Oricît de mult ar mai încerca astăzi firile nostalgice si sensibilitătile pastorale să păstreze arta si artistul în spatii aseptice si în universuri prin care circulă doar acei curenti de aer care se nasc din bătaia de aripă a îngerilor, lumea se miscă incredibil de repede, iar formele simbolice si comportamentul artistic se primenesc odată cu ea. Artistul, indiferent de limbajul în care s-a specializat - în măsura în care această specializare mai există -, se afirmă printr-o gesticulatie multiplă, se implică direct în cotidian, se eliberează de atemporalitatea glacială si trăieste, în priză directă si pe spatii mici, întreaga învolburare a istoriei. El scrutează timpul si se miscă în spatiu, stabileste contacte, participă la dezbateri, conferentiază, se implică în problemele sociale fierbinti, scrie, vorbeste, protestează, admonestează s.a.m.d. Într-un cuvînt, îsi pune probleme mult mai largi decît cele legate strict de tehnică si de constructia formei si se transformă, cu sau fără voia lui, într-un activist moral si într-un fel de "agent sanitar" al umanitătii. Si asta indiferent dacă rămîne fidel limbajelor consacrate sau experimentează expresii alternative si coduri noi de comunicare. În această categorie a artistului polimorf, situat la încrucisarea drumurilor estetice greu de conciliat, a mentalitătilor diferite, a somatiilor morale contradictorii, a optiunilor imposibile si, finalmente, chiar a unor lumi diferite, se asază personalitatea si opera lui Bata Marianov. Stabilit de aproape două decenii în Germania, după ce îsi identificase un loc propriu în sculptura contemporană românească, el n-a mai revenit în România decît după 1990. În toată această perioadă sculptorul a lucrat si a meditat, într-un anumit fel, pe fronturi diferite: pe de o parte, si-a conservat si a adîncit experientele initiale din tară, iar, pe de altă parte, a încercat o adaptare, cu cît mai putine pierderi, la spatiul dinamic, determinat economic si necrutător cu cei indecisi, al pietei de artă occidentale. Într-un anumit fel, Marianov a trăit simultan în două realităti: într-una Răsăriteană, puternic motivată istoric si conjunctural, a păstrării coerentei interioare si a specificitătii umane prin proiectia simbolică si prin aspiratia spirituală si într-una Apuseană, marcată de postindustrialism, în care valorile statice, de factură muzeistică si glosele hedoniste si-au pierdut grav autoritatea. În locul acestora promovîndu-se, prin mecanisme economice specifice, preocupări neconventionale si nenumărate experiente legate nemijlocit de noile materiale si tehnologii. Într-un asemenea mediu, a cărui ostilitate profundă, simbolică, este indiscutabilă, Bata Marianov si-a căutat, în mod insistent si constient, argumente solide pentru propriu-i demers. Refuzînd să-si reconsidere, dacă nu cumva chiar să-si trădeze, idealul estetic si moral pe care si l-a format în timp, dar supus unei tot mai puternice presiuni a contextului, artistul a găsit solutia angajării într-o dezbatere directă, lipsită de orice ipocrizie si, de cele mai multe ori, publică. În cadrul unor expozitii, simpozioane, convorbiri sau chiar monologuri, el a căutat să argumenteze, cu o credintă autentică si cu o enormă energie morală, necesitatea unei Arte înalte, pornită din infinitul originar si limitată, dacă se poate spune asa, de infinitul năzuintei spirituale. Acest tip de proiectie artistică protejează, în continuare, statutul romantic si demiurgic al artistului si asigură o viguroasă consecventă în gîndirea formei, în opozitie vădită si declarată cu statutul artificial pe care artistul l-a dobîndit în Occident si cu efemeritatea, inconsecventa si derizoriul expresiei coborîte în stradă. Revenit în tară după 1990, printre altele chiar pentru a organiza unul dintre cele mai importante simpozioane de sculptură în lemn, Simpozionul de la Gărâna, Bata Marianov s-a reconectat la spatiul originar al artei sale, dar a regăsit si practicile institutionale si comportamentele individuale contradictorii de care fusese rupt aproape douăzeci de ani. În fata superficialitătii, a incurabilei gîndiri colectiviste, a arogantei birocratice si a dezinteresului cronicizat fată de omul concret si de efortul acestuia de a se face util, sculptorul se revoltă, identifică viciul si îl sanctionează drastic din perspectiva experientei sale occidentale si, la urma urmelor, a bunului simt civic. Aceste reactii, uneori calme si ironice, cîteodată temperamentale si pline de nerv pamfletar, iar, alteori, de-a dreptul necrutătoare, s-au stocat într-un corpus epic pasional, polemic, incisiv si, nu de putine ori, plin de amărăciune. Portretul artistului, asa cum se desprinde el din textele teoretice si din scrisorile lui Bata Marianov, este unul inconsecvent si paradoxal la suprafată, dar dramatic si de o incontestabilă autenticitae în profunzime. Denuntînd vehement mercantilismul si disolutia ideilor mari din arta apuseană de astăzi, sculptorul se autodefineste implicit ca un artist din Est, după cum stupoarea si revolta în fata neseriozitătii, a gregarismului si a indiferentei levantino-semidocto-comuniste din tară îl definesc prompt ca cetătean al Europei Occidentale. Pe jumătate răsăritean (jumătatea simbolică si spirituală) pe jumătate apusean (jumătatea civică si morală), Bata Marianov este exact ceea ce el observă cu multă îngrijorare în jurul lui: un artist coborît în istorie, angajat în salubrizarea ei, în căutarea celor mai eficiente forme de supravetuire. Numai că, spre deosebire de modelul incriminat, el nu si-a pierdut nici credinta în resursele supramundane ale limbajului artistic si nici speranta că Arta poartă încă în sine energii purificatoare.
Fără să-si propună si, evident, fără să-si pună acestă problemă, sculptorul trăieste una dintre cele mai autentice experiente postmoderne, chiar dacă, aparent, optiunea lui este pentru modernitate: anume unirea contrariilor, sentimentul acut al orizontalei, simultaneitatea sinoptică. Nostalgia originilor, sursa arhetipală si un oarecare ambalaj magic rezervat formei artistice îmbogătesc si ele complicatul inventar al acestor experiente de tip alexandrin la care istoria ne racordează astăzi, chiar si în afara consimtămîntului nostru.
