Linda Maria Baros locuieşte în Franţa şi are un CV remarcabil: doctor în literatură comparată la Sorbona, membră a Academiei Mallarmé, laureată a Premiului Apollinaire (şi secretar general al acestuia), directoare a Festivalului franco-englez de poezie din Paris, redactor-şef al revistei internaţionale de poezie La Traductière. Este cunoscută îndeosebi ca poetă şi traducătoare, dar a mai publicat şi două piese de teatru, precum şi două lucrări de critică literară.
Conform prezentării de pe clapeta cărţii, Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane este al şaptelea volum de versuri al său. În România, Linda Maria Baros s-a afirmat ca poetă prin Casa din lame de ras (Cartea Românească, 2006). În această construcţie poetică simbolică (alcătuită progresiv, din şapte secvenţe: Pragul, Uşa, Podeaua, Masa, Fereastra, Pereţii şi Casa), biografismul se decanta într-un lirism al sinelui, ca într-o aventură jungiană de edificare. Înotătoarea dezosată mizează tot pe corespondenţe simbolice şi pe simetrii, dar aici acţiunea de luare în posesie este una extensivă, prin conturarea unui „macrocosmos urban” (Macadamul, Zidurile , Acoperişurile, Podurile, Subteranele, Periferiile, Drumurile periferice), în care rezonează sau se oglindeşte o subiectivitate feminină rugoasă, sadică (asociată cu simboluri ale violenţei ca sabia, biciul, lanţul, lama de ras), dar, deopotrivă, fantasmaticsexualizantă (înotătoarele). Jocul translărilor se realizează prin repetiţie, cu schimbarea obiectivului, dinspre alter spre sine. Există câteva poeme în care tehnica este aceeaşi. În Ies pe stradă cu îngerul, primele versuri, „Ies pe stradă cu îngerul/ ca un lanţ înfăşurat pe mână”, sunt reluate în final astfel: „Am ieşit pe stradă cu îngerul./ Mă-ntorc acasă./ Ca un lanţ înfăşurat pe mână”. Sau, în Oamenii ies pe stradă în felii subţiri, găsim identificarea, printr-o mise en abyme, a poetei şi a oraşului: „În fiecare dimineaţă, cobor în stradă/ şi strada se-nfăşoară în jurul meu/ ca o faşă peste rană”, urmând ca rana(- femeie) să devină, la sfârşit, oraşul însuşi: „Tot mai subţire, tot mai lucidă./ Aşa înaintez prin oraş./ Ca un deget care se plimbă înlăuntrul rănii/ şi o lărgeşte”. În Drept de liberă practică, mai întâi „capul retezat/ al oraşului se izbea de parbriz”, apoi „capul ni se izbea de parbriz”. Volumul nu „povesteşte” însă Legende metropolitane, ci construieşte, prin personificare, un topos amfibie, fabulos, al „oraşului de beton” care „se împreunează cu oraşul de carne”. Descrierea realistă, care demitizează Parisul idilicaristocratic, de vis, şi forjează o nouă „mitologie”, postmodernă, a cotidianului metropolitan, se împleteşte cu o viziune expresionistă, agonic-funebră sau agresiv-teratologică, dar şi cu scufundări într-un imaginar erotic suprarealist.
Parisul Lindei Maria Baros este definit metaforic prin termeni şi sintagme din două sfere semantice antitetice, ale anorganicului şi organicului, însă ambele din zona înfricoşătorului. Pe de o parte: „groapa comună”, „lespedea”, „cimitirul vertical, aproape curat, al zidurilor”; pe de altă parte: „treci pe bulevard,/ ca printre nişte carcase de porc/ agăţate la congelat”, „în jur plutesc păsări moarte”, „lupii roşii vin în goană după tine”. E un oraş pestriţ, populat cu prostituate ieftine („în ganguri, unde pârjolesc/ aruncătoarele de flăcări ale nopţii”), garizi, ţigani, şuţi de buzunare, turişti atraşi de „sexul” metropolei, care „spre seară, par nişte păsări aspirate/ de elicea unui avion”, dame de companie de lux, „femei înalte fără creier”, coborând din limuzine, „cu pielea bronzată”, cu „fese reşapate”, „îmbrăcate doar pe dinafară,/ ca întunericul vaginal, ca divinităţile”, cu „funcţionari insomniaci”, cu studenţi fierţi în „cazane cu cărţi”, cu instalatori care plâng „încolăciţi pe ţevi”, cu şiruri de navetişti, cu oameni ai străzii, dar şi cu enigmatici lunetişti, trăgători de elită, cu înotătoare misterioase, fiinţe vrăjite, ca nişte iele care înnebunesc simţurile. Una dintre acestea „Scoate flăcări verzui pe gura ei ascunsă-ntre coapse”, „Genunchii i se ridică singuri deasupra patului, ca nişte bule de aer, şi o dau peste cap./ Pubisul ei bombat luminează feeric tavanul. Pubisul/ şi dinăuntru, fosforescentă,/ vezica natatoare”, „scufundată-n învolburatele-i fluvii interioare,/ despică limbi cu sfârcul,/ îţi lipeşte pe frunte glonţul buricului/ iar sânii ei, ca nişte maimuţe mici, te muşcă de gură./ De-abia în zori, i se risipeşte întunericul pântecului,/ cât să devină, puţin câte puţin, transparentă.” (Înotătoarea, côté lingual).
Linda Maria Baros se portretizează într-o imagine de forţă, stihială, cvasiapocaliptică, printr-o hiperbolizare care o transformă într-un personaj mitologic: „Şi pe unde trec, carnea mea arde, pământu-n urmă crapă./ Clădirile mă recunosc, se dau la o parte,/ luminile mă-mbrăţişează./ Duşmanii cântă, se muşcă de nas. (…)/ Şi se cutremură pământul.” (Cineva acţionează la ordin). Această feminitate ca o zeitate păgână, masculinizată, dominatoare, crudă, aspră, cu puteri nemaipomenite, apare şi în altă parte: „Bărbaţii pe care-i întâlnesc/ îmi ling mâna şi gleznele,/ mă urmează îndeaproape./ Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,/ ca pe valuri, pe-acoperişuri.// N-am nicio milă/ pentru bărbaţii care mă iubesc./ Lanţul meu le-a crestat pe spate pupile de şarpe.” (Ies pe stradă cu îngerul). Coborârea în subterane, o descensus htoniană, „în măruntaiele pământului”, chinuitoare şi disperată, după înotătoarea sa, ar putea fi o căutare în adâncurile subconştientului a celeilalte, a adevăratei feminităţi, tandre şi senzuale: „Înotătoarea! Abia mai strigam. Înotătoarea mea!/ Strigătul îmi izbucnea din piept, din gâtlej,/ ca o fântână arteziană de rumeguş/ şi răzbătea prin spuma întunericului, prin pereţi,/ aşa cum răzbate tăcerea din adâncul pământului.// Înotătoarea mea îşi ascunsese cochet între coapse/ timpanul, pupila.” (Folk puppetry). Dacă în Şotronul lui Cortázar Parisul devine, pentru Oliveira, Maga, femeia iubită şi pierdută, în Înotătoarea dezosată Parisul realist şi fantasmatic reflectă cele două ipostaze ale feminităţii eului liric, una exterioară şi abrazivă, cealaltă, ascunsă, înfometată de dragoste, pulsatorie, luminoasă. Există însă şi câteva indicii ale vulnerării fiinţei, care pot explica refularea celei de-a doua: descrierea metaforic-simbolică a situaţiei-limită din Alergarea pe acoperiş („Acum, întunericul e des şi pustiu. Cleios/ (…)/ Doar eu, tremurând aici,/ cu mâinile prinse de streaşină”), a mutilării trupului sufletesc din Podul triplu. Chiulasa ochiului pineal („carnea răzuită de pe oase./ Ochiul închis, pineal”, „unghiile smulse”), a singurătăţii silnice (munca într-o ocnă de piatră) din În spate se ridică înălţătoarele, amintirile unor experienţe traumatizante (trădarea în dragoste din Nici un bărbat nu te-a apărat, biciuirea existenţială din Lecţia de fier, venirea minerilor în Piaţa Universităţii şi sora „cu maţele strânse-n pumn” din Însă din cine să mai smulgem un os?), decorul de spital din ultimul poem, Trecere la nivel.
Într-o artă poetică, Pistolul de inseminare, autoarea îşi caracterizează poezia prin elemente precum: sondarea interioară nemiloasă, revelarea sacralităţii, excizie a malignului, terapie-şoc, detaşare şi lipsă de patetism, conştiinţă artistică – „Poemul care forează trepanaţii, rupe suturi în surjet/ şi-ţi lasă arterele, asemenea unor furtune aflate/ sub presiune, să se zbată libere pe lângă gât./ Care despică încheietura văzduhului/ şi eliberează zeii.// De pe coala de hârtie şi de sub arme se fac cele mai mari/ chiuretaje./ Dar mâna cu care scriu se desparte de trup,/ ca mâinile deţinuţilor siberieni/ ascunse printre buştenii stivuiţi în trenuri prelungi,/ îngheţate, care pleacă în lume./ Nimic, nici un geamăt nu răsună în tunelul metalic al limbii./ (…)/ Mâna mea ataşată ca o cătuşă de viziunea ei asupra poeziei.” Linda Maria Baros scrie, într-adevăr, o poezie gravă şi adesea bubuitoare, simbolic-metaforică, neomodernistă în esenţa ei. Tropii devin însă, uneori, excesivi, păcătuind prin grandilocvenţă: „bâtlanii sceleraţi ai sânilor”, „falusul expirat”, „ceaţa vocaţiei ejaculatoare”, „patul negru al sensului”, „ogiva pelvisului”, „cubul vaginal presurizat”, „neantul acoperişurilor”, „reflectoarele sânilor”, „cablurile bine unse ale disperării”, „nodul pubian”, „macaralele costelive ale atracţiei universale”, „vidul sticlos al câmpurilor” etc. Iar Dumnezeu n-a închis bine femeia este un poem cât un truism.
Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane de Linda Maria Baros rămâne, în ciuda acestor inabilităţi, o carte scrisă cu un condei penetrant şi, prin metaforismul său debordant, aproape exotică în peisajul poeziei congenerilor din România.
