Pornind de la tabloul lui Rembrandt (cunoscuta parabolă biblică a întoarcerii fiului risipitor), Henri J.M. Nouwen, preot catolic american de origine olandeză, autorul câtorva lucrări teologice și de spiritualitate, compune un fel de lung „discurs” kierkegaardian despre mântuire, despre faptul că Dumnezeu nu cere explicații și iubește necondiționat.
Marele merit e însă în primul rând că ni-l reamintește pe Rembrandt – în acest sens, putem spune că e vorba mai degrabă de un volum de hermeneutică a artei. Monica Broșteanu, traducătoare de talent, cunoscătoare de aramaicăși alte limbi orientale, a retradus în context și citatele biblice, conferind astfel volumului un plus de valoare. Cine depășește multele pagini confesive despre excursia autorului la St. Petersburg, spre a vedea tabloul original, e răsplătit de emoția regăsirii acestei „porți uriașe” spre divinitate. Drumul spre „sanctuarul lăuntric al propriei ființe”, locuit de Dumnezeu, culminează în înțelegerea că suntem una cu fiul rătăcitor, dar și cu fiul cel mare (rămas acasă) și că împreună am putea deveni Tatăl.
Cartea, de citit, cum se spune, cu inima și nu cu ochiul unui neîncrezător în alegerea „de a rămâne fiu” („glasul care-mi amintește că sunt iubit indiferent de renume, de realizări”) captivează prin reușite pe care le-am putea numi literare: de pildă, impresionează o tânără care spune că vede în fiul risipitor un cap de bebeluș abia născut („Uite, e încă umed”), lumina maternă din jurul Tatălui și Fiului sugerând astfel și căldura mântuirii, căci toată parabola e „rezumatul mântuiri noastre”. Cum spune Paul Baudiquey, citat de autor în această carte, „la Rembrandt… spiritualul își împrumută accentele cele mai puternice și mai strălucitoare de la trupesc”. Ceea ce explicăși frumusețea portretelor sale de bătrâni: „captivante autoportrete”, moșnegi orbi față de lumea dinafară dar luminați de văpaie lăuntrică. „O vedere care înțelege cât de pierduți sunt oamenii din toate timpurile”. Iar mâinile lui Dumnezeu, care ocupă tot centrul tabloului și concentrează lumina, „sunt și mâinile părinților, profesorilor, vindecătorilor”, deopotrivă ale tatălui și ale mamei. Observația e frapantă: mâna stângă pare să fie de bărbat, cuprinzând cu vigoare, în timp ce dreapta e de femeie, „fină, moale și tandră”, voind să aline. Mantia roșie, cu formă boltită, de cort primitor, pare ocrotirea lui Dumnezeu: ca niște aripi de cloșcă adunând puii în odihnă și siguranță. Deopotrivă tatăși mamă, căutându-ne. „Pot accepta că merit să fiu căutat?” Că am fost chemat să devin eu însumi Tatăl?
„Stau uluit în locul în care m-a adus Rembrandt. M-a transformat din fiul zdrențăros, îngenuncheat, în bătrânul tată plecat asupra lui, m-a condus de la locul unde se primește binecuvântarea în locul unde o dăruiesc chiar eu”.

***
Despre aceeași transformare prin iubire și dialogul credinței („chemarea iubirii se face umilă, pentru celălalt: să creascăși să devină, la rându-i, în stare să iubească”) scrie și Pierre Claverie, preot născut în Algeria, care – asemenea înaintașului său, teologul și filozoful Ramon Llull, ucis în misionariat nord-african, și-a găsit sfârșitul de martir încercând să creeze punți între creștinism și islam. După ce a învățat araba și a aprofundat istoria și cultura acestei civilizații, ca episcop de Oran și reprezentant al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios a intervenit nu numai concret, condamnând extremismul, ci a publicat și numeroase cărți pe tema întâlnirii între culturi, crezând sincer (și, vai, funest) că „dialogul este o lucrare la care trebuie să revenim necontenit, căci numai el poate dezarma fanatismul, atât pe al nostru, cât și pe al celorlalți”. De altfel este unul dintre cei care a redactat acel text al Consiliului Pontifical care vedea islamul „în planul divin de mântuire, ca una din credințele ce-l pot duce pe om la Dumnezeu”.
Comparația pe care am făcut-o cu Llull nu e datorată doar sfârșitului tragic al amândorura (la care, după spusele apropiaților, părintele Claverie se aștepta), ci și inspirației pe care autorul o extrage din celebre texte sufi, precum ale misticului Galal-al- Din Rumi, cel redescoperit în zilele noastre de pasionații Orientului (să o pomenim aici doar pe romanciera Elif Shafak). Mai multe mathnawi de Rumi ilustrează dificultatea înțelegerii, căci în destule împrejurări vedem, auzim, simțim diferit, deținând doar câte un punct de vedere incomplet, rupt de realitate, fără rea-credință sau rea-voință. Astfel, e folosită din plin parabola elefantului adus într-o încăpere întunecată, unde oameni care nu văzuseră niciodată asemenea arătare n-o deslușeau nici acum, prin beznă, ci doar îi pipăiau câte o parte a trupului: spunând pe rând că elefantul seamănă cu o frânghie (coada), cu un furtun (trompa), evantai (urechea), stâlp (piciorul)… sau cu literele alif și dal. „Dacă fiecare ar fi ținut o lumânare în mână, diferența dintre cuvintele lor ar fi dispărut”.
Organizarea orașelor, a casei (la arabi, casa fiind ca un cort, fără despărțituri, pentru a îngădui traiul laolaltă: „idealul de viață la arabi este diwanul, suntem lipiți unii de alții… bem ceai și vorbim”), a spațiului și distanțelor (socială, publică) diferențiază comunicarea. Respectarea acestor distanțe, a diverselor momente și etape, delicatețea și căutarea „cuvântului care ne scoate din carapace” sunt necesare pentru a pune în armonie lumi diferite. Dumnezeu în islam, unic – ca și al creștinilor și iudeilor – e akbar, „cel mai mare”, se lasă adorat („conștiința transcendenței unui Dumnezeu care cheamă la adorare”), oamenii merg spre Allah, în timp ce în Biblie „calea lui Dumnezeu e diferită. Dumnezeu se dezvăluie altfel, precum a făcut-o de la origini, amestecându-se într-o istorie omenească. Prin Isus, el se implică total în ea”. Dacă în antichitatea greacă sclavului i se zicea aprósopos, cel fără chip, fiind ca un obiect oarecare, „sub privirea lui Isus, dimpotrivă, sunt chipuri”. Milostivirea nu ține seama de judecată, iar Isus este geniul întâlnirii, în această întâlnire constând întreaga Evanghelie. „Tatăl și cu mine una suntem”.
Fericirile sunt considerate legi ale întâlnirii: fericirea sărăciei în duh, adică a simplității – „care se opune duplicității, stare în care ne găsim când nimeni nu crede în noi”; fericirea de a fi blând (violența nefiind sinonimă cu tăria; „așa înțeleg blândețea: forța liniștită, siguranța liniștităși totodată respectuoasă față de celălalt”, nu ne rămâne decât să sperăm că această încredere în blândețea forței adevărului și dreptății va birui); fericirea celor care plâng, căci, redevenind asemenea copiilor, vor fi mângâiați (e fericirea de a fi compătimitor, de a nu trece cu nepăsare mai departe); fericirea de a fi flămând și însetat de dreptate (consecințe ale sărăciei în duh: „pentru îndreptare este nevoie de o sărăcie specială: respingerea raporturilor false – de dominare, strivire, manipulare, exploatare”); fericirea celor milostivi, cărora li se va arăta milă (în Coran, acest sentiment ocupă un loc deosebit, Allah fiind invocat cu numele sale de al-Rahman al-Rahim, cel Iertător, Îndurător); fericirea de a fi curat cu inima (căci inima, ca oglinda curată, poate primi imaginea divină), fericirea de a face pace (cei dobândind pacea interioară, împăcarea, sunt fiii lui Dumnezeu), sau cea de a fi prigonit întru dreptate (fiindcă, luptând cu nedreptatea, omul se află în adevăr și acest adevăr va veni până la urmă). În final, o școală a vieții călugărești, care nu e lipsită de încercarea traiului în comunitate, desfășurat după „regula de aur a unui ansamblu muzical”. – rumegarea cuvântului, tăcerea, asceza și milostivirea, jurămintele de sărăcie, curăție și ascultare – e văzută de Claverie ca una din soluțiile apropierii, deschiderii. Nuanțele acestor interpretări nu-și puteau găsi un mai fin traducător decât Monica Broșteanu.