Nu sunt optimiste în aceste zile previziunile privind viitorul Turciei lui Atatürk. Proclamată republică în 1922, prin abolirea sultanatului, recunoscută formal un an mai târziu, a trecut, în deceniile timpurii ale secolului trecut, printr-un intens proces de secularizare, soldat cu o reușită: organizarea republicii parlamentare, adoptarea votului universal în 1933, implementarea unei constituții laice și a unui stil de viață occidental.
De prin anii 1980, pe fondul unor crize interne, a început să se reislamizeze, iar de câțiva ani efectele sunt pe zi ce trece tot mai devastatoare. Cel mai probabil kemalismul, doctrina politică a fondatorului republicii turce, Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938), nu s-a potrivit mănușă tuturor aspirațiilor, și nici țara, un conglomerat de tradiții și de minorități, nu a parcurs în același ritm (sau cu aceeași tragere de inimă) drumul modernizării. Probleme au continuat să existe, vizionarii le-au întrezărit cu mult înainte, dar eforturile au fost în chip neîndoios remarcabile și rezultatele pe măsură: Turcia și-a creat punți stabile către Europa, și niciodată până în prezent ele nu au fost atât de fragile.
În urmă cu vreo zece ani, o ziaristă a cercetat mai îndeaproape rolul unei femei insuficient cunoscute turcilor moderni, pe care istoria oficială a denigrat-o, a exclus-o sau a marginalizat-o. A studiat toate biografiile, mărturiile, i-a cercetat și interogat pe urmași, pe puținii martori istorici rămași și a recurs la o critică internă a surselor, care au scos la iveală un destin trist, confiscat și nedrept. Prima Doamnă a Turciei moderne, Latife Hanim, i-a fost pentru scurt timp soție (1923 – 1925) comandantului Atatürk, dar și secretară și însoțitoare nedespărțită în perioada cea mai importantă de antrenare a noii republici pe drumul reformelor. Consensualitatea între soți a fost remarcabilă pentru acele vremuri, fapt cu atât mai lăudabil cu cât nu vorbim aici strict despre clarviziunea politică a primului președinte turc, cât mai ales despre excepționalitatea soției lui, absolventă de drept la Sorbona, fluentă în opt limbi străine, pasionată de literatură și muzică, o minte deosebit de progresistă pentru Turcia acelor vremuri. Umăr la umăr cu soțul său, care le spunea în acei ani profesorilor „dumneavoastră, profesorii, sunteți comandanți și ofițeri în armata iluminării”, o tânără de numai 25 de ani, descrisă de Occident ca sufragetă și susținătoare a drepturilor femeilor, afirma cu mult simț politic: „înaintea votului și a funcției publice trebuie să vină educația. Ar fi absurd să li se impună votul unor țărănci neștiutoare de carte. Trebuie să avem școli pentru femei, conduse de femei. Este nevoie de o evoluție, nu de o revoluție.”
Cu toate acestea, posteritatea ei a fost mult timp ingrată: deși a fost implicată intim în deciziile de modernizare a Turciei (mai ales privind emanciparea femeilor, dar și desființarea califatului, redactarea noului Cod Civil etc.) și, asemenea combatanților de război, a suferit curajos în câteva rânduri chiar și asalturi sau rănire fizică pentru a-și proteja soțul, s-a stins uitată de lume fără să fi părăsit Turcia, o țară în care drumul afirmării ei s-a încheiat voit odată cu divorțul de Atatürk. Martorii vieții și ai mariajului lor au afirmat cu îndreptățire că cei doi s-au căsătorit ca occidentalii, dar au divorțat ca orientalii: cu doar câteva luni înainte de promulgarea noului Cod Civil turc, care anula unilateralitatea divorțului de către soț și modul discreționar de a dispune de zestrea soției, Latife a fost repudiată în stil pur mahomedan, printr-o notă seacă de câteva rânduri, și trimisă înapoi la părinții ei. Avea doar 27 de ani și și-a asumat cu demnitate partea de vină, punând neînțelegerile cu soțul mai ales pe seama tinereții ei (dar și a corupției sistemului din jurul lor).
Onest vorbind, fără prea multă emfază, tind să văd mai degrabă, în cele citite, un eșec personal. Descrisă și antipatizată de anturajul lui Atatürk ca „răsfățată”, ea nu a dus totuși lipsă de prieteni și susținători și avea, mai ales, toate datele să îi rămână alături întreaga viață marelui bărbat: era inteligentă, îi era o ferventă susținătoare, îl adora și îl sprijinea politic și, mai ales, știa să aibă grijă de el și să îi creeze un confort de care dusese lipsă. În plus, existau imporante rațiuni de stat în favoarea unei astfel de uniuni, pe care, desosebit de rațional, Mustafa Kemal o văzuse de la bun început ca o datorie și un bun exemplu pentru țara lui. Decizia lui fusese foarte rapidă în favoarea căsătoriei cu Latife, deși interpretările variază cu privire la motivații sau la implicarea lui sentimentală: Latife nu era frumoasă și l-a fermecat cu ascuțimea minții ei, cu ideile progresiste, cu capacitatea de a pune totul la bătaie pentru a-i oferi speranță, relaxare și liniște. Foarte repede însă, insistențele ei au luat o altă turnură. Au fost și câțiva comentatori turci echilibrați care, fără a o denigra, dar și fără a o susține necondiționat și din considerente pur ideologice, precum occidentalii, au citit în nereușita relației lor o dramă și un destin. Latife avusese parte de o educație aproape neverosimilă pentru fetele acelor vremuri, iar tatăl ei, bogat negustor la a treia generație, primar al orașului Izmir și francmason, știuse tot timpul că va fi foarte greu să găsească niște „soți turci” potriviți pentru niște fete atât de educate precum erau ale lui. Latife a fost norocoasă să îl găsească pe cel mai bun, dar nu l-a putut păstra, din motive pe de o parte psihologice (lipsă de tact, gelozie, dorința de a-l controla sau feri de vicii), dar și dintr-un exces de educație liberală, un pic prea avansat până și pentru el. „Era cu adevărat europeană în maniere și în gândire”, a afirmat despre ea o prietenă, considerând că ar fi ajuns „o persoană însemnată” dacă nu s-ar fi căsătorit cu Atatürk. Paradoxul că „femeia-simbol care făcuse femeile vizibile (…) și-a trăit restul zilelor invizibilă” se explică, aș spune, printr-o opțiune personală a fostei soții. Opiniile diferă între cei care afirmă că pe Latife ar fi cerut-o mulți după divorț și cei care, mult mai plauzibil, sunt convinși că nimeni nu a mai avut curajul să o ceară după ce fusese soția lui Atatürk. În plus, la ce bun? Ea însăși declarase, cu puțin înainte de a muri de cancer în 1975, după ce refuzase orice tratament, că trăiește de mult prea mult timp și că a murit deja de două ori: prima dată în anul divorțului, iar a doua oară la moartea lui Atatürk, în 1938.
Din „apele tulburi ale acelei perioade, întunecate de reziduurile Imperiului Otoman”, un sensibil necrolog semnala la moartea ei ideea de soartă, care nu le-a permis celor doi soți „unirea ca doi cetățeni ai Turciei” (a se citi, ai țării de mai târziu). Acest „n-a fost să fie” sună deosebit de trist și privit din perspectiva lui Atatürk. Niște detalii minore, dar de nesurmontat, l-au împiedicat să-și continue viața alături de femeia pe care singur o alesese. Nu a mai căutat o alta și nu s-a mai recăsătorit după aceea. Nu au fost mulți care să fi văzut la el o pasiune pentru Latife, dar nu puțini au semnalat regretul în ceea ce o privea. Și, aș adăuga, așa cum se poate citi printre rânduri, sentimentul, mai mult ca sigur chinuitor, al dezonoarei pe care trebuie să o fi trăit la divorț din perspectiva trădării propriilor lui convingeri privind drepturile femeilor ca „parteneri egali”. Cel care afirmase că haremul și vălul sunt „niște inovații snoabe copiate de la arabi” a fost silit să își recunoască eșecul în raport cu foarte tânăra și impulsiva lui soție. Ulterior a adoptat șapte fiice, pe care le-a susținut și încurajat să urmeze cele mai bune școli. Cea mai mare, Afet, adoptată spre vârsta adultă, era chiar din Izmir, ca și Latife, și a înlocuit-o curând „în protocol și fotografii” pe soția repudiată. Iar „cele mici”, declara Atatürk, „sunt diamantele mele”. Pentru toate a dorit să învețe limbi străine și să ajungă „femei de vază în viitor”. Realitatea a confirmat împlinirea dorințelor lui: au făcut cariere universitare (Afet, pasionată de istorie și sociologie) sau au semnat premiere naționale, chiar mondiale, cum a fost Sabina Gökçen, prima femeie pilot din Turcia și prima femeie din lume pilot pe avioane de luptă, atrasă spre aviație și încurajată în această carieră chiar de Atatürk.
Arhiva strânsă de Latife Hanim este încă nepublicată. S-a spus despre ea că a „lucrat de una singură ca o (întreagă) societate de istorie”, dar multe detalii despre istoria Turciei moderne, consemnate în documentele ei private, constituie încă în Turcia secrete de stat.