Este limpede pentru oricine că
Parisul şi literatura fac casă
bună. Nu pentru că la Paris
se scrie literatură, lucru care
s-a petrecut cam dintotdeauna
din Evul Mediu încoace, ci dintr-un
motiv în fond uşor de lămurit:
oraşul-lumină, considerat pe drept
cuvânt drept unul din cele mai
frumoase din lume, îşi are barzii
lui, cântăreţi ai caldarâmului
străbătut de paşii nestruniţi ai
pietonului, poet improvizat al
farmecului citadin.
Ar fi simplu şi insuficient să
spun că există în general o temă
a oraşului, a Parisului în speţă, şi
că poeţi, romancieri sau eseişti s-au
lăsat antrenaţi de personalitatea
acestuia pentru a face din el un
erou. Motive sunt în fond nenumărate,
iar printre acestea frumuseţea
oraşului nu este chiar cel din urmă.
La care ar trebui adăugată, din
raţiuni evidente, istoria. Şi totuşi,
ceva greu de numit mă împiedică
să situez literatura despre oraş
în câmpul istoriei literare, al cărei
instrumentar, epuizat din punct
de vedere epistemologic, nu mai
poate da seama despre avatarurile
bunelor teme şi motive învăţate şi
răsînvăţate la şcoală.
Nenumăraţi scriitori au pus
mâna pe condei pentru a aşterne
pe coala albă amintiri, memorii,
poeme, nuvele sau romane întregi
despre Paris, aducând mărturii
despre experienţa proprie a marelui
oraş. Ei vin din câmpuri diferite,
iar adesea aparţin unor grupuri
opuse din punct de vedere estetic.
Conservatori sau progresişti, moderni
ori legaţi de tradiţie, de centru ori
apolitici, suprarealişti, solitari,
reacţionari adepţi ai unor ideologii
condamnate de istorie, experimentatori
de formule literare cu sau fără
viitor, uneori de un succes vremelnic,
în centrul admiraţiei sau complet
uitaţi, toţi s-au lăsat atraşi de şarmul
Parisului şi au cedat tentaţiei de
a scrie despre el. Ei au străbătut
aşadar străzi şi cartiere unde chiar
şi cel mai bun cunoscător al lui
s-ar rătăci, căci de la Walter Benjamin
citire, marea artă a hoinarului
constă în a se pierde pe uliţi şi în
mahalale perfect cunoscute. Câţiva
dintre ei au scris despre Paris pentru
că nu mai aveau acces la el, iar
oraşul le lipsea ca aerul. Astfel,
Léon Daudet compune Paris vécu
în exilul de mai bine de doi ani
la Bruxelles, de unde continuă
să scrie editoriale pentru Action
française, după o evadare plină de
peripeţii de la Prison de la Santé,
unde fusese închis pentru acuzaţii
de crimă aduse unui inspector
de poliţie şi unui şofer de taxi. Este
drept că victima presupusei crime
(de fapt, se pare ca a fost vorba de
o sinucidere) era chiar fiul lui... Iar
Francis Carco, în plină ocupaţie,
refugiat în sudul Franţei, măcinat
de dor, scrie la rândul lui Nostalgie
de Paris, în care evocă dubla absenţă
a metropolei: o dată prin depărtare,
a doua oară prin pierderea libertăţii,
Parisul ocupat de trupele germane
nemaiputând fi el însuşi. Este drept
că această carte, publicată în 1941,
nu apare în Franţa ocupată, ci în
Elveţia. Şi tot cam prin aceeaşi
regiune, refugiat la Avignon,
Léo Larguiller scrie şi publică Au
café de l’Univers, cărţulie despre
Paris şi bistrourile lui, insistând
asupra acelor cartiere al căror
specific este confirmat de ritmul
original, vetust sau clocotitor al
vieţii literare. Pesemne că şi lui
îi lipsea oraşul…
Este curios că Paul Valéry, spirit
care excelează în jocurile inteligenţei,
s-a lăsat şi el atras de pasiunea
pentru Paris, deşi nimic nu justifică
acest gust la un maestru al introspecţiei
şi al analizei profunde, căruia forţa
gândirii îi este suficientă pentru a
înţelege şi comenta cele mai abstracte
situaţii de fond – de orice ordin:
cultural, filozofic, economic sau
poetic. Şi totuşi, Valéry a scris la
un interval de zece ani două eseuri,
scurte şi într-o oarecare măsură
(lucru demn de mirare) sentimentale:
Fonction de Paris (1927) şi Présence
de Paris (1937)1. În fiecare din ele
oraşul este desemnat nu atât ca
metropolă ori ca spaţiu de cultură
şi civilizaţie, ceea ce este o banalitate,
cât ca diversitate care concentrează
toate dimensiunile unei
naţiuni, adunînd într-un unic impuls
ştiinţa, voluptatea, banul, desfrâul
şi virtutea. Dar mai presus de toate,
Parisul sugerează un „organ mărit
al spiritului”2. Dominat de o mobilitate
în întregime „mentală”, el
generalizează, disociază, conştientizează
sau uită cu o grabă inegalată
în oricare alt punct al planetei.
Folosul dobândit prin efort şi
tenacitate, deghizat din pudoare
şi din prudenţă, trece adesea drept
uşurinţă şi graţie, care ocrotesc
virtuţile secrete ale gândirii
treze şi aplicate. Plăcerea este
de ordinul evidenţei, oricine
vine aici pentru a o simţi, dar odată
cu ea poate dobândi idei false despre
naţiunea cea mai misterioasă
din câte există, dar şi cea mai
deschisă spre restul lumii.
Parisul nu este un oraş tăcut.
Vacarmul străzii era resimţit încă
din secolul al XIX-lea: La rue
assourdissante autour de moi
hurlait, notează Baudelaire într-
un sonet celebru. Valéry dormind
visează valurile mării, iar când
se deşteaptă, Parisul este cel
care-l trezeşte, învăluindu-l în
rumori citadine de o bogăţie din
care fierul, piatra, cablul care
scârţâie pe scripete, nu sunt absente.
Când se trezeşte din somn, prin
anii patruzeci, Léon-Paul Fargue
aude zgomotul unei trăsuri. Copitele
cailor care lovesc caldarâmul îi
reamintesc o binecunoscută pagină
din Proust, iar din această senzaţie
prinde din nou viaţă, printr-o
operaţie tot proustiană, Parisul de
la 1895, când automobilul încă nu
dăduse buzna pe străzile oraşului,
iar Fargue, la mai puţin de douăzeci
de ani, făcea primele exerciţii
pietonale prin urbea pe care
avea s-o cunoască mai bine ca
nimeni altul. Dar să revin la Valéry,
care se dă bătut în faţa infinitei
varietăţi a oraşului şi care procedează
ca orice bun francez, adică încearcă
să raţionalizeze diversitatea punându-
şi o întrebare (în aparenţă) simplă:
cum poate fi gândit Parisul? Ce
înseamnă, cu alte cuvinte, a face
din acest oraş un obiect al gândirii?
Idee cum nu se poate mai carteziană,
în măsura în care, la trei secole
după publicarea Discursului asupra
metodei, devine dificil, dacă nu
chiar imposibil să-ţi pui întrebări
care nu te-ar conduce către o
concluzie rezonabilă. Totuşi, Parisul
este o temă de reflecţie care nu se
lasă cuprinsă în limitele unor principii
metodice. Prin esenţă multivalent,
complexitatea sa nu poate fi strânsă
într-un mănunchi de valori solidare,
disocierea acestora neformând un
tot decât prin contrast. Şi atunci,
Valéry depune armele în felul său:
nu mai caută o formulă exhaustivă,
care ar aduna laolaltă trăsăturile
esenţiale ale oraşului; dimpotrivă,
el dă dovadă de un pathos nemaiîntâlnit
sub pana lui. Frumuseţea
şi lumina Parisului dau naştere
unui chip al Franţei pe care străluceşte
inteligenţa. Emoţiile care cuprind
masele iluminează un „atotputernic
sentiment de mândire”. De unde
concluzia: cu cât încerci să gândeşti
Parisul, cu atât mai mult eşti gândit
de el3.
Pe aceste coordonate s-ar putea
alcătui un inepuizabil periplu în
limitele a ceea ce este, incontestatabil,
Oraşul prin excelenţă. Spaţiu
privilegiat al reveriilor romantice
şi al iubirii, Parisul nu este mai
puţin un loc în care fiecare colţ de
stradă aminteşte de evenimente
crunte, petrecute de-a lungul
ultimelor două secole. Este un
conglomerat de istorie şi civilizaţie
inextricabil, imposibil – şi de altfel
inutil – de orânduit spre a desluşi
origini mai mult sau mai puţin
îndepartate ale unor linii de
forţă cu prelungiri în actualitate.
Pentru a pătrunde în magia lui,
diferite căi pot fi împrumutate.
Turismul este cea mai simplă şi
mai directă, cu toate avantajele şi
dezavantajele lui. O alta mai puţin
folosită, dar infinit mai comodă,
este călătoria imaginară, cea care
permite rememorarea spaţiilor
cunoscute odinioară prin relatări,
eseuri, memorii, poeme sau romane
care l-au ales drept decor privilegiat.
Ce poate fi mai confortabil decât
o excelentă şi odihnitoare călătorie
în papuci, aşezat tihnit în fotoliu,
în compania unor scriitori mai puţin
celebri, dar binecunoscuţi unui
cerc de fideli ai literaturii despre
Paris?
______________
1 OEuvres II, Gallimard, «Bibliothèque
de la Pléiade», 1960, p. 1007-
1015.
2 Ibidem, p. 1009.
3 Ibid., p. 1015.
