Dacă nu ar fi el însuşi o parodie (dar este?), discursul lui Ioan Buduca ar fi demn de ridiculizarea şi de oprobriul lui Antisthius (pseudonimul adoptat de Nicolae Steinhardt). Altminteri, tipul de text pastişat de Buduca e unul dintre cele mai prolifice pe terenul românesc post-revoluţionar: acela al revistelor paranormale, care amesteca religia (cu o clară preferinţă pentru buddhism), numerologia şi astrologia, istoria şi politica, etc. pentru a compune o salată a tuturor domeniilor, de obicei asezonată cu o teorie a conspiraţiei sau cu o legitimare a vreunui rol cosmic al patriei, punct de întâlnire al energiilor oculte. Incoerenţa, de obicei generată de abundenţa mărcilor oralităţii (şi nu e vorba de vreun procedeu stilistic deliberat!) e adeseori secondată de o avalanşă de barbarisme lexicale pentru a produce un text ce oglindeşte aviditatea de senzaţional ieftin a populaţiei.
Toate caracteristicile enumerate se regăsesc în Noua Atlantidă, ea promiţând cititorului chiar câteva adaosuri interesante. Un exemplu ar fi meditaţia asupra raselor, care i-ar atrage autorului (de data asta pe drept cuvânt) - cel puţin din partea reprezentanţilor canonului political correctness - o lapidare în toată regula: Chinezi. Eschimoşi. Ţigani. Ramuri ale unei vechi subrase. Ramuri care au încetat să mai fie locuite de curentul principal de viaţă şi nu mai evoluează (pag. 46). Şi dacă tot s-a ajuns la un tip de esenţialism rasist de cea mai joasă speţă, o referire la chestiunea evreiască nu putea lipsi: Dacă n-ar conspira, evreii şi-ar rata misiunea spirituală (pag. 37). Imaginaţia autorului atinge dimensiuni hiperbolic - absurde când vine vorba de date noi care trebuie aduse la cunoştinţa publicului ca de pildă faptul că inginerii germani au primit mesaje de la atlanţi în legătură cu construirea O.Z.N.-urilor (cum mai puteau acestea rămâne obiecte zburătoare neidentificate când în aceeaşi frază li se precizează provenienţa?) sau că Anglia a provocat criza poloneză ca să producă un pretext credibil pentru intrarea sa în război contra Germaniei (pag. 57). Indianismele de tot soiul, cuvinte folosite cu mult în afara contextului lor originar (fractali, geomagnetism, meta-matematică) şi în grupuri insolite (algoritmul transformărilor poliedrale prin care elementalii produc eflorescenţe), galopul de referinţe pseudo-erudite şi parada barbarismelor (luciferizant) completează cu succes savoarea absurdă a acestui tip de discurs.
Meditând asupra naturii simulacrului, Baudrillard constată că fuziunea dintre adevăr şi fals e inerentă procesului de simulare: Dacă eu simulez un jaf într-o bancă, cum voi putea convinge poliţia că nu e un jaf? Adaptând-o în funcţie de context, aceeaşi întrebare se poate aplica şi discursului lui Ioan Buduca, căci lipseşte complicitatea ironică prin care cititorului i se indică existenţa parodiei. Singurele repere solide ce i se oferă acestuia sunt reputaţia autorului (activitatea publicistică de la "Cotidianul" şi "Cuvântul") şi o pletoră de stângăcii stilistice şi termeni improprii ce e incompatibilă cu respectiva reputaţie. Totuşi, nedumerirea constantă suscitată de această absenţă nu contracarează total impactul unui umor absurd, care nu ar fi atât de amar savurat, dacă nu s-ar apropia atât de mult de o cotidiană realitate "jurnalistică".
Ioan Buduca, Noua Atlantidă, Bucureşti Editura Albatros, 2002, 118 pag., f.p.
