Statistic vorbind, matematicienii sunt mai înclinaţi să creadă în Dumnezeu decît biologii, natura specialităţ ii avînd un indubitabil rol în formarea viziunii pe care o au despre univers. E ca şi cum umoarea domeniului se răsfrînge asupra modului cum înţeleg cosmosul, aşa explicîndu-se de ce, la matematicieni, coerenţa formulelor le insuflă încrederea într-o lume guvernată de raţiuni subtile, în vreme ce, în cazul biologilor, bătălia necurmată pentru supravie- ţuire, care e una din constantele viziunii darwiniste, îi molipeşte de cruzime interpretativă.
De o parte, lumea senină a armoniilor clare, de cealaltă, bolgia crîncenă a concurenţei oarbe. Şi în timp ce matematicienii văd echilibre peste tot, chiar şi acolo unde vicisitudinile se petrec în ritm galopant, biologii văd război peste tot, chiar şi acolo unde aparenţele te duc cu gîndul la coabitări paşnice. Studiul matematicii te predispune la viziuni teiste, cercetarea biologiei la vederi ateiste. Un Richard Dawkins, profetul năbădăios al ateismului ştiinţific, nu putea să apară din tărîmul algebrei, cum nici Blaise Pascal sau Johannes Kepler, credincioşi cutremuraţi de vedenii obscure, nu puteau veni dinspre zoologie.
John Lennox, profesor de matematică la Universitatea din Oxford, confirmă afinitatea geometrilor pentru numenul divin, ideea unui univers fără Dumnezeu părîndu-i-se o platitudine la care nici un intelectual cu fler nu poate adera. Drept care, asumîndu-şi rolul apologetului, trece în revistă punctele de vedere ale ateiştilor spre a le căuta hiba. Rezultatul e un volum doct în care un cititor deja familiarizat cu polemica ştiinţă-religie va găsi toate laitmotivele în jurul cărora se învîrt diligenţele beligeranţilor. Reîntîlnim aici problema originii vieţii, apoi chestiunea reglajului fin al principalelor constante fizice, sau tema principiului antropic.
Senzaţia de déja-vu e de neocolit, dar nu fiindcă autorul nu ar avea inspiraţie, dimpotrivă, Lennox are coerenţă în modul logic în care urmăreşte argumentele adversarilor, ci pentru că temele aflate în litigiu sunt ştiute. Cum polemica aceasta nu e de ieri sau azi, ci strînge în spate cîteva secole de altercaţie doctă, problemele sînt consacrate graţie vechimii lor. Terenul e demult bătătorit, singurele noutăţi constînd în ultimele descoperiri ştiinţifice. Din acest motiv, indiferent de nuanţa controversei (fizică, biologică sau chimică), ciocnirea taberelor se hrăneşte din patru probleme capitale: originea vieţii, scopul universului, intenţia demiurgului şi rolul omului în planul demiurgic. În cazul fiecărei teme, Lennox intră în pielea unui detectiv care investighează dovezile taberei opuse, străduindu-se să le găsească partea vulnerabilă.
Vom lua trei exemple spre a ilustra tactica lui Lennox. Mai întîi principiul antropic, potrivit căruia universul a evoluat în aşa fel încît a îngăduit apariţia omului. Dacă ai un dram de sensibilitate religioasă, gîndul îţi fuge imediat la o intenţie iniţială care a făcut ca mersul cosmosului să asculte de o finalitate. Şi chiar dacă nu ştim care e ea, simţim că lucrurile se petrec ca şi cum ar asculta de o direcţie ascendentă, direcţia în virtutea căreia a apărut omul. Cine nu rabdă vederea religioasă va respinge principiul antropic considerîndu-l o fantasmă ivită din frica celor care nu vor în ruptul capului să accepte că universul e o grămadă de materie rostogolindu-se anapoda. Apariţia omului e rodul hazardului pur, ceea ce înseamnă că doar nevoia de protecţie într-un univers ostil dă naştere principiului antropic, simplă nostalgie după o autoritate protectoare. Ne-am ivit dintr-o absurditate şi vom sfîrşi în alta, între ele neexistînd nici un sens.
În acest moment, Lennox face pasul tactic, invocînd contrastul dintre forţele copleşitoare ale cosmosului şi condiţia fragilă a vieţii. Cine pune în balanţă anvergura gigantică a dezordinii galactice cu ordinea de mare fineţe pe care o presupune fenomenul vieţii pe Pămînt, acela va constata că probabilitatea ca într-un univers imens, în care galaxiile se ciocnesc şi supernovele explodează, în care găurile negre înghit sisteme solare şi planetele dispar neîncetat – într-un astfel de univers apariţia unei inteligenţe de tip uman este de o improbabilitate atît de mare încît frizează imposibilul. Pentru a-şi ilustra ideea, Lennox recurge la „parabola plutonului de execuţie”, formulat de filosoful canadian John Andrew Leslie în urmă cu cîteva decenii. Parabola sună astfel: dacă mă aflu în faţa unui pluton de execuţie alcătuit din cincizeci de trăgători care apasă pe trăgaci, şansa ca să scap nevătămat este exact aceeaşi pe care o are omul ca să apară într-un univers absurd de-a lungul prăbuşirilor galactice. Dacă totuşi scap teafăr, înseamnă că undeva a existat o intenţie de a mă proteja, iar intenţia aceasta se manifestă în reglajul fin al acelor constante fizice care alcătuiesc balamalele de bază ale universului: constanta Planck, densitatea universului sau constanta gravitaţională. Ele sunt gloanţele care au evitat să mă ucidă.
A două temă este apariţia vieţii în urma întîmplării oarbe, cînd un salt mirabil a făcut ca dezordinea materiei anorganice să dea naştere primei celule. Pentru Lennox, saltul acesta cere un aport infomaţional care, precedînd viaţa, i-a slujit drept matriţă iniţială pentru formarea primei celule. Exemplul la care recurge matematicianul e cel al cărămizilor din care se ridică o casă. Chiar dacă avem toate componentele chimice ale celulei, posibilitatea ca din ele să obţinem o celulă prin infuzia unei energii puternice e aceeaşi cu şansa de a obţine o casă din cărămizile cărora le ataşăm un exploziv. În urma exploziei nu numai că nu se va obţine o casă, dar vor fi spulberate şi cărămizile din care doream ridicarea ei. Explicaţia: oricîtă energie ai da moleculelor chimice ce urmează să formeze o celulă, fără un aport de informaţie cu rol de matriţă arhitecturală, ea nu va fi obţinută nicicînd. Iar aportul acesta stă în ADN, o moleculă a cărui complexitate exclude putinţa formării ei prin selecţie naturală. Cărămizile şi casa au nevoie de o schemă arhitectonică, iar informaţia necesară vieţii e premergătoare vieţii, caz în care ori pui totul pe seama superstiţiei unor spirite retrograde care nu vor să se resemneze cu rolul mirabil pe care hazardul îl joacă în istoria Universului, drept care invocă un plan providenţial aducător de matriţe arhitecturale, ori accepţi rolul miraculos al întîmplării şi te declari agnostic, că de înţeles oricum nu e nimic de înţeles.
Cît de convingător sună pledoaria probabilistă a lui Lennox? Unui ateu, ideea unui demirug aflat la originea vieţii i se pare scorneală sfruntată, motiv pentru care închide cartea şi-l lasă pe Lennox în psalmodia lui probabilistă. Din nou se adevereşte gîndul că la credinţă nu ajung decît cei predispuşi la ea, tot la fel cum la convingeri ateiste ajung cei cu aplecare spre asemenea intuiţii. Fiecare tabără presimte mai întîi o stare de lucruri în favoarea căreia va găsi după aceea dovezi menite a-i întări presimţirea. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte detaliul uimitor că nici una din părţi nu-şi poate argumenta raţional preferinţa. A crede sau a nu crede nu e rezultatul unui act de alegere raţională.
Al treilea exemplu ţine de domeniul biochimiei. În simulările pe calculator privind apariţia vieţii, cei 20 de aminoacizi esenţiali din care se formează proteinele organismului uman rotesc planul luminii polarizate în raport egal: 50 % la stînga (sensul levogir) şi 50 % la dreapta (sensul dextrogir). Acest banal fenomen de enantiomerie optică suferă o modificare radicală cînd e vorba de viaţa reală, şi nu de cea simulată pe calculator: toţi aminocizii dintr-o celulă vie rotesc planul luminii polarizate spre stînga, toţi fiind levogiri, în timp ce enantiomerii dextrogiri lipsesc. Nimeni nu ştie de ce. Mai mult, cînd celula moare, aminoacizii îşi modifică proprietatea optică şi din levogiri devin dextrogiri. De ce? Nimeni nu ştie. Ipoteza lui Lennox: există un cîmp de forţe, deocamdată necunoscut, care face ca, într-o celulă vie, toate moleculele să capete virtuţi levogire. Cîmpul acela poate explica misterul vieţii.
În totul, un volum doct a cărui erudiţie prinde bine oricărui cititor, indiferent de presimţirile lui spirituale. Cum s-ar spune, volumul te educă fără să te convertească, şi te convinge fără să te agreseze.
