M-aş fi mirat ca, după
câte chifle am dat anul
ăsta, sezonul de
t o a m n ă - i a r n ă
(timpurie) să ne aducă
vreo bucurie mai
acătării. Când colo,
fiecare nouă speranţă sfârşeşte
prin a fi o catalizatoare a
tristeţilor nesfârşite. Iar
săptămâna trecută s-au mai
năruit două. Una la tenis şi alta
la handbal.
La Singapore chiar am sperat că
Simona Halep, milionara noastră
în dolari – pe care bossul Ţiriac tocmai
o lăudase, sugerându-i că, pe lângă
purcoiul de bani, n-ar fi rău să câştige
şi un Grand Slam- va face nefăcuta.
Şi chiar părea că va reuşi, după ce
a spulberat-o pe americanca Keys,
urmaşa cafea cu lapte a teribilei
Serena Williams. Dar, când a intrat
pe teren cu Kerber, am simţit din
prima că se alege praful de visele
noastre. Cum s-a şi întâmplat, de
altfel, pentru ca, în următorul
meci, cu Cibulkova, să ne cerşească
mila cu comedia genunchiului bandajat.
Sigur însă că, fraieri şi miloşi cum
suntem, ne consolăm acum şi cu
adevărul că româncuţa noastră, delicată
şi mereu cochetă pe teren ca o
domnişoară de pension, a fost scoasă
din cursă exact de cele două finaliste
ale Turneului Campioanelor. Gingaşele
halterofile ale tenisului feminin, care
cred că l-ar bate şi pe Ilie Năstase,
dar nu la tenis, ci la… skandenberg!
Treaba lor ce hapuri iau, din alea
multivitaminizate, dar nici nu pot să
nu mă-ntorc la zicerile lui Don Ţiriac,
care a sunat alarma pentru domnişoara
Halep (pregătită , după cum spusese,
de trei săptămâni de vacanţă at home):
„Fără cel puţin 4 ore de antrenament
pe zi, zero şanse de nr.1 mondial!”
C-aşa e-n tenis, nu?
Deşi, cred că recomandarea e
valabilă şi pentru handbalistele de
la CSM Bucureşti, campioane ale
Europei, care tocmai s-au făcut din
nou de băcănie. Şi nu oriunde, ci
acasă, şi nu cu oricine, ci chiar cu
unguroaicele de la Gyor, adică taman
învinsele lor din finala precedentă!
Jucătoarele noastre ( e un fel de a
spune, deşi nu ştiu dacă în lot mai
sunt măcar 7 românce) au condus la
pauză cu 4 goluri, pentru ca în repriza
secundă să fie pur şi simplu umilite,
fiind învinse la final cu 27-24! Returul
e programat joi, la Budapesta, şi îmi
vine să hohotesc de râs auzind
declaraţiile CSM-istelor, că îşi vor
lua revanşa acolo. Ei, aş! Sau poate
nu ştiţi că la cârma unguroaicelor e
nimeni altul decât Ambrosio Martin,
cel pe care federaţia noastră tocmai
l-a contractat ca antrenor al… naţionalei
feminine a României. Vorba aia, ca
la noi, la nimeni, de vreme ce la
naţionala Ungariei a fost adus
exact fostul antrenor al CSM Bucureşti!
La atâtea glume cu antrenori,
să vă mai spun una şi cu Herr Daum
al nostru, ca să nu-l uităm. Mai
ales că, luându-şi o recreaţie mare
înaintea meciului cu polonezii, s-a
repezit până acasă, în Germania,
probabil pentru a-şi trece crapii-koy
la regimul de iarnă. Când a revenit
la Bucureşti, ne-a spus una tare de
tot. I-auziţi:
„…Când merg în Germania, lumea
mă întreabă ce caut eu aici, pentru
că ei nu ştiu că sunt selecţionerul
României. Le explic, apoi vor să
afle mai multe lucruri despre România.
Este o oportunitate să le vorbeşti
oamenilor despre România, pentru
că ştiu foarte puţine lucruri!”
N-aş vrea să fiu veninos, dar dacă
am ajuns să fim popularizaţi în
Germania de nea caisă ăsta, e vai
şi-amar, dar nu de România, cum
crede dumnealui, ci de întreaga istorie
a fotbalului autohton. Pe care nu cred
să fie om din Bundesliga care să n-o
cunoască. Şi, tocmai de aceea, cred
că Herr Daum e întrebat de conaţionalii
săi ce caută aici. Păi exact asta ne
întrebăm şi noi, nu?!
