Tine de o constantă a psihologiei noastre ca, de pe urma fiecărui om pe care l-am cunoscut, să rămînem cu o impresie de bază, cu un fel de gust esenţial în ale cărui nuanţe îi prindem individualitatea. Şi, de fiecare dată cînd ni se cere să vorbim despre el, întreaga gamă de atribute la care recurgem spre a-i face portretul are ca punct de plecare tocmai amprenta sufletească a gustului pe care persoana lui ne-a lăsat-o. E ca şi cum, apucîndu-te să-l descrii, îi scoţi toate trăsăturile dintr-o intuiţie iniţială, astfel încît înceata schelărie des­criptivă o vei ridica pe fundaţia rapidei impresii de la început. După cum e tonalitatea impresiei, aşa îi va fi şi portretul pe care i-l vei face. Ea va da tonul şi tot ea îi va prefigura detaliile. Mai mult, gustul acesta lăuntric, ca reacţie umorală spontană faţă de omul cu care ai avut de-a face, e resortul menit a declan­şa tresăririle acelea interioare cărora le dăm în mod convenţional numele de "judecată morală". Pe scurt, ne judecăm moral semenul în funcţie de impresia ne-morală pe care ne-a lăsat-o. Şi oricîte verdicte vom rosti pe seama lui, la oricîte maliţiozităţi îi vom supune numele sau, dimpotrivă, cu oricîte elogii îi vom încon­jura imaginea, toate aceste verdicte, maliţiozităţi sau elogii vor putea fi reduse la vibraţia de fond a ace­leiaşi impresii de bază. Şi astfel, fiinţa lui o vom găsi concentrată sub forma unei dispoziţii specifice pe care o vom retrăi mereu atunci cînd ne amin­tim de el.

Impresia de bază pe care mi-a lăsat-o Vladimir Tismăneanu e cea a unei energii inepuizabile ale cărei principale atribute, patetismul şi blîndeţea, au ni­me­rit în intelectul unui energumen deştept, encicloped şi iremediabil naiv. Să le luăm pe rînd. După volu­mul de muncă desfăşurată zilnic, Tismăneanu lasă im­pre­sia unui intelectual din al cărui trup nu por­nesc două mîini, ci mănunchiul de braţe ale unui hecatonheir (fiinţă cu o sută de braţe). Lor li se adaugă prezenţa sigură a mai multor perechi de ochi, fiindcă altfel e greu de înţeles cînd poate acest om, întreţinînd o corespondenţă electronică uriaşă, cu o activitate pedagogică continuă şi dovedind o poftă a lecturii ce bate spre nefiresc, cînd poate să le facă pe toate în intervalul repetitiv al fiecărui ciclu nictemeral. Omeneşte vorbind, nu poţi să fii la curent cu tot ce apare în politologia din America şi Europa şi, în acelaşi timp să iei pulsul zilnic al scenei culturale din Ro­mânia. Omeneşte vorbind, nu poţi să ai memoria a mii şi mii de nume proprii, de titluri de cărţi şi de articole de ziar pe care să le citezi fără să fi nevoit să-ţi consulţi carneţelul de note, şi în acelaşi timp să citeşti online ziarele din ţară. La un moment oboseşti, încetineşti ritmul, ba chiar te saturi de atîta grindină de informaţii. Tismăneanu nu oboseşte şi nu se satură. Nu ştiu cînd doarme, cînd se odihneşte şi dacă are clipe de dezgust existenţial, sau dacă i s-a întîmplat de pildă să simtă cît de deşartă e lupta ideologică pe baricadele presei contemporane. Pare genul de intelec­tual căruia impulsul iniţial cu care s-a lansat pe or­bita politologiei îi asigură o mişcare perpetuă, scutită de întreruperi, timpi morţi sau răzgîndiri.

Judecat sub unghiul pasiunii care îi alimentază preocupările, Tismăneanu este o enigmă: nu voi putea pricepe niciodată cum cineva se poate îndrăgosti de o disciplină atît de fluctuantă, de aridă şi de supusă ingerinţelor ideologice precum politologia. Şi totuşi Tismăneanu e îndrăgostit de ea. Numai aşa îmi pot explica cum poate continua să alerge pe o pistă intelectuală din cauza căreia, în ultimii doi ani, fiinţa lui a fost ruptă, bucată cu bucată, în cursul atacurilor mediatice. Cînd ajungi să fii ciopîrţit pînă la gradul de mărunţire biografică la care a fost supusă identitatea lui Tismăneanu, drama pe care trebuie s-o trăieşti cînd te contempli în imaginea pe care ceilalţi o au despre tine trebue să fie uriaşă. Dar ceea ce l-a salvat din această centrifugă mediatică menită a-l desfiinţa a fost cultul prieteniei. Fără un Mihăieş, un Patapievici sau un Dorin Tudoran, care l-au readus la liman de fiecare dată cînd, linşat mediatic şi contestat profesional, a simţit că îi fuge pămîntul de sub picioare, pîrtia vieţii sale ar fi fost mult mai sincopată.
Paradoxul acestui om este că, deşi patetic în fibra lui intimă, este totodată blînd. Blîndeţea nu e un atribut al naturilor pătimaşe. Dimpotrivă, ea cere mai curînd placiditatea seacă a unui temperament uscat, rece şi cinic, pe cînd Tismăneanu e un sufletist incorigibil, un pătimaş liric căreia nu i-ar fi stat deloc rău dacă s-ar fi lăsat din cînd în cînd în voia literaturii. În schimb, în tomurile de analiză doctrinară, natura lirică nu i-o simţi decît în ritmul frazelor, dar nu în căldura lor. În afară de vervă şi de simţ prozodic, nimic din fibra lui nu răzbate în textele de acest gen. Pe cît de cald şi afabil e în carne şi oase, pe atît de premeditat sobru îi e scrisul. Un soi de ecranare afectivă îi filtrează sentimentele pînă la a le face imperceptibile. Excepţie fac cărţile de dialoguri cu Mircea Mihăieş, dar mai ales Ghilotina de scum, carte predominant autobiografică, unde afli un Tismăneanu confesiv, capabil de mărturisiri răscolitoare. Irepetabilul trecut, o antologie de articole şi esuri publicate în presa din ţară sau din America în ultimii douăzeci de ani, respectă regula ecranării afective. O carte sobră destinată degustătorilor de diferenţieri doctrinare. Dar farmecul, farmecul lui Tismăneanu, nu e de găsit în ea.
În schimb, îl găsim în blîndeţea afabilă, zîmbitoare şi nebelicoasă a acestui iremediabil optimist. Tismăneanu pare genul de om căruia îi lipseşte organul agresivităţii. L-am perceput mereu ca pe o sensibilitate prin excelenţă non-beligerantă. Şi nu e vorba de o opţiune morală, ci de o trăsătură psihologică. Omul acesta e incapabil să fie rău, căci îi lipseşte nu doar vîna reactivă a gestului violent sau a cuvîntului dur, dar chiar şi imboldul primar de a provoca cuiva o suferinţă. Chiar şi atunci cînd se înfurie în scris, e mai curînd iritat, dar nu agresiv. De aceea, polemicile lui nu sunt pătrunse de un duh războinic. Blîndeţea aceasta constitutivă i-a adus multe neajunsuri, mulţi percepîndu-l ca un om nesigur, slab sau maleabil. În realitate, Tismăneanu e un luptător de esenţă non-conflictuală. Toate polemicile pe care le-a purtat au fost reactive, ca răspuns la agresiunea altora, şi nu-l văd niciodată scoţînd sabia cel dîntîi. E genul de om căruia nu i se face niciodată poftă de o bătaie de dragul bătăii, ca într-un turnir al virilităţii manifestate ca scop în sine.

Tocmai de aceea, Tismăneanu face parte din categoria acea stranie a oamenilor pe care nu te poţi supăra. Cei care îl urăsc sau îl detestă o fac pentru că nu-l cunosc. Cînd te laşi în voia psihologiei colective şi te încarci cu umorile dispoziţiei generale, e foarte uşor să-l urăşti pe Tismăneanu: numai că o faci de la distanţă, beneficiind de scuza lipsei de apropiere. Cînd îl cunoşti însă, dacă nu eşti înţepenit într-un tipar resentimentar sau dacă nu eşti complet idiot, nu ai cum să nu-i recunoşti farmecul. Curtenitor, patetic şi deopotrivă blînd, Tismăneanu suferă de o naivitate incurabilă. E naivitatea celui care se investeşte afectiv în atîtea relaţii umane încît, în mod inevitabil, se alege de pe urma lor cu un munte de dezamăgiri. Şi la mijloc nu e sociabilitatea lui spontană şi irepresibilă, ci uşurinţa cu care dăruieşte încredere prea multora, surprinzîndu-se în final în postura celui care, împărţind elogii în dreapta şi stînga, primeşte înapoi un val de invective. Dacă ar face bilanţul oamenilor de care, scriind de bine, s-a pomenit într-o zi înjurat copios, Tismăneanu ar putea întocmi o vitrină cu trofee ale ingratitudinii. Dar problema nu e că a păţit-o, ci că nu se lecuieşte. Naivitatea lui vine din disponibilitatea netîrguită cu care se pune la dispoziţia semenilor. Cît va trăi, Vladimir Tismăneanu va încerca să lege prietenii şi să cultive cunoştinţe. Şi tot cît va trăi, va reînvia după fiecare decepţie suferită.

E în de-ajuns să deschizi Irepetabilul trecut şi să vezi cîţi dintre cei despre care scria frumos la începutul ani­lor '90 îi mai sunt astăzi prieteni, ca să-ţi dai seama de intensitatea decepţiilor pe care politologul trebuie să le fi încercat de-a lungul timpului. Dar important nu este să vezi cum Cornel Nistorescu, Paul Goma, Michael Shafir ori Ion Bogdan Lefter, din aliaţi doctri­nari şi amici mondeni, i-au devenit între timp inamici ideolo­gici sau detractori publici, important e altceva: senzaţia de deşertăciune pe care o capeţi măsu­rînd proporţiile fenomenului, dar o senzaţie care depă­şeşte volumul de faţă, şi chiar şi pe autorul lui. Căci e vorba de cît de mişcătoare şi neaşezată e lumea inte­lec­tua­lilor români, de uşurinţa cu care încheiem nişte alianţe pe care le considerăm veşnice, pentru ca peste un an sau doi să le desfacem definitiv. Şi la sfîrşit, după atîtea solidarităţi efemere şi cunoştinţe pasagere, simţim cum amărăciunea sedimentată sub forma unor orgolii irascibile dă tonul lumii în care trăim.

Dar, întorcîndu-mă la volumul de faţă, pe care, deşi l-am deschis cu gîndul de a-l recenza, l-am terminat cu atenţia concentrată cu precădere asupra autorului său, şi asta tocmai din cauză că am fost surprins de numărul celor care, din foşti aliaţi, îi sunt azi adversari declaraţi, întorcîndu-mă la volum, să-l las pe autor să-i descrie conţinutul aşa cum eu nu am făcut-o. "Multe din eseurile grupate în această carte au apărut în paginile revistelor Agora şi Meridian editate de Dorin Tudoran în Statele Unite. Altele au fost difuzate de postul de radio Europa liberă, al cărui colaborator permanent am fost, începînd din 1983. În fine, sunt strînse eseuri scrise pentru revistele independente din ţară, la care am colaborat în chip constant după răsturnarea regimului comunist în decembrie 1989: 22, România literară, Contrapunct şi Orizont. Temele lor dominante sînt, cum uşor se poate vedea, legate de incertitudinile ieşirii din totalitarism. Adeseori polemice, eseurile mele se vor o contribuţie la o atît de necesară dezbatere a valorilor esenţiale ale unei culturi politice cu adevărat democratice."