La parter, am luat-o pe-un lung coridor luminat cu neon. O siluetă în impermeabil aştepta în faţa uşii sale. Un bărbat înalt cu o mustaţă abia desenată. O ţigară îi atârna în colţul buzelor. Şi pe el îl mai întâlnisem pe străzile din Saint- Germain-des-Prés.
N-aveam cheia, a spus bărbatul.
Îmi surâdea, cu un aer oarecum surprins.
E un prieten, a spus fata arătând spre mine.
Încântat.
Bărbatul mi-a strâns mâna. Fata mia spus:
– O să te plimbi puţin, bătrânelule... Revino după o oră... În seara asta te invit la restaurant şi apoi vom merge la cinema...
Ea a deschis uşa. Au intrat amândoi. Apoi fata şi-a strecurat capul prin deschizătură.
Când revii nu uita numărul camerei: 23.
Cu degetul îmi arăta cifra 23, în metal aurit, prinsă pe lemnul uşii.
– Revino într-o oră... În seara asta vom trage o crăpelniţă pre cinste în Montmartre, la San Cristobal...
Accentul danez era încă mai blând, mai mângâietor din cauza acestor expresii desuete.
A închis uşa. O clipă am rămas nemişcat pe coridor. M-am forţat să nu bat în uşă. Am ieşit din clădire mergând cu paşi lenţi şi regulaţi, căci simţeam cum mă cuprinde panica. Am crezut că nu voi ajunge niciodată să traversez piaţa Trocadéro. Mi-am dat seama că nu-i cazul să mă duc la primul comisariat de poliţie şi să le mărturisesc crima pe care-am comis-o. Ar fi fost o tâmpenie. M-ar fi închis într-o adevărată casă de corecţie sau ceea ce ei numesc „centru de supraveghere”. Puteam să mă încred cu-adevărat în fata daneză? Ar fi trebuit să rămân pe trotuarul bulevardului Paul- Doumer, ca să văd dacă nu pleca de acasă. Brunetul în impermeabil care intrase împreună cu ea ar fi putut-o convinge să nu se mai ocupe de mine. Camera 23. Nu trebuia să uit numărul. Mai aveam de pierdut încă trei sferturi de oră. Şi chiar dacă ea nu mai era acolo, aş aştepta-o în faţa porţii clădirii, atent să nu mă fac văzut, până când ar reveni.
Încercam să mă liniştesc învârtind în minte toate gândurile astea. În partea cealaltă a pieţii, staţia autobuzului 63. Oare aveam timp să mă duc până la Bois de Boulogne şi înapoi? Îmi mai rămâneau 10 franci. Dar mă temem să nu constat că sunt singur în autobuz, şi tot atât de singur pe gazonul de la Muette şi pe malul lacului, locuri unde mă duceam adesea, acum câţiva ani, împreună cu fratele meu. Am preferat să o iau pe esplanada de unde ai priveliştea întregului Paris. Şi am coborât aleile în pantă ale grădinii scăldată de un soare iernatic. Pe aici nu era absolut nimeni. Mă simţeam minunat. Deasupra mea imensele ferestre şi cornişa palatului. Aveam impresia că, înlăuntru, sălile şi galeriile erau tot atât de pustii ca şi grădinile. Am vrut să mă aşez pe o bancă. După un moment, această nemişcare mi-a provocat iarăşi un început de panică. Atunci m-am ridicat şi am continuat să merg de-a lungul aleilor, către Sena.
Ajunsesem în faţă la Aquarium. Am luat un bilet de intrare. Era ca şi cum aş fi intrat într-o staţie de metrou. După ce am coborât scările m-a învăluit bezna, dar asta mă liniştea. În prima sală în care am pătruns, doar aquarium-urile erau luminate. Încet-încet, în adâncul acestei penumbre mi-am regăsit calmul. Nimic nu mai avea nici o importanţă. Eram departe de toate, de părinţii mei, de colegi, de vacarmul vieţii din care singura amintire frumoasă rămânea vocea blândă şi fremătătoare cu accent danez... M-am apropiat de aquariumuri. Peştii aveau nuanţe tot atât de vii ca acelea ale maşinuţelor electrice din copilăria mea: roz, bleu turcoaz, verde smarald... Nu făceau nici cel mai mic zgomot. Se prelingeau de-a lungul pereţilor de sticlă. Deschideau gura fără să emită nici un sunet, dar din când în când bule de aer urcau la suprafaţa apei. Ei nu-mi cereau să le dau socoteală de nimic.

(în curs de apariţie la Editura ART)