Probabil că fascinația oricărui cititor este, la un moment dat, Kafka. Pentru unii, însă, căderea în lumea lui este de durată, este o exploatare fără de sfîrșit a unor forme de abis, de vis, de lumină și întuneric, o exploatare fără scop practic și imediat, ci una irațională, profund poetică. Călătoria aceasta este una inițiatică. Nu doar în universul lui Kafka, ci, în același timp, în propriul, aș spune, subcon- știent. În ciuda aparențelor, nu cred că, citind, capeți angoase. Spaime. Cred că scriitura neobișnuită, care devine elaborată de la o publicare, la alta, temele, obsesiile, punerea sub lupă a relațiilor prin anumite filtre halucinante ca tehnică narativă creează spații de evadare, deschise eu-lui celui ce citește pentru propriile fantasme. Nu întotdeauna trebuie căutate explicații, sensuri ce ar trebui degrabă decodate. Depinde cum citești, în ce succesiune, cum faci și refaci filmul personal cu Kafka.
Am descoperit un mare și fin simțător al acestui poet. Nu aș spune analist, pentru că regizorul Dragoș Galgoțiu nu vrea să emită decît introspecții foarte subiective, să continue visele sub un fel de amprentă personală, aceea a unui cititor voluptos îndrăgostit de visele lui Kafka. Nu vrea să descifreze, să explice. Vrea să se scufunde în abis, în întuneric, ca să vadă cinematografic albul și negrul, fantasme tulburătoare, să fie călăuza unor parabole translatate în propriul cîmp inițatic. Pentru mine, spectacolul Kafka. 5 vise pus în scenă la Teatrul Odeon este un act de cultură și un semn major al performanței. Un spectacol total, puternic, dens, neliniștitor. Nu am simțit presiunea angoaselor, a tenebrelor în care Kafka a fost prea des ancorat și abandonat. În producția lui Dragoș Galgoțiu de la Odeon am descoperit, pentru prima dată într-o re-citire, într-o re-interpretare, ludicul. De aici, vine, mă gîndesc, atmosfera întregului, subtilitatea detaliilor, lumina pe care numai un împătimit și un cunoscător profund și rafinat o poate zări în parabolele lui Kafka. De aici, cred, și deschiderea pe care creatorii spectacolului o propun spectatorilor. Poți intra pe unde dorești, cînd poftești, poți să ieși, ca pe un traseu liber, care nu te încorsetează, ci doar te provoacă. Scenariul teatral construit de Dragoș Galgoțiu anunță, de la început, amprenta de autor. Cele cinci texte alese sînt perfect legate, fără frontiere, sensurile sînt topite într-o magmă ce definește unitatea estetică a montării. Kafka a vrut să publice în același volum trei povestiri – Verdictul, Metamorfoza și În colonia penitenciară. I s-a părut mereu că Metamorfoza face punte între celelalte două. Le mijlocește întîlnirea. El însuși spunea că această povestire nu este în primul rînd o confesiune, ci o indiscreție. Într-una dintre conversațiile cu Gustav Janouch, are o frază extraordinară cu privire la Metamorfoza: „Visul dezvăluie realitatea, în urma căreia rămîne închipuirea, de fapt. Asta e partea groaznică din viață – lucrul zguduitor pe care-l reprezintă arta.” Asta am simțit văzînd spectacolul lui Dragoș Galgoțiu. Scenariul lui topește sensuri și granițe, structurînd un univers coerent din Procesul, Metamorfoza, O dare de seamă pentru o Academie, Verdictul, și Colonia penitenciară. Decupat secvențial și construit cinematografic, într-un fel de limbaj expresionist cu o dinamică fantastică, spectacolul se ridică deasupra angoasei, în lumină, grație ludicului surprinzător, ca o cheia pentru această citire. Totul este ca o fantă de lumină, ca o felie dintr-un Kafka personal și intim. Fiecare element din decor, fiecare costum gîndit pe caracter, pe personaj, tranșarea în alb și negru ca la începutul cinematografiei, amprenta lui Chaplin și a filmului mut, mișcările sacadate, atmosfera unui expresionist modern, mimica și tăcerile dincolo de cuvînt, viermuiala continuă, scene cu stopcadru, elaborarea acestui laborator kafkian m-a atins teribil. Ca o proiecție pe un ecran modern, ca pe o plasmă, incursiunea pe care o propune regizorul și întreaga echipă are nu doar dramatismul și tensiunea pulsatorie ale lui Kafka, ci, cum spuneam, ceva ce foarte, foarte rar apare în analize sau interpretări. Lumina și un fel special de ludic. Sub această lupă se citește spectacolul lui Galgoțiu și al întregii echipe de creatori, într-o coerență a comunicării manifestului lor artistic foarte rar întîlnită pe scenele noastre. Sub acest filtru se vede fiecare gest sau expresie, accentuate de un machiaj ce subliniază „fețe”, mirări, stări, ipostaze, prelungiri ale personajelor, ca un fel de dublu comentariu, ca un tip de limbaj secund pe care un scenograf de talia și anvergura Liei Manțoc îl dezvoltă coerent și unic în teatrul românesc. Costumul este gîndit și creat pe caractere, pe o unicitate patinată de la personaj, la universul colectiv. Din unitatea stilistică a acestei viziuni vine și impactul. Din performanța absolută a actorilor. A fiecăruia în parte și a tuturor. Atmosfera gregară, spațiul compus și re-compus din zeci de obiecte, traseele pe care intră personajele, pe care circulă pe această scenă ca o limbă ce leagă o insulă de continent, ce leagă experiența Kafka de tot ce este fundamental în noi, ce leagă neliniștea discursului lui Dostoievski și al lui Alioșa de fantasmele lui Josef K. și ale noastre, ale tuturor.
Pare un început de lume în care se strecoară, încet-încet, fiecare cuvînt, fiecare întrebare, fiecare tăcere, fiecare obiect, fiecare dansatoare, fiecare cîntăreață sau tîrfă care mișună și leagă poveștile și personajele, amplifică tensiunea dramatică sau o eliberează ca un paratrăsnet. Într-o secundă, fulgerele se duc în abis ca să facă loc dialogului, închipuirilor fel de fel, zilelor și nopților, viselor. Actorii circulă firesc în lumea lui Kafka și susțin lumea lui Galgoțiu. Ei cred și credința lor transformă totul într-un poem. Cunosc fiecare actor din această distribuție. I-am urmărit pe unii de ani și ani, pe alții, în apariții mai recente. Pe doi dintre ei i-am recuperat acum. Adică, pe Valentin Popescu, un actor fetiș, cîndva, al Cătălinei Buzoianu, și pe Radu Amzulescu, colaborator fidel, cîndva, al lui Mihai Măniuțiu. Toată trupa funcționează ca un organism viu, ca un ceasornic perfect reglat, mișunînd prin viscerele orașelor, timpurilor, minților și halucinațiilor personajelor care s-au topit în ei. Ionel Mihăilescu, Mihai Smărăndache, Ruxandra Maniu, Silvian Vâlcu, Laurențiu Lazăr, Gabriel Pintilei, Anca Dumitra, Sabrina Iașchevici, Relu Poalelungi, Anca Saltelechi, Anca Florescu, Simona Dabija. Un cor din care apar, pentru anumite solouri, protagoniștii. Ei ies din vacarm sau din tăceri ca să nască altele și altele. Sînt semne distincte pentru întruchipările lui Kafka, pentru accentele lui Galgoțiu, pentru zvîrcolirile din vis, din realitate, de pe o stradă îngustă din Praga sau din intimitatea stranie a unui dormitor. Jocul lor este flexibil, se susțin în partiturile solistice sau în cele de cor polifonic. Îi descopăr parcă altfel aici, maturi, deschiși, cercetîndu-se pe ei înșiși, devotîndu-se unii altora. Inovează, își testează energii noi. O trupă perfectă pentru acest manifest estetic. Pentru un Kafka al tuturor întrebărilor. Pentru Franz Kafka al fiecărei generații. Pentru acel Kafka al fiecăruia din noi. Demersul lor este însoțit de un alt artist cu o vibrație la fel de puternică: Nicu Ilfoveanu. Fotografiile lui povestesc fără cuvinte, ca într-un film mut, despre experiența Kafka de la Odeon.