Patrick Modiano, În cafeneaua tinereţii pierdute,
trad. Constantin Abăluţă,
Bucureşti, Editura Art, 2012.

Cu un titlu ca În cafeneaua tinereţii pierdute, romanul lui Patrick Modiano nu se poate anunţa decît ca o rememorare tristă a unui trecut îndepărtat. Cititorul care va lua această premisă în serios nu se va înşela, atît doar că aşteptările îi vor fi depăşite cantitativ, descoperind în volumul din 2007 al autorului francez nu o singură evocare, ci patru povestiri ale tot atîtor personaje ce şi-au legat tinereţea de cafeneaua Le Condé, din piaţa Odéon.
Romanul se constituie din povestea reconstruită de trei bărbaţi a unei tinere femei.
Cum o cafenea îşi conturează o identitate prin consumatorii ce îi devin clienţi fideli, romanul bistroului din piaţa Odéon începe cu prezentarea unor obişnuinţe ce anunţă intrarea în intrigă, care va fi amînată pentru cea de-a doua povestire: „Dintre cele două intrări ale cafenelei ea o alegea întotdeauna pe cea mai puţin vizibilă, aceea pe care mulţi o numeau uşa din umbră”. Evitarea precizării numelor şi a rolurilor este o practică ce susţine construcţia în climax a romanului; de la „ea”, personajul central devine Louki şi abia apoi Jacquline Delanque, urmînd ca istoria vieţii sale să fie desprinsă treptat din cele patru mărturisiri. Acelaşi contur construit gradat orientează şi plasarea naratorilor. Primul, fostul elev al Şcolii de Mine din Paris, este doar un observator al lui Louki, avînd foarte puţine ocazii de intare în contact cu ea, în timpul serilor prelungite petrecute la Condé; implicarea lui nu întrece cu mult observaţiile pe care Bowing, „căpitanul”, le nota în caietul său cu coperte roşii, dorind să fixeze oamenii în spaţiu şi timp, prin nume, adresă şi data intrării în cafenea. Nu întîmplător apare în acest prim capitol imaginea lui Bowing: obiectivitatea însemnărilor sale, dar şi caracterul lor lacunar se potrivesc cu perspectiva celui dintîi narator. A doua poveste îi aparţine lui Caisley, agentul de urmărire angajat de soţul lui Jacqueline pentru a o găsi; aici imaginea femeii începe să prindă contur, cititorului fiindu-i dezvăluite, odată ce ancheta curge, noi informaţii, „singurele ce pot fi mărturia trecerii cuiva pe acest pămînt”. Avansînd spre centrul intrigii, cea de-a treia secvenţă este însăşi confesiunea lui Jacqueline, continuînd şi completînd poveştile anterioare cu episoade din adolescenţă. Cea mai detaliată şi mai intensă rememorare, însă, îi aparţine lui Roland, tînărul de care femeia s-a apropiat după ce şi-a părăsit soţul. Avînd două intervenţii succesive, Roland este cel care mărturiseşte obsesia lui şi a lui Jacqueline pentru Eterna Reîntoarcere şi împlinirea prin recursivitate a vieţii. Tot el este şi cel prin care se închide circular romanul, întîlnindu-se, în final, cu primii naratori.
Cu toate că lipseşte o supravoce care să-i unească pe cei patru povestitori, cititorul fiind lăsat să-şi proiecteze propriul fundal textual, coeziunea romanului nu este în pericol, fiind asigurată de elementele compoziţionale. Ceea ce atrage atenţia încă de la început este polisemia, păstrată şi în română, a adjectivului din titlu. Tonul nostalgic al fiecărui narator legitimează interpretarea primă: romanul este evocarea cu variaţiuni a unei epoci şi a unei vîrste apuse, recuperabile doar prin povestire. Însă, la fel de bine, se pot găsi argumente în text şi pentru cealaltă decodare – mai pragmatică, tristeţea trădînd regretul pentru anii petrecuţi în derivă, la mesele cafenelei, în spiritul boemei, adică, aşa cum primul narator notează, citînd un dicţionar, al unei „vieţi de vagabond, fără reguli şi fără a se-ngriji de ziua de mîine”.
Niciunul dintre naratori nu impune o viziune sau alta. Mai mult, ele par complementare, iar acest lucru este întărit şi de stările prin care trec personajele. Iniţial, anii legaţi de Condé apar luminoşi: satisfacţia primului povestitor că niciunui client al cafenelei nu i se cerea să îşi dezvăluie trecutul, că prezentul era singurul important; idealul spre care Jacquline se îndrepta: „ce fericire să pluteşti în aer şi să cunoşti, în sfîrşit, acea senzaţie de lipsă de greutate” – pe care în final îl atinge; bucuria timpului perfect – amiaza – cunoscută de Roland. Odată ce povestea se încheagă, romanul pare să ilustreze eşecuri succesive şi senzaţia inadaptării într-un Paris cu identitate incertă: la două decade de la război (dar păstrîndu-i adierile: fotograful de la Condé purta „o haină prea lungă pentru el, pantaloni de doc şi bocanci soldăţeşti”, înainte de revoluţia studenţească ce l-a scos din letargie, tînjind după gloria boemei din interbelic. Niciun personaj (exceptîndu-l, poate, pe soţul lui Jacqueline) nu este statornic: elevul abandonează Şcoala de Mine, agentul renunţă la urmărire, Roland îşi ascunde adevăratul nume, „prea exotic”, iar Louki nu reuseşte să îşi găsească nicăieri rostul: „nu eram întradevă r eu însămi decît în clipa în care plecam. Singurele mele amintiri plăcute sunt cele ale fugii precipitate”.
Departe de luminosul Midnight in Paris al lui Woody Allen, romanul lui Modiano oferă un Paris al după-miezelor ploioase, de octombrie, dar care le va face egală plăcere obişnuiţilor cafenelelor de pe cele două maluri ale Senei.